43 matches
-
Aristotel i se spunea „Filosoful”. Poziția lui în interpretarea textelor lui Aristotel va constitui cauza acelor dezbateri acute în lumea creștină. Averroes urmărea să purifice aristotelismul de influențele platonice și neoplatonice și în acest sens era în mod programatic un aristotelician prin excelență. Cu toate acestea, latinii, care doreau un Aristotel creștin, l-au înțeles în alt mod iar numele său a fost asociat cu erezia. Învățăturile lui Averroes l-au influențat pe un alt mare gânditor andaluz, misticul Ibn 'Arabi
Averroes () [Corola-website/Science/302476_a_303805]
-
(Sigerus, Sighier, Sigieri, Sygerius). A trăit între 1240 și 1280, fiind reprezentantul cel mai important al școlii filozofice averoiste de limbă latină din secolul al XIII-lea, în Paris. Siger a fost un aristotelician tradițional în sensul pe care îl avea termenul atunci, adică încerca să respecte și să resupereze integral "tradiția aristotelică provenită din mediul arab", singura sursă autentică și inedită de texte și comentarii aristotelice accesibile în vremea respectivă. Astfel, Siger este
Siger din Brabant () [Corola-website/Science/305545_a_306874]
-
calul pur sânge arab, celebru în întreaga lume. Câteva lucrări celebre din domeniu: Savanții islamici au tradus opere filozofie aparținând unei multitudini de culturi: China, India, Grecia antică. Averroes concepe o enciclopedie medicală și aduce comentarii și completări întregului sistem aristotelician. Al-Kindi, considerat primul mare filozof al islamului, studiază de asemenea filozofia clasică antică și este întemeietorul gândirii matematice în cadrul filozofiei - logica. Filozofi arabi ca Al-Kindi, Averroes și persani ca Avicenna au jucat un rol important în păstrarea operelor lui Aristotel
Epoca de aur a islamului () [Corola-website/Science/317215_a_318544]
-
puțin de 55 de sfere! Această "soluție" a complicării excesive a geocentrismului pentru a răspunde printr-un baroc puțin verosimil la ceea ce rata în forma lui originală și simplă, va rămâne un handicap permanent al modelului ptolemaic până la abandonare. Modelul aristotelician este perfecționat de Iparh (Hiparh) și alții, care introduc modelul cu epicicluri; modelul la nevoie mărește numărul de sfere de rotație la mai mult de două pentru explicarea traiectoriei unui singur corp ceresc (la câte se limitase Aristotel), și a
Geocentrism () [Corola-website/Science/327319_a_328648]
-
monedă sau o statuie votivă, cititorul descoperă un corpus hedonist, însă redus la minimum. Bine, le clasăm la gândirile care celebrează bucuria, plăcerea, dar cum? Sub ce forme? După ce criterii cantitative? în ce limite? Nu vom putea ști... în labirintul aristotelician, urmăm comentariul critic făcut de Stagirit argumentelor lui Speusippos, un platonician pur-sânge, apărător al corpusului ortodox. în detaliile umbrelor proiectate, putem vedea că Speusippos afișează o opoziție clară față de hedonism - ca platonician care se respectă. în schimb, Aristotel își afirmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
dar și unii dintre cei care se reclamă de la el, nu cunosc decât o schemă, un catehism sumar și fixist, care nu e nici măcar o caricatură a marxismului, ci exact contrariul marxismului. Marxismul îmi permite să fiu și platonician și aristotelician și kantian: vezi G. Lukaks. Oricare altă opțiune dintre acestea însă ar fi una exclusivă. Dar, cum spunea Hegel, filozofia este însăși istoria ei. La stadiul marxist, integrarea este completă dacă suntem capabili să gândim în continuare în spirit marxist
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Eonul - niște Eoni... Invizibil, de neconceput, etern, scutit de generare și de alterare, nesupus niciodată evoluției, contemplându-și propria imagine în sine ca într-o oglindă el seamănă în mod straniu cu Dumnezeu, Dumnezeul filosofilor. Un piculeț platonician, un piculeț aristotelician, vag alexandrin - Unul, așa cum este definit de Plotin, de exemplu -, el ar putea fi numit, simplu, Dumnezeu, dar atunci noutatea n-ar mai apărea atât de evidentă... Cu atât mai mult cu cât gnosticii cred adesea în existența unui Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
monedă sau o statuie votivă, cititorul descoperă un corpus hedonist, însă redus la minimum. Bine, le clasăm la gândirile care celebrează bucuria, plăcerea, dar cum? Sub ce forme? După ce criterii cantitative? în ce limite? Nu vom putea ști... în labirintul aristotelician, urmăm comentariul critic făcut de Stagirit argumentelor lui Speusippos, un platonician pur-sânge, apărător al corpusului ortodox. în detaliile umbrelor proiectate, putem vedea că Speusippos afișează o opoziție clară față de hedonism - ca platonician care se respectă. în schimb, Aristotel își afirmă
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
trupurilor fără a fi create individual, reprezintă convingerea multor populații nord-americane, care cred În existența unui rezervor permanent de materie sufletească, din care provin sufletele individuale și În care se Întorc, iar În secolul al XII-lea era și convingerea aristotelicianului musulman din Spania, Averroes, care credea și el că Intelectul Universal este unul, intelectele individuale fiind reabsorbite În el după moarte. Metensomatoza, creaționismul și traducianismul nu sînt numai cele trei doctrine principale pe care specialistul le Întîlnește la tot pasul
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
nedumeriri pînă ajungem să recunoaștem În el o versiune deformată a străvechii doctrine a spiritului contrafăcut (antimimon pneuma). Avem aici o versiune populară și negativă a acelui pur și intelectual vehicul neoplatonic al sufletului, ochema, și, În ultimă instanță, a aristotelicianului proton organon, trupul astral care Învăluie sufletul mai Înainte ca acesta să fie introdus În trup41. Versiunea lui Zigabenos este mai simplă 42: Samael-Satanael Încearcă să animeze trupul umed al lui Adam cu propriul său spirit (pneuma), Însă spiritul Îi
[Corola-publishinghouse/Science/1867_a_3192]
-
a devenit o tradiție în romano-catolicism. Orice încercări s-au făcut de a înlocui aristotelismul au rămas fără rezultat. Există în catolicism și un curent de cugetare augustinian, reprezentat cu strălucire în Evul Mediu de către franciscani. Franciscanii augustinieni și dominicanii aristotelicieni au dus unii cu alții lupte înverșunate și pline de dușmănie răzbunătoare, pentru afirmarea acestor concepții deosebite, cu rezultatul că augustinismul a rămas totdeauna pe planul al doilea. O altă încercare de a înlocui aristotelismul ca bază naturală a teologiei
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
reminiscențelor mitice inconștiente (după cum am văzut, criticul american apropie tipologic melodrama de expresionism). Astfel, dacă imaginația melodramatică are nevoie atât de document cât și de viziune ("needs both document and vision"), atunci în melodramă caracterul non-mimetic (dar "verosimil" în sens aristotelician) dat de "viziune" trebuie receptat drept ecou al conștiinței că această "realitate" ("documentul"), "notată cu acribie de grefier (s.n.), nu e decât o metaforă pentru semnificații morale (adică psihologice) latente"102. Și, cum în melodramă totul trebuie să fie sublim
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
și Andrei-Paul Corescu, Editura Echinox, Cluj- Napoca, 2007, capitolul "Mimesis-ul ca recunoaștere", pp. 148-163). Teoreticianul francez se raportează la Frye și Ricoeur ca la cele mai importante nume care au încercat să reabiliteze mimesis-ul din perspectivă cognitivă. Plecând de la postulatul aristotelician că anagnorisis (recunoașterea) este, în tragedie, "răsturnarea care face posibilă trecerea de la ignoranță la cunoaștere", Frye sublinia faptul că recunoașterea "este un dat fundamental al intrigii". Dar autorul Anatomiei criticii, observă Compagnon, "trecea pe nesimțite de la recunoașterea de către erou, în interiorul
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1052_a_2560]
-
de geniu. O lume ideală a națiunii, de dincolo de orice putere creatoare, a fost înlocuită cu o realitate generată printr-un act subiectiv al invenției. Schematizând, universul de referință al genialității în cultura română a devenit, dintr-unul platonician, unul aristotelician, iar modurile de declinare a unei realități obiective prin literatură au fost înlocuite de moduri ale ficționalității. Dar, în cele din urmă, cea mai importantă consecință a acestui proces a fost abandonul unei lumi populate de genialități rizomice, în favoarea regimului
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
nicomahică. Originalitatea acestei interpretări, ca și cercetarea intensă a raporturilor Aristotel Heidegger i-a determinat pe unii dintre interpreți să considere că atenția deosebită acordată lui Heidegger se explică prin faptul că, pentru Volpi, Heidegger a fost cel mai autentic aristotelician al timpului nostru. Pentru a întregi profilul intelectual al autorului, la cele spuse mai sus trebuie adăugate următoarele: Franco Volpi a fost profesor titular de filozofie la Universitatea din Padova, unde s-a format cu un cunoscut aristotelician italian, Enrico
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
mai autentic aristotelician al timpului nostru. Pentru a întregi profilul intelectual al autorului, la cele spuse mai sus trebuie adăugate următoarele: Franco Volpi a fost profesor titular de filozofie la Universitatea din Padova, unde s-a format cu un cunoscut aristotelician italian, Enrico Berti. Studiile consacrate de el raporturilor dintre Aristotel, Brentano și Heidegger sunt cu totul relevante din acest punct de vedere întrucât se înscriu în tradiția unei universități care s-a remarcat de-a lungul timpului ca fiind unul
by FRANCO VOLPI [Corola-publishinghouse/Science/1116_a_2624]
-
ceilalți. Aceste precauții normale fiind luate, să revenim la bucuria așa cum o concepe Leucip. Fragmentul în care găsim acest cuvânt - și această expresie: bucuria autentică - îi aparține lui Clement din Alexandria (cca 140-215 d.Hr.); el trimite la spusele unei aristotelician, Lykos, despre care aflăm că, asemenea lui Leucime (sic) - Jean-Paul Dumont susține că ar fi vorba de Leucip (clasarea fragmentului în doxografia leucipiană o certifică...) -, crede că bucuria autentică e scopul sufletului și că o obținem din relația cu lucrurile
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
monedă sau o statuie votivă, cititorul descoperă un corpus hedonist, însă redus la minimum. Bine, le clasăm la gândirile care celebrează bucuria, plăcerea, dar cum? Sub ce forme? După ce criterii cantitative? În ce limite? Nu vom putea ști... În labirintul aristotelician, urmăm comentariul critic făcut de Stagirit pe marginea argumentelor lui Speusip, un platonician pur-sânge, apărător al corpusului ortodox. În detaliile umbrelor proiectate, putem vedea că Speusip afișează o opoziție clară față de hedonism - ca platonician care se respectă. În schimb, Aristotel
[Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
a disciplinei sale în pliurile istoriei. Lui îi place să dea de înțeles că, în economie "formarea spiritului științific" (Bachelard) a urmat același curs ca în științele naturii. Ca și în fizică, cu cîteva secole înainte, ruptura cu sistemul filosofic aristotelician, recuperat în mod oportun de teologia creștină, a fost operată în modul cel mai laborios. A fost necesară o lungă perioadă latentă pentru a extrage gîndirea economică din discursul confuzional în care se amestecau totalitatea aspectelor vieții terestre și cîteva
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
se află la sfârșitul acestui proces, ca o formă mai elaborată a speciilor inteligibile, pare a fi plauzibilă. Există totuși un disconfort de factură teologica în ceea ce privește această interpretare, pe care Harm Goris îl exprimă astfel: (III.1.) [...] în acest cadru aristotelician [unde conceptul este identic cu specia inteligibila și cu actul înțelegerii] [Toma din Aquino] nu poate să dea seama de caracterul exclusiv relațional al cuvântului intern. De fapt, se pare că nu poate da seama deloc de posibilitatea unei interpretări
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
verbum, care își găsește corespondentul în con ceptul din procesul cunoașterii umane, poate fi predicat doar despre o singură Persoană, despre Fiul, fiind așadar predicat despre Dumnezeu în sens propriu și folosit în mod personal. Bazându-se doar pe înțelesul aristotelician al lui verbum, în comentariul la sententele lui Petrus Lombardus, Toma din Aquino nu putea să justifice folosirea lui verbum pentru a desemna un nume personal al divinității. Datorită acestui punct slab, Toma a încercat să iși adapteze teoria conceptului
De la quo la quod: teoria cunoaşterii la Toma din Aquino şi d-ul care face diferenţa by Elena Băltuţă () [Corola-publishinghouse/Science/1339_a_2704]
-
într-una oligarhică și, în sfârșit, într-una tiranică. Dimpotrivă, declinul poate fi și un „salt” ori schimbarea poate să reprezinte, pur și simplu, o ameliorare. Imaginea cetății care decade continuu este doar o posibilitate logică pe care sistemul morfologic aristotelician o include alături de altele. În fond, nu există vreun scenariu de mișcare a unei cetăți printre formele politice care să fie propriu-zis imposibil, și, de aceea, nu există nici vreun parcurs necesar. Cu alte cuvinte, metamorfismul unei cetăți este identic
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
o trecere în revistă a tuturor studiilor pe această temă, că: 1. nu se poate vorbi despre efecte directe, 2. nu se poate vorbi despre efecte autonome, 3. efectul violenței televizuale asupra copiilor poate fi invers (în sensul catharsis-ului aristotelician) și 4. efectul acestei violențe poate însă să fie mimetic, în sensul inducerii aceluiași tip de comportament în viața reală (Glucksmann, 1966) În România, Consiliul Național al Audiovizualului (CNA-ul) reprezintă această autoritate. Rezultatele tuturor acestor cercetări se găsesc la
[Corola-publishinghouse/Science/2237_a_3562]
-
este cel al inneismului. Noțiunea este introdusă în Meditația a-III-a, dar de obicei nu se observă că în conținut ea nu este cartesiană încă; de fapt este vorba de o noțiune de inneism atât de șubredă, încât chiar și un aristotelician i s-ar putea opune. Ideile înnăscute despre care se vorbește la începutul Meditației a-III-a, ca și ipoteza de lucru asupra originii ideilor, sunt numai acte ale facultăților omenești și nu ideile deduse dintr-un conținut reprezentativ, care constituie ceea ce
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]
-
începutul Meditației a-III-a, ca și ipoteza de lucru asupra originii ideilor, sunt numai acte ale facultăților omenești și nu ideile deduse dintr-un conținut reprezentativ, care constituie ceea ce Descartes înțelege propriu-zis prin «idee înnăscută»: )) Orice ar fi, chiar și un aristotelician ar admite că înțelegerea este o facultate înnăscută, dar nu ar recunoaște că ceea ce conține ea ar fi înnăscut. Abia la sfârșitul meditației vom descoperi primul conținut înnăscut al înțelegerii, respectiv ideea de Dumnezeu. Cuvîntul «idea innata» rămîne, este păstrat
Cartesianismul ca paradigmă a "trecerii" by Georgia Zmeu () [Corola-publishinghouse/Science/471_a_1370]