233 matches
-
Roman devine așadar realitate abia după ce primește botezul unui critic genial ( în accepțiunea culturală a termenului), dar nu e mai puțin adevărat că descrierea mecanicistă, dezafectată, practicată în urma retragerii creditului pneumatologic acordat personajului, alături de predilecția pentru montajul cinematografic al decupajelor diegetice ( după ce literatura recunoștea noutatea artei filmice dinainte de 1920) nasc un cu totul alt orizont de așteptare, deschis unui cititor nou, eminamente urban, alienat de un mult mai rapid ritm existențial, pentru care experiențele nu mai pot surveni decît de sub crusta
Literatura de apartament by Alexandru Matei () [Corola-journal/Journalistic/13780_a_15105]
-
actori... Și totuși există o secvență remarcabilă în care regizorul se apropie de performanța lui Godard: o petrecere de băieți, la care ei se aleargă unii pe alții, se joacă cu perne și... cu un pistol. Nu se aud sunete diegetice (zgomotul hârjonelii, strigătele băieților), doar muzica de pe coloana sonoră; toată secvența, în care violența se plasează între ludic și cruzime autentică (unul îl târăște de păr pe altul, amenințându-l cu pistolul, în timp ce ceilalți se amuză, neluând incidentul în serios
Scorsese îți bate la ușă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12266_a_13591]
-
cu regulile) destabilizează percepția temporală până când devine neclar ce s-a întâmplat "întâi" și ce s-a întâmplat "după". Ceea ce e în ton cu lipsa narațiunii lineare. Un alt element utilizat de Resnais și preluat de Scorsese e disocierea sunetului (diegetic) de imagine; francezul mută un sunet (pași pe pietriș) într-o altă scenă în care personajul urcă pe scările unei case. Scorsese reușește să dea procedeului o tușă mult mai dramatic-climactică: el sfârșește secvența epifaniei lui J.R. suprapunând peste imaginea
Scorsese îți bate la ușă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12266_a_13591]
-
Apare și tradiționalul triunghi conjugal - plasat însă în copilăria personajelor - doar că acesta nu mai e heterosexual, ci homosexual, cu tușe de pedofilie. Decorul de orășel de provincie e și el tipic melodramei. Tot la nivel formal, se conservă aportul diegetic al muzicii, faptul că ea dă indicii în ceea ce privește desfășurarea acțiunii. Dar Almodovar alterează substanțial definiția genului: melodrama debutează cu o situație în care valorile burgheze sunt amenințate, iar protagonistul acționează în scopul de a le proteja, de a restabili ordinea
Proasta, dar sentimentala educație by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12338_a_13663]
-
de-a strecura în pagină dîrele trăirii livresc-emoționale, în spontana lor șerpuire, de-a inculca printre rînduri o atmosferă, de-a resuscita fiorul unui timp revolut, totul sub zodia intelectului creator. "Metoda" de care face uz e disciplinat lirică, picant diegetică și, mai totdeauna, agreabil divagantă. înainte de-a numi localurile preferate ale echinoxiștilor, crede nimerit a face o incursiune în istoricul cafelei, căreia Jules Michelet îi închina, în Istoria Franței, "un somptuos elogiu", socotind-o "o licoare sobră, adînc cerebrală
Un "cronicar" al Echinoxului (I) by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/12373_a_13698]
-
scenariului. Care nu e doar neimpresionant, ci și implauzibil, cu o alură de tragedie forțată, care se încarcă și cu melodramă. Mai mult, filmul se axează pe jocul personajelor; și Connelly, și Kingsley sunt capabili de un rol "adecvat"(motivat diegetic) și "individualizat" (motivat psihologic), dar situațiile în care sunt puși sunt atât de greu de crezut încât e imposibil să crezi sau să te identifici cu drama interioară a personajelor. Romanul spune povestea pe două voci (Kathy și Behrani), aducând
Adaptările, mereu la modă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12456_a_13781]
-
și ,racordurile" între ce bălmăjește Lăzărescu cufundându-se din ce în ce mai mult în afazie, și vorbele celor din jurul său, atunci chiar sunteți spectatorul ideal! Acestea find spuse, să mai adaug câteva cuvinte despre mizanscenă. Jocul actorilor e motivat mai degrabă psihologic decât diegetic cu toate că nu e timp să construiești personaje (repet, chiar în contextul acestor crochiuri, prestația thespiană se apropie de perfecțiune). Alt atribut: fără excese expresioniste, temperat către minimalist, drama e întotdeauna mai acută când personajele par nereceptive și insensibile la ea
Extaz și agonie by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11546_a_12871]
-
criminalului Dwight (Clive Owen), care luptă cu poliția pentru a proteja Orașul Vechi al prostituatelor. După care se revine la prima poveste, acțiunea petrecându-se cu opt ani mai târziu. Din punct de vedere cronologic sau din cel al motivației diegetice, au rămas câteva fire care nu se leagă. De exemplu, canibalul de femei din a doua poveste apare în continuarea primeia, dar, deși are la dispoziție ,hrana" lui preferată, nu se atinge de ea. Singurii intruși în lumea acestui oraș
Orașul Păcatului, zis și al Virtuozității by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11591_a_12916]
-
american reabilitat ca "autor" tocmai de curentul al cărui lider era Godard. De altfel, regizorul îi dă înainte cu experimentele sale privitoare la relația dintre imagine și sunet, dar o face în vechiul stil clasic al "Nouvelle Vague": prelungește sunetul diegetic dintr-o scenă în alta. Muzica e omniprezentă, Sibelius și Ceaikovski. Uneori sunetul diegetic e în priză directă, dar volumul crește și descrește aparent aleator. Imaginea unei femei pe stradă e încețoșată, apoi trece la un focus clar. Al treilea
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
regizorul îi dă înainte cu experimentele sale privitoare la relația dintre imagine și sunet, dar o face în vechiul stil clasic al "Nouvelle Vague": prelungește sunetul diegetic dintr-o scenă în alta. Muzica e omniprezentă, Sibelius și Ceaikovski. Uneori sunetul diegetic e în priză directă, dar volumul crește și descrește aparent aleator. Imaginea unei femei pe stradă e încețoșată, apoi trece la un focus clar. Al treilea episod e minimalist, paradisul e un crâng. Are și paznici: marina americană. În acest
European și nu chiar by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11681_a_13006]
-
în timp, iar începutul lor era plasat cu cel puțin o jumatate de veac în urmă. În cazul Contelui de Monte-Cristo, perioada e mai scurtă: treizeci de ani despart momentul apariției primului capitol în "Journal des Débats" (1845) de incipitul diegetic al românului (1815), în timp ce punctul final este datat cu circa zece ani (ce pot fi foarte bine nouă) înainte de apariția ultimului episod al foiletonului. (Dată celei de pe urma apariții a "eroului" se cunoaște cu exactitate: 5 octombrie; anul este intenționat neprecizat
De la Monte Cristo la Clinton by Mariana Neț () [Corola-journal/Journalistic/18044_a_19369]
-
antum. În ciuda acestei mărturisiri de urgență, volumul începe cu o minuțioasă punere la punct teoretică a diferenței între deznodamînt și epilog, naratologic vorbind, fiindcă acesta din urma presupune că povestea este deja terminată și implică scurgerea unui „interval de timp diegetic mai mult sau mai puțin definit” (10). De altfel, asemenea „impulsuri teoretice”, dacă le putem numi astfel, se regăsesc în întregul volum, atunci, de exemplu, cînd Gérard Genette, autorul Figurilor, clarifică și delimitează autobiografia, de jurnal, de autoficțiune și, găsind
Gérard Genette și jocul de-a epilogul by Muguraș Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/2492_a_3817]
-
o funcție definită importantă în povestire: moment inițiatic, moment de întîlnire, moment de schimb cu dar și contra-dar, momentul încercării, al riscului, al aventurii. Este clipa tuturor pericolelor dar și a tuturor promisiunilor. De aceea scena ospitalității are o funcție diegetică de primă importanță reunind răsturnări, opoziții, transformări. Schimburile, darurile și contra-darurile, intră în schema proppiană a unei diegeze care situează actanții, determinînd adjuvanții și opozanții. Diferitele figuri ale gazdei (pitic, bătrîn, zînă, vrăjitoare, căpcăun, ca să le cităm doar pe cele
Alain Montandon: Despre ambivalența pragurilor by Muguraș Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/16956_a_18281]
-
paradigmatice și o desfășurare pe axa verticală ori - conform lui Lotman - modelul cultural semantic. Numeroasele și convingătoarele analize pe care le face Monica Spiridon demonstrează faptul că memoria culturală și conștiința descendenței se imprimă la toate nivelele textului, de la stratul diegetic (personaje coborînd dintr-o cazuistică literară, secvențe narative recognoscibile, destine ce se încadrează în anumite serii etc.) pînă în planul topografiilor simbolice sau în cel stilistic (în spatele oricărei metafore ascunzîndu-se, în fond, "mitul structural al Literaturii"). Orientarea regresivă nu este
O reeditare by Fernanda Osman () [Corola-journal/Journalistic/16535_a_17860]
-
vorbit apropo de ei ca de "cinema du look", care se traduce simplificat prin imagine = mesaj. 2. Coloana sonoră te mai face să uiți de scenariu. Marele albastru e unul dintre acele filme rare în care aproape poți ignora sunetul diegetic. Între imagine și cel non-diegetic există însă o chimie palpabilă. Firește, cele două rezonează empatic. Diferența sare în ochi - pardon, în urechi - dacă ne gândim la Alexandru al lui Oliver Stone unde muzica impune și semnalizează ca un girofar, îți
În apărarea Marelui albastru by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11845_a_13170]
-
fel de a scrie mult mai convențional și mai accesibil. Cartea e, în fapt, o "corecție" la marele roman postmodern american, scrisă, paradoxal, de un autor cu un foarte puternic pedigree postmodern care vrea să demonstreze (și reușește) că miezul diegetic, chiar dilatat pe sute de pagini, are un efect de seducție mult mai sigur decât orice formă de avangardă tehnicistă (și "impertinențele" prozei americane post-șaizeciste sunt binecunoscute). "Corecțiile" (cumva un satelit simbolic în jurul cărora gravitează personajele, situațiile, atmosfera însăși a
O carte în două lecturi by Georgiana Sârbu () [Corola-journal/Journalistic/11916_a_13241]
-
o dată în plus echilibrul critic cu care Claudiu Turcuș comentează în ultimul număr al revistei Vatra (7-8/ 2009) un recent roman al lui Stelian Tănase. Finalul, mai cu seamă, e de citat: În concluzie, răpus de vanitatea plăsmuirii unei arhitecturi diegetice monumentale, autorul excelentului Corpuri de iluminat (1990) nu mai reușește în Maestro decât un melting-pot pretențios în intenție, dar decepționant în realizare. Kitsch pornografic în veșminte de melodramă, sublimat artificial de spasme intertextuale, apoi experiment eșuat în faza de montaj
Actualitatea by Cronicar () [Corola-journal/Journalistic/6941_a_8266]
-
contrag în atitudini, eventual se revarsă în reacții de opoziție, conturînd conflicte de variabile intensități și de multe ori narează, își desfășoară firul existenței ca o "poveste", ea posedă eposul său generalizator, alcătuit din aportul mai mult ori mai puțin diegetic al repondenților. Interviurile interbelice ale lui I.Valerian și mai cu seamă cele ale lui Felix Aderca, din Mărturia unei generații, corespund condiției schițate mai sus.O excelentă culegere de interviuri contemporane poartă titlul calin-provocator Armele seducției, fiind semnată de
Seductia dialogulu by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/8887_a_10212]
-
turna substanța interioară în forma convențională a romanului obișnuit. E ceva în ei care se opune matriței prelungi a întinderii narative, un fel de gamă afectivă ce nu rabdă urcarea treaptă cu treaptă și pagină cu pagină a unei scări diegetice. Pentru astfel de oameni, tiparul discursiv acționează ca un inhibitor: le taie suflul și le ucide coerența, preschimbîndu-i în făcători seci de texte inerte. Din acest motiv, valoarea Luntrei lui Caron vine întîi de toate din fibra celui care a
Iremediabil liric by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/9358_a_10683]
-
narativă pe 2009 Se poartă în continuare romanele lungi, ample și cu multe personaje. Dar să nu credeți că e vorba despre hățișuri labirintice ori despre romane faulkneriene, în care pierzi șirul personajelor. Noua tendință acordă importanță foarte mare clarității diegetice. Lung, dar limpede ca apa Ozanei. Iar simplitatea pornește de la personaj. Pe calea deschisă de Pamuk, eroii se luminează scenă de scenă printr-o perspectivă epică susținută de un singur reflector. Însuși firul roșu, care însuflețește acțiunea, intră sub spotul
Puterea cititorului by Doina Ruști () [Corola-journal/Journalistic/7657_a_8982]
-
să crească într-o cultură aseptică de ontologie derivată ori decomprimată". Gluma e un instrument de care exegetul se folosește cu suficientă virtuozitate. Ea înfățișează și avantajul de a-i contura o figură de personaj, de ,povestitor" hîtru în registrul diegetic al criticii care se umanizează, se personalizează. Nu mai constituie un enunț neutral, ex cathedra, ci rostirea unui ins anume (ușor histrionic), incorporat (somatizat) în discursul său de particulară factură: ,Există poeți care au așa, pur și simplu, baftă. Adică
Un postimpresionist by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/11071_a_12396]
-
ultim al Istoriei ieroglifice ne apare dacă citim cartea drept ceea ce este ea de fapt - un uriaș exercițiu retoric, întins pe sute de pagini, prin care autorul a încercat să dovedească posibilitatea de a scrie literatură în limba română. Pretextul diegetic care pune în scenă eșafodajul retoric este autobiografic, dar e vorba de o autobiografie fără nici o urmă de obiectivitate și care nu poate fi luată drept izvor istoric: asistăm doar la o laudă de sine a autorului, dincolo de limitele rezonabile
Barocul pe malul Bosforului: DIMITRIE CANTEMIR by Mihai Zamfir () [Corola-journal/Journalistic/4073_a_5398]
-
condamna pe om la neînțelegere. În plus, în fața marilor întrebări ale existenței („întrebările rusești”, cum le numește Andrei Pleșu, exemplu „care e sensul vieții?”, „ce e iubirea?”), nu poți răspunde silogistic, prin argumente logice, ci doar pe ocolite, prin secvențe diegetice. Ce intrigă la volum e că, vorbind despre înțelesul parabolelor, Andrei Pleșu se întoarce mereu la condiția receptării lor. Putința receptării (sau a nereceptării) devine laitmotivul cărții și deopotrivă criteriul de clasificare a pericopelor hristice. Unghiul bizar în care se
Receptivitatea pericopelor by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/4095_a_5420]
-
condamna pe om la neînțelegere. În plus, în fața marilor întrebări ale existenței („întrebările rusești”, cum le numește Andrei Pleșu, exemplu „care este sensul vieții?”, „ce este iubirea?”), nu poți răspunde silogistic, prin argumente logice, ci doar pe ocolite, prin secvențe diegetice. Ce intrigă la volum este că, vorbind despre înțelesul parabolelor, Andrei Pleșu se întoarce mereu la condiția receptării lor. Putința receptării (sau a nereceptării) devine laitmotivul cărții și deopotrivă criteriul de clasificare a pericopelor hristice. Unghiul bizar în care se
DESPRE PARABOLE ŞI PERICOPE PERCEPUTE CA ADEVĂRURI SACRE ÎN CONCEPŢIA FILOZOFICĂ A LUI ANDREI PLEŞU ... de STELIAN GOMBOŞ în ediţia nr. 1293 din 16 iulie 2014 [Corola-blog/BlogPost/349295_a_350624]
-
tușantă pentru spectator, 6,9 pe scara Richter e redus cu totul la 2 D. E un superficiu, adică suprafață plus artificiu. Totodată, e un musical, dar nu pentru că în el se cântă și se dansează. Toate momentele vocal-coregrafice sunt diegetice, un vis, o reverie, un spectacol, se întâmplă în povestire, personajele nu se apucă să-și cânte replici și situații, ca în clasicele genului. Sentimentele puse pe ecran de Nae Caranfil sunt musicale. Adică lacrima, râsul, căderea pe gânduri, disperarea
Cutremure de suprafață () [Corola-blog/BlogPost/339212_a_340541]