44 matches
-
lor, biblioteca, dorința de a-l revedea pe Theban. Sărăcia (5000 lei) din București, servitor o dată pe săptămână (și nu 24 ore), greutăți de transport, boala de rinichi a doamnei (infirmată în India de cel mai bun radiologist). Poeții, proști poeticieni (T. S. Eliot?). Poeții - supremii. Cel mai bun poetician sanscrit este S. Dasgupta. Fiecare suntem Dumnezeu. Nu e nimic misterios. Toată poetica, prin raționamentul cauză-efect. Aici s-a născut Dumnezeu, aici i-a plăcut. La noi i-a fost frică
PĂGUBOŞI O DATĂ (3) de GEORGE ANCA în ediţia nr. 2320 din 08 mai 2017 by http://confluente.ro/george_anca_1494229667.html [Corola-blog/BlogPost/340071_a_341400]
-
pe care o propune filosoful contemporan este una prin excelență non-inocentă. Cu alte cuvinte, valorifică implicit complexitatea și polisemia cu care alte interpretări au îmbogățit conceptele platonice 1. În plus, argumentația sa prezintă avantajul că, deși regăsește pe alocuri accentele poeticienilor neoclasici 1, nu își propune cu tot dinadinsul să organizeze termenii binoamelor amintite în opoziții ireconciliabile, ci mai degrabă urmărește să surprindă punctele de acroș, interarticulațiile: Concepția specifică a alegoriei și mimesis-ului dă naștere unei viziuni caracteristice asupra complexității și
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
fundament natural pe care Aristotel și, înaintea lui, Platon, îl stabiliseră, poate cu mai mult temei, pentru cu totul altceva”173. Cu scopul de a desface nodul acesta de confuzii, de încurcături și de substituiri neobservate, Genette analizează atent sistemele poeticienilor antici, atrăgând atenția asupra faptului că nicăieri nu apare (nici la Platon și nici la Aristotel) vreo referire la poemele care, mai târziu, vor fi catalogate drept lirice (ale lui Sapho sau Pindar, să spunem). Dacă Aristotel se ocupa, așadar
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
consideră, în egală măsură, restrictiv și, pe alocuri, imprecis - un model propriu, bazat, în linii mari, pe binomurile terminologice denotație-conotație, respectiv tranzitivitate-reflexivitate. Autorul, înainte de a purcede la deconstruirea conceptului tradițional de limbaj poetic, trece în revistă punctele de vedere ale poeticienilor deja amintiți. Dacă „poezia este antiproza” și dacă evoluția ei înseamnă o creștere tot mai accentuată a gradului de „nonpertinență a metaforei” și, concomitent, o tot mai mare apropiere a poeticului de propria lui esență misterioasă (Jean Cohen)190, atunci
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
opacitatea, sunt trăsăturile care separă limbajul uzual și pe cel al poeziei (este deja bine cunoscută analogia cu fereastra și vitraliul), dar nu trebuie totuși să trecem cu vederea faptul că, din considerente ce țin probabil de avantajele simplificării teoretice, poeticianul concepe limbajul uzual ca pe o pură virtualitate, ca pe un de grad retoric zero al gândirii și al verbalizării, inexistent în realitate. Discursul transparent, potențial, ar fi, așadar, acela care permite ca semnificația să fie vizibilă, fără a servi
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
dincolo de genurile „istorice”, dincolo de cele „teoretice”, distincției proză/vers i s-ar putea aplica un criteriu de natură filosofică, acela al „reprezentării”, căreia i s-ar opune „prezentarea”. Dacă Aristotel raporta întreaga poezie la principiul mimesis-ului, adică al reprezentării, pentru poeticianul francez, originalitatea absolută a Iluminărilor lui Rimbaud ar consta tocmai în exploatarea funcției „prezentative” (din moment ce Iluminările nu presupun nici un fel de referință, creând efectiv o lume). Deși permite includerea în sistem a aspectelor lăsate pe dinafară de poetica tradițională, constituind
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
sau într-un poem sunt și nu sunt reale 226, întrucât, în asemenea cazuri, intră în joc vocația dialectică a literaturii de a spune mai mult decât ceea ce spune limbajul, de a depăși diviziunile verbale. În aceste condiții, criticul sau poeticianul nu poate să facă abstracție de capacitatea literaturii de a transcende limbajul, de acel ceva în plus care și atunci când nu ține cu necesitate de esențele atemporale însoțește totuși până și desfășurările polimorfe, capricioase, imprevizibile ale suprafețelor etalate cu generozitate
[Corola-publishinghouse/Science/2135_a_3460]
-
al limbajului; se descifrează aici, totodată, profilul său de creator. În Lampa lui Diogene ori în Poezie și modă poetică, mai subliniat încă în Orfeu și tentația realului, în Lectura poeziei și în Măștile adevărului poetic, se teoretizează la nivelul poeticienilor europeni; de citat în mod special eseurile Tragic și demonic, Poemul ca inițiativă a limbii și cel despre poezia lui Lucian Blaga (fostul său magistru); interesează, nici vorbă, revelațiile din experiența de traducător. Singur Philippide, dintr-o generație premergătoare, dedicase
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
limba ar câștiga fiind în întregime arbitrară, ea ar putea să fie, ea nu este, ar trebui deci s-o reformăm în sensul acesta, sau cel puțin să inventăm alta care să satisfacă această exigență". Într-un "efort de sistematizare", poeticianul îl așază pe Socrate (mimologismul secundar) în antiteză cu Leibniz (convenționalismul secundar). Cratylos reprezintă mimologismul absolut, iar Saussure, convenționalismul absolut. Hermogene este în postura de a refuza sau de a nu se pronunța asupra celor trei propoziții ale ""doctrinei" mimologiciste
[Corola-publishinghouse/Science/84970_a_85755]
-
la natură eului vizionar. Apoi, am făcut diferența între eul empiric (corespunzând, în mare măsură, celui epistemic) și eul creator, care, în ansamblu, alcătuiesc eul vizionar. Dihotomia anterioară este un ecou al dubletului terminologic moi biographique/moi créateur postulat de poeticienii francezi. Aceste rafinări conceptuale mi-au permis, subsecvent, să analizez calitățile ontologice ale eului creator, care constituie elementul sine qua non din cadrul procesului de creație artistică. Am aratat, de asemenea, ca Blake nu se simte satisfăcut ca artist până când nu
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
mișcare alegorizantă, ne educă o anume capacitate de a lega faptele, de a le repercuta unele asupra altora, de a porni o circulație neîntreruptă între lucrurile lumii. În acest sens, mecanismul de creare a "momentului poetic" pe care îl evocă poeticianul francez e cel din cunoscutele versuri eminesciene: Și dacă ramuri bat în geam/ Și se cutremur plopii,/ E ca în minte să te am/ Și-ncet să te apropii" etc. Nu e întâmplător faptul că prin titlul său, Și dacă
[Corola-publishinghouse/Science/84955_a_85740]
-
aventuri, față de personaj într-o operă de Henry James, ori față de accentul pe cadru într-un roman istoric. Dacă evenimentele, personajele și cadrul sînt elemente importante ale istoriei, primul aspect dintre acestea a fost întotdeauna considerat a fi esențial de poeticienii narațiunii, pentru care sintagmele „structură de bază a istoriei” și „structura evenimentelor” par efectiv sinonime. Un interes similar asupra evenimentelor și structurii acestora, neglijîndu-se personajul, va fi evident pe parcursul acestui capitol. Personajul și cadrul povestirii vor fi examinate, totuși, în
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
reprezintă „semne”), realizăm că nu putem face totală abstracție de conținut. Nu a fost și nu poate fi înlăturat întrutotul. Dacă luăm în considerare ceea ce au făcut Vladimir Propp și alții, descoperim că, în identificarea structurii de bază a istoriei, poeticienii au pornit, inevitabil, de la narațiunea bogată, elaborată și au trecut la filtrarea materialului, ca apoi să se oprească strict la structurile primare. Totuși, chiar și acele modele - cum se va vedea la Propp - sînt în cel mai bun caz specifice
Naraţiunea Introducere lingvistică by Michael Toolan () [Corola-publishinghouse/Science/91885_a_92305]
-
cognitivă [...]: el stabilește "serii" metaforice universale, care corespund, în mare, "felurilor de ființă" din modelul cognitivist."128 De asemenea, Coșeriu identificase și contracarase încă din textul respectiv anumite dificultăți și blocaje cu care se vor confrunta, câteva decenii mai târziu, "poeticienii minții": "Pentru cognitiviști, care se situează pe o plajă lingvistică mult mai îngustă (a "vorbirii cotidiene" dintr-o anumită limbă), aceste metafore pot fi reperate doar în vorbire, prin "expresii" care "ascund", în fapt, "metaforele conceptuale", de adâncime, și care
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
schimbare de perspectivă în această privință a adus Gérard Genette, care a stipulat că obiectul poeticii îl constituie "transtextualitatea sau transcendența textuală a textului", înțeleasă drept "tot ceea ce îl pune în relație, manifestă sau secretă, cu alte texte"147. Pentru poeticianul francez, sfera "transtextualității" ar acoperi, de fapt, cinci tipuri de relații, pe care autorul volumului Palimpsestes le denumește și le definește în maniera următoare: intertextualitatea ("o relație de co-prezență între două sau mai multe texte, adică [...] prezența efectivă a unui
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
se construiește sensul global al textului."404 1.1.3. Al treilea set de diferențe se compune din chiar delimitarea strategiilor/operațiilor de articulare a sensului "poetic": diaforică, epiforică și endoforică. Primii doi termeni au fost propuși de către filozoful și poeticianul american Philip Wheelwright 405, însă Borcilă i-a redefinit în conformitate cu finalitățile propriei teorii și le-a adăugat o nouă categorie. În consecință, operațiile de articulare a sensului cuprind "(a) strategia diaforică, adică instituirea a două câmpuri referențiale (CRI și CRII
[Corola-publishinghouse/Science/84995_a_85780]
-
este utilizat pentru "facultatea de a nu vedea în deșertul marelui oraș numai decăderea omului, dar și de a simți o frumusețe misterioasă, inca nedescoperita" [Friedrich, p.32, subl.n.]. Baudelaire are înțelegerea să asupra frumosului, el este nu numai "poeticianul modernității", ci și "esteticianul modernității". Baudelaire consideră că epoca noastră nu este mai puțin fecunda în motive sublime decât cele trecute. Se poate afirma că "de vreme ce toate secolele și toate popoarele și-au avut frumusețea lor, o avem și noi
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
sintetizate în Esthétique. Musique, peinture, poésie, science (1953), la criterii noi ce solicită participarea matematicii în sistemul de referințe axiologice. Estetică lui a atras în primul rând atenția deoarece a deschis perspective pe care le vor valorifica demersurile întreprinse de poeticienii din ultimele decenii ale secolului al XX-lea, de cei care au aplicat teoria probabilității la cercetarea versului, de reprezentanții teoriei modelarii și, mai ales, ai esteticii informaționale. Remarcabil este faptul ca esteticianul pornea de la analiza unui element mai curând
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289647_a_290976]
-
fonetică), cuvântul ar avea forma vnenahodimost cu precizarea că dentala finală este o "consoană moale". Sumar definit, el ne-ar vorbi de exterioritatea spațio-temporală în procesul comunicării și reprezentării. Todorov i-a fabricat un echivalent exotopie numai bun pentru uzul poeticienilor, deși (sau poate tocmai pentru că) înțelegerea generată de cuvântul temă de origine (topos) este o simplificare evidentă dacă ne raportăm la rădăcina termenului rusesc inventat de autorul sovietic menționat mai sus ("nahoditsia" a se afla undeva, cândva). Un bun subiect
[Corola-publishinghouse/Science/1502_a_2800]
-
se ilustrează, în roman, prin invazia imaginii și a temelor expozițiunii (făcînd un loc în lumea textului fotografiilor, "obiectelor analogice"replici vizuale în sine, "còpii"-, muzeelor, colecțiilor, expozițiilor, motive care presupun, toate, etalarea, deplierea imaginilor care înmagazinează fragmente de "real"), poeticianul francez asociază romanului realist și naturalist un model structural corespunzînd dispozitivului fotografic. Orice "încăpere" ajunge să funcționeze ca o cameră sensibilă, de luat vederi, "în toate sensurile cuvîntului", împrumutînd structura (spațiul închis, obiectivul, placa sensibilă metaforă, adesea, pentru procesul privirii
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
manifestă o putere deosebită de a acapara și transforma orice discurs inserat în el, astfel că, în cadrul lui, diversele discursuri își pierd individualitatea 388. Această idee a fost avansată și de Mihail Bahtin, în deceniul al treilea al secolului trecut. Poeticianul rus afirmă că "plurivocitatea și plurilingvismul intră în roman, unde se organizează într-un sistem artistic armonios"389. Acest aspect ar constitui, în concepția sa, trăsătura specifică a genului romanesc. În studiul său Locutorul în roman, același teoretician consideră că
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
întâmplă în cazul oricărei chestiuni aflate la începutul abordării sistematice. Pentru acest ansamblu de texte, G. Genette a propus termenul "povestire factuală" ("récit factuel"), chiar dacă adjectivul "factual" nu este ireproșabil, deoarece ficțiunea constă, și ea, într-o înlănțuire de fapte. Poeticianul francez a ales acest termen pentru a evita recursul sistematic la locuțiuni negative (non-ficțiune, non-ficțional) care reflectă și perpetuează privilegiul scrierilor ficționale (G. Genette, op. cit., p. 135). Nici sintagma "texte referențiale" nu este de necontestat, deoarece ficțiunea este, de asemenea
by Cecilia Maticiuc [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
lume imaginară, una care, sugerând realul, retrăiește o lume-poveste, plină de fantezie. El descoperă codul propus de un scriitor sau altul și îl împărtășește cititorului sau ascultătorului, la rându-i devenit un inițiat, un fel de colaborator discret. Semioticienii sau poeticienii pornesc de la demontarea textelor pentru ca prin reconstituirea lor să definească statutul scriitorului în raport cu genul literar și cu profilul epocii în care se desfășoară personajele și evenimentele la care participă. Interpretările criticului abordează textul literar din multiple perspective, aplicând metodologia potrivită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1462_a_2760]
-
și non-referențial. Tema liminalității se regăsește în ipostazele ei: "frontiera", "limita", "pragul", "pasul dinaintea acestui prag", prin care Derrida încearcă cu obstinație să fixeze coordonatele "unei geografii imposibile, ilicite a proximității"30. Este perspectiva comunicațională pe care o dezvolta și poeticianul Mihail Bahtin ca expresie a speranței în șansa "construirii dialogice" a lumii prin limbaj 31. Comunicarea cu Celălalt nu este interpretată în termeni de "asemănare" și/sau "diferență", de "identic" și/sau "diferit", ci în cel al înțelegerii constructive a
by CARMEN ANDRAŞ [Corola-publishinghouse/Science/947_a_2455]
-
11; Cornel Ungureanu, Deschidere către Crișu Dascălu, O, 1986, 2; Nicolae Manolescu, Poezie și limbaj, RL, 1986, 45; Al. Călinescu, Un alt fel de a citi poezia, CRC, 1986, 46; Liviu Franga, Spațiul poeziei, VR, 1987, 1; Livius Ciocârlie, Dilema poeticianului, O, 1987, 18; Vasile Popovici, Exigențele rigorii, O, 1987, 40; Mircea Borcilă, Crișu Dascălu, „Dialectica limbajului poetic”, CLG, 1987, 2; Ruja, Parte, I, 197-202; Cornel Ungureanu, Mic tratat despre implozia poetică, „Timișoara”, 1995, 155; Șerban Foarță, Crișu Dascălu-55, O, 1996
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286694_a_288023]