247 matches
-
maimuțe să țipe de frică și pe toți patru să sară din hamacuri. Alergară la malul lagunei și îl văzură îndepărtându-se spre Sud-Est, verde, rapid, metalic... Câteva minute mai târziu, se auziră exploziile, stinse, îndepărtate, metalice. Și, la urmă, țăcănitul mitralierelor de calibru cincizeci: surde, dese, metalice... — Nenorociții dracului! Ce avion era? — O avionetă „Piper-Azteca“. Vopsită recent și fără plăci de înmatriculare... — N-ați spus că nu poate ajunge? Nici nu poate. Trebuie să se alimenteze undeva... — La naiba! Să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
Înspre noi, fluierând și gesticulând caraghios. În sfârșit, capota a cedat. Am deschis-o larg. Înăuntru nu era nimeni. Eram năucit. În sinea mea, deși știam că nu era așa, sperasem că acolo se afla portbagajul și că vreun bricoleur țăcănit montase blocul motor În spate. Să fi fost căldura de vină? Gioconda a Început să râdă. — Trebuie să recunosc, te pricepi să abordezi o femeie. — Dacă asta voiam, te-aș fi tamponat ușor și ți-aș fi cerut numărul de
Câteva sfârşituri de lume by Georgescu Adrian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1315_a_2385]
-
spitalul „Gheorghe Marinescu” îi spuse că avea ordin să nu-l lase să intre. Cosmin îl îmbrânci șuierându-i: la o parte, bulaiule! Alergă spre clădirea cea nouă a blocului operator și urcă treptele în goană. În urma lui se auzi țăcănitul liftului, din care ieșiră doi infirmieri solizi. Se postară în pziție agresivă în fața intrării. Deja la etajul unu, Cosmin izbucni în râs - se pare că aveau de gând să-l anihileze. Le-o luase înainte. Intră ca o furtună în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2363_a_3688]
-
lăsat poarta larg deschisă. Așa că am intrat pur și simplu și acum avem locurile cele mai bune și stăm cu tălpile ridicate pe masă. Și avem de gând să rămânem aici foarte mult timp. Hilary își închise servieta cu un țăcănit și se îndreptă spre ușă. — Cum ajung de aici la biroul tău? Septembrie 1990 1 A fost pură întâmplare că am început să scriu o carte despre familia Winshaw. Cum anume s-a întâmplat este o poveste foarte complicată și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
generoasa ei ofertă. Iată cum a apărut această ofertă. Se pare că în izolarea în care trăia de mult timp în ospiciul Hatchjaw-Bassett pentru nebuni activi, domnișoarei Winshaw, pe atunci în vârstă de șaptezeci și șase de ani și mai țăcănită ca oricând, îi intrase în capul buimac ideea că era momentul să fie înfățișată lumii istoria glorioasei ei familii. Confruntată cu opoziția implacabilă a rudelor ei și bazându-se doar pe propriile resurse financiare nicidecum neglijabile, înființase în acest scop
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
și morții... — Deci, spuse Henry, ce mai e nou pe la fermă? — E ca de obicei, spuse Dorothy. Afacerile nu merg rău, deși ar fi mult mai bine dacă n-ar trebui să ne pierdem jumătate din timp luptându-ne cu țăcăniții ăia de ecologiști. Sunt bune, nu? Se referea la ouăle proaspete de prepeliță, introduse în ardei verzi și roșii copți, care constituiau apertiviul. Henry și Dorothy luau împreună cina într-o sufragerie privată din Heartand Club. — Printre altele, despre asta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
ușă. — Retana, strigă, ascultând atent. Nu răspunse nimeni. „Sigur că-i Înăuntru“, se gândi Manuel. — Retana, strigă din nou, lovind În ușă. — Cine e? se auzi o voce din spatele ușii. — Eu, Manolo. — Și ce vrei? — Caut de lucru. După un țăcănit repetat de câteva ori, ușa se deschise brusc. Manuel intră, cărându-și valiza. Un bărbat scund stătea În spatele biroului din partea opusă a camerei. Deasupra sa era un cap de taur Împăiat de un taxidermist din Madrid. Pereții erau Împânziți cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
Da, așa vreau. — Ne vedem mâine noapte. — O să fiu acolo. Manuel Își ridică valiza și ieși. — Închide ușa, Îi strigă Retana. Manuel se uită În spate. Retana stătea aplecat În față, uitându-se pe niște hârtii. Închise ușa cu un țăcănit. Coborî treptele și ieși pe ușă În strălucirea fierbinte a străzii. Era foarte cald afară și lumina reflectată pe clădirile albe era surprinzătoare și dureroasă. Merse pe partea umbrită a străzii denivelate până la Puerta del Sol. Umbra era o masă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2002_a_3327]
-
a privit spre locotenentul Făgurel, ceea ce însemna: „Ia comanda, locotenente”! Acesta a făcut câțiva pași în fața formației și a comandat: Drepți! Pentru onor, înainte! Prezentați arm’! Și de această dată, mișcarea celor din pluton a fost fără cusur. Un singur țăcănit! Iar privirea a pornit ca o săgeată spre comandant. Colonelul a salutat și, făcând stânga-mprejur, a plecat, însoțit de suită... * Legănatul monoton al vagonului te îmbia la somn... Toaibă și-a rezemat capul de peretele vagonului, și-a tras
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
cât staționează trenul. Toaibă și Trestie l-au urmat pe locotenent. Trenul fiind tras cu mult în afara gării, au avut ceva de mers, împiedecându-se la fiecare pas. Stai! - s-a auzit un glas hotărât. Asta s-a înțeles și din țăcănitul închizătorului puștii. „A băgat cartuș pe țeavă. Nu glumește omul!” - a gândit locotenentul Făgurel, întinzând mâinile în lături, pentru a-i opri pe cei doi soldați care îl însoțeau. Când le-a simțit piepturile atingându-i brațele, a vorbit: Sunt
Cercetaşul Toaibă by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/502_a_1063]
-
discut politică, cu al patrulea nu pricep ce fac. Pentru că unii sînt femei. Le-am spus că am nevoie de liniște, sînt scriitor, m-au Înțeles, m-au bătut pe umăr, aha, de-aia, ne Întrebam noi ce-o fi țăcănitul ăsta ca la balamuc, vasăzică asta era, da’ ce se mai aude mașina dumneavoastră de scris, au exclamat, pînă jos, parcă-i picamăr, de ce nu vă cumpărați un calculator, că pe noi nu ne deranjează, și mai vin și niște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
nevoie pe front, că nu se apucă ei acum de construit cine știe ce palate... ― Dă, Doamne, să fie așa! - s-a rugat colegul meu, cu ochii spre cer. Noaptea aceea ne-am cuibărit cum am putut În cabina ceea de frânar. Țăcănitul monoton al roților ne-a adormit. Cât oi fi dormit nu știu, dar m-a trezit un zgomot de fierărie de parcă s-ar fi surpat cerul! Am privit afară. Bănuiala mea se adeverea. Treceam peste un pod metalic. Și nu
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
59 Street, să ies pe 59 Street și să merg pe jos Încă două intersecții spre vest, până la MadisonStreet. Nimic mai simplu. M-am urcat În trenul friguros și am mers În liniște, fiind una dintre puținele persoane suficient de țăcănite să fie treze și În mișcare la o asemenea oră mizerabilă În miez de noiembrie. Toate bune până aici - nici o problemă până când am ieșit În stradă. Am urcat cele mai apropiate scări și am ieșit În frigul de afară, unde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
zi cu cineva părea să ducă destul de rapid la formarea unei legături de prietenie Între doi oameni. Bună, drăguțo, trimit imediat unul dintre băieți. Ea a venit deja? a Întrebat el, cu deplina Înțelegere că prin „ea“ o desemnam pe țăcănita mea de șefă și că ea lucra pentru Runway, fără Însă a Înțelege prea bine cine anume avea să consume micul dejun pe care Îl comandam. Jorge era unul dintre oamenii mei de dimineață, cum Îi numeam eu. Eduardo, Uri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
Întindeam mâna și trimiteam În zbor tot conținutul tăvii până În capătul celălalt al Încăperii. Și se făcea că ea privea asta șocată, după care, cuprinsă de remușcări, Își cerea din suflet iertare pentru că Îmi vorbise pe un asemenea ton. Dar țăcănitul unghiilor ei În masă m-a readus rapid la realitate, așa că am ridicat În grabă tava și am ieșit cu grijă din birou. — Ahn-dre-ah, Închide ușa! Am nevoie de puțină liniște! a strigat ea. De bună seamă, faptul că pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
Întruna. Zi și noapte și de multe ori și În weekend. Și când nu ești la muncă, te plângi de muncă. Nu că nu te Înțeleg, doar știu cât de grea e slujba ta și știu că lucrezi pentru o țăcănită. Dar nu am vrut să te deranjez Într‑o vineri seara, când era posibil ca tu chiar să te relaxezi sau să te duci undeva cu Alex. El tot spune că nu apucă să te vadă niciodată și nu voiam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
o să se mute decât mâine. Tocmai am vorbit la telefon. — Ești sigură că e bine acum? Crezi că ar trebui să mergem până la ea? Mi‑e Întotdeauna așa milă de fata asta - nu are părinți adevărați, o are numai pe țăcănita aia bătrână de bunică‑sa. Și‑a trecut mâna pe după umerii mei, ca pentru a‑mi lua durerea asupra ei. Are noroc că ești prietena ei. Altfel, ar fi singură pe lume. Mi s‑a pus un nod În gât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
mai conta că drăgălașa mea bluziță În stil rustic, cea care primise complimente de la două - nu de la una, ci de la două - asistente de modă, avea acum pete de sudoare la subraț. Cui Îi păsa? Eram pe cale să mă scutur de țăcănita asta de interlocutoare internațională din spinarea mea și eram Încântată. — Ahn‑dre‑ah? A sunat ca o Întrebare, dar eu mă concentrasem doar pe aflarea motivației care o determina să ne Încurce permanent numele. La Început crezusem că o face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
vă imaginați ce-a urmat! Hăpăială de epidermă meseriașă, cu alternanțe profesioniste: votcă-șoric-murături-șoric-șpriț de vin alb sec-șoric-mură turi-șoric-votcă-șoric-șpriț-șoric... nu mult, cam opt ore, non-stop. Erau în preajmă vreo cinci-șase oameni care mă priveau uimiți! Cum e posibil ca un rumîn țăcănit (așa-mi spuneau, uneori!) să termine doar într-o zi șoricul de pe un porc de 145 de kilograme? Mai precis, 1,5 metri pătrați de piele? A fost posibil. Am martori. Și despre acest record s-a scris în Evenimentul
[Corola-publishinghouse/Science/1463_a_2761]
-
nevoile. Mișcarea aceea părea mai degrabă să-i amuze, zâmbeau, înduioșați de micuța ființă ce se lăsa în voia lor fără să spună nimic, impresionați de nevoia lui atât de firească în universul acela inuman... Nici o surpriză nici când, în țăcănitul șinelor, noaptea, străbătea o șoaptă: se anunța moartea unui pasager îngropat în densitatea vieților învălmășite. O singură dată, în decursul acelei lungi traversări jalonate de suferință, de sânge, de boli, de noroi, i s-a părut că întrevede un crâmpei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acolo. „Refaceți pansamentul!”, îi spunea el infirmierei de serviciu, strecurându-se printre paturile înghesuite unele lângă altele... În noaptea următoare, Charlotte, fără să vrea, l-a surprins pe rănit. Toate infirmierele purtau încălțăminte cu tocuri care umpleau coridoarele cu un țăcănit grăbit. Dar Charlotte, în șoșoni de pâslă, se deplasa fără zgomot. El nu o auzise intrând. A pătruns în sala întunecată, s-a oprit lângă ușă. Silueta soldatului așezat pe pat se decupa clar pe geamurile luminate de zăpadă. Charlotte
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
spre primul hublou. Femeia în bluză albă dădea mașinal din cap, examinându-și mâinile. Am văzut-o zgâriindu-și o unghie cu alta ca să-și dea jos stratul de ojă... Pașii lor au răsunat în sens invers de data aceasta: țăcănitul tocurilor pe punte, răpăitul de pe scândurile pasarelei, plescăitul lutului moale. Fără să mă privească, Pașka a încălecat pe marginea bărcii noastre și a sărit pe un ponton pe jumătate scufundat în apă, apoi pe un debarcader. L-am urmat în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]