867 matches
-
actanțială în alta În a n a l i z a d i s c u r s u l u i, sintagma "actorii comunicării" trimite la locutorii și interlocutorii implicați în mod activ într-o interacțiune verbală, spre deosebire de termenul actant care îi desemnează atît pe participanții activi, cît și pe cei pasivi. V. personaj, subiect. UBERSFELD 1996; PAVIS 2002; PIERRON 2002. NM ACTUALIZARE. Atunci cînd ceva este făcut real sau parte a lumii reale, cînd este trecut din starea virtuală
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
CI ARGUMENT. Inițial, "argument" era numai o noțiune a logicii care viza entitățile, reprezentate în enunț prin sintagme nominale, ce se raportează la un predicat și contribuie la realizarea unei predicații complete. Transferat pe terenul gramaticii, argumentul corespunde oricăruia dintre actanții verbului (predicat), adică subiectului ori determinanților completivi și circumstanțiali. În epoca actuală, argumentul reprezintă, în literatură, rezumatul unei piese de teatru sau al unui roman în care se precizează firul director al intrigii și scopul. Cu această accepție, termenul argument
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
țin de clasa morfologică a verbului, antrenînd în multe cazuri mijloace lexicale. Ca atare, aspectul este lipsit de autonomie în limbi precum cele romanice, ceea ce a determinat pe cercetătorii contemporani să-l redefinească prin interacțiunea aspectului lexical al verbului (împreună cu actanții și cu circumstanțele) și aspectului gramatical propriu-zis, adăugat acestor constituenți de actualizare. Această redimensionare a aspectului îl plasează ca fiind o categorie centrală a praxematicii, care tinde să apropie analiza timpului verbal din gramatica lui G. Guillaume de semantica tipurilor
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
exprimarea aspectului incoativ, 2) desfășurîndu-se (a fi în curs de a...) sau progresînd (...din ce în ce mai repede, mai tare etc.), pentru exprimarea aspectului continuativ și 3) terminîndu-se (a isprăvi de a...), marcînd limita finală pentru exprimarea aspectului terminativ sau rezultativ. Prin actualizarea actanților sau a circumstanțelor cu ajutorul determinărilor, se poate modifica tipul procesului, specificînd aspectul semelfactiv (sau singulativ) ori aspectul iterativ. Astfel, românescul el cîntă (și corespondentul lui din oricare altă limbă romanică) poate fi înțeles, în anumite contexte sau situații, ca exprimînd
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
două forme. Aspectul gramatical interacționează în mod obișnuit cu aspectul lexical, care ține de însuși statutul semantic al verbului în sistemul lexical, deoarece timpul implicat de un proces, inerent evenimentului pe care îl reprezintă construcția verbală, este adesea modificat de actanți și de circumstanțele frazei. De aceea, s-a creat posibilitatea inventarierii tipurilor de procese care substituie aspectului imperfectiv și perfectiv un continuum de patru grade: stări (a iubi), activități (a respira), realizări (a naște) și finalizări (a strănuta). Procesele din
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
a respira), realizări (a naște) și finalizări (a strănuta). Procesele din tipul stării se caracterizează prin absența limitelor inițiale și finale, precum și prin absența schimbării: ea are părul blond; el simte căldura soarelui; aici predicatele se prezintă ca fiind inerente actantului lor subiect. Aceste trăsături sînt lingvistice, adică arbitrare din punctul de vedere al realității referențiale. O stare poate primi însă limite extrinseci de la context, de exemplu, prin prepoziții precum de la - pînă la, dar ele nu le sînt proprii și transformă
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
poate fi considerată ca trăsătură a unui moment sau a unei succesiuni de momente dominate de aspectul imperfectiv al modalității reprezentate de "a vrea să se întîmple ceva". În pragmatica americană, așteptarea servește pentru a caracteriza, în anumite situații conversaționale, actantul comunicării. Esteticianul german H. R. Jauss a introdus în estetica receptării expresia orizont de așteptare, pornind de la ideile lui E. Husserl, pentru a denumi caracterul previzibil al formelor de organizare discursivă, prin urmare, competența narativă și discursivă a cititorului, care
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
i s c u r s u l u i recurge la rezolvarea problemelor ce reies din situațiile reale, pe parcursul interacțiunilor autentice. Indicii de contextualizare constituie, în acest cadru, un joc al formelor multiple de natură lingvistică, emise treptat de actanții care interacționează încă de la începutul schimbului. Aceștia trimit mai ales la presupoziții necesare înțelegerii mutuale, stabilind astfel cadrul contextual al discuției. Contextualizarea face astfel apel la noțiunea dinamică a reconstrucției permanente a sensului în cadrul activității interacționale și depășește, din acest
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
în lume. În comunicarea ficțională, acțiunea prezentată nu îmbogățește în mod direct experiența subiecților care comunică, dar le propune un experiment, iar confruntarea experimentală a cunoașterilor și a valorilor cu alte modele posibile de structurare a timpului, de relații între actanți etc. se produce prin consimțămîntul receptorului. Această autonomie secundară în raport cu realitatea permite adesea realizatorului și receptorului de ficțiune să aducă discursului aspecte pe care conștiința sau inconștientul lor nu și le asumă ca atare. Rezultă de aici că, în mod
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
se vizează sensurile elementelor dicursive (în primul rînd ale enunțurilor). Pe de altă parte, statutul acestor sensuri trebuie considerat din perspectiva unei ierarhii cognitive, însă nu subordonat acesteia, adică fără o apreciere strictă din perspectiva unei astfel de ierarhii. V. actant, denotație, ideintitate narativă, ipseitate, narativitate, referință. MOESCHLER - REBOUL 1994; DUCROT - SCHAEFFER 1995; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001. RN FIGURĂ. În retorică, cel care folosește discursul trebuie să instruiască, dar și să emoționeze și să placă. Pentru realizarea acestor finalități, utilizatorii acestui
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
punct de vedere analitic în schema narativă realizată pe baze stricte de C. Lafont, în 1983. Povestirea se definește ca o înlănțuire dinamică de transformări și ea nu se poate structura decît prin fraze cu acțiuni făcute sau suferite de actantul principal care își manifestă proprietățile și își modifică identitatea, astfel încît în cadrul programului narativ se reliefează un parcurs existențial. Există o formalizare lingvistică a identității narative și un model dinamic care redă parmanența actantului principal, traversînd eterogenitatea stadiilor lui succesive
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
cu acțiuni făcute sau suferite de actantul principal care își manifestă proprietățile și își modifică identitatea, astfel încît în cadrul programului narativ se reliefează un parcurs existențial. Există o formalizare lingvistică a identității narative și un model dinamic care redă parmanența actantului principal, traversînd eterogenitatea stadiilor lui succesive. Deși un concept central în mai multe științe, "identitatea" este greu de definit cu precizie în domeniile științelor umanului și socialului, iar această dificultate este consecința unui conținut mobil atribuit de specialiști termenului identitate
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
același, de a persista în modul de a fi de-a lungul întregii lui existențe narative, în ciuda schimbărilor pe care le provoacă sau le suferă. Astfel, conceptul "identitate" se referă la starea de permanență a unui participant la acțiune (unui actant), cu toate modificările modului de existență și de rol asumat în desfășurarea narativă, de permanență a unui actor discursiv în întregul discurs, a cărui prezență este marcată deseori anaforic. De aceea, în a n a l i z a d
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
la o conversație, căreia i se adresează locutorul și care la rîndul său poate lua cuvîntul pentru a-i răspunde, fiind reprezentată simbolic în discurs prin pronumele persoanei a doua. Definițiile inițiale ale termenului interlocutor se remarcă prin atenția acordată actanților comunicării, pentru ca, mai tîrziu, accentul să fie pus pe funcțiile îndeplinite de aceștia. Astfel, O. Ducrot și T. Todorov, în 1972, definesc termenul interlocutor ca element constitutiv al procesului de enunțare reprezentat prin locutor (cel care enunță) și alocutor (cel
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
1972, definesc termenul interlocutor ca element constitutiv al procesului de enunțare reprezentat prin locutor (cel care enunță) și alocutor (cel căruia îi este adresat enunțul). A. J. Greimas și J. Courtès, mai tîrziu, în 1993, numesc interlocutori pe cei doi actanți ai dialogului dintr-un discurs: destinatarul și destinatorul. Ulterior, în definirea termenului accentul este pus pe funcția interlocutorului ca subiect de enunț, adică aceea de a asigura intermitent rolul de alocutor (eu/voi) reversibil în locutor (eu/noi). O perspectivă
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
identitățile narative ale acelora care furnizează relatări istoriografice și de ficțiunea care ține de genul biografic, iar, pe de altă parte, în multe dintre circumstanțele vieții, individul primește de la cei din jur și produce el însuși relatări în care este actant principal și îi asigură identitatea narativă. Narațiunea apare astfel ca o practică ce produce sensul prin care subiectele își reafirmă periodic ipseitatea lor. O astfel de perspectivă este armonizabilă cu ipotezele praxematicii, care pune în centrul teoretizării subiectul ce produce
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
ziar sau al unei știri. V. dialogal, monologic. DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN MONOLOGIC. Se spune că un enunț este "monologic", dacă actul de modalizare se aplică unei spuneri, adică unei structuri predicative (alcătuită din verb și actanți) ce nu era modalizată. Astfel, enunțul Profesoara ține astăzi o lecție de sinteză este monologic deoarece rezultă dintr-o modalitate asertivă a spunerii care pune în relație verbul a ține cu actanții lui. V. dialogic, monologal. DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
adică unei structuri predicative (alcătuită din verb și actanți) ce nu era modalizată. Astfel, enunțul Profesoara ține astăzi o lecție de sinteză este monologic deoarece rezultă dintr-o modalitate asertivă a spunerii care pune în relație verbul a ține cu actanții lui. V. dialogic, monologal. DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; CHARAUDEAU - MAINGUENEAU 2002. RN MONOSEMANTISM v. MONOSEMIE. MONOSEMIE. Realizat după modelul lui polisemie, termenul monosemie, nu întrunește în textele de semiotică frecvența antonimului. Prin monosemie se denumește trăsătura unui cuvînt de a
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
a n a l i z e i d i s c u r s u l u i, ca un rateu reparabil al comunicării și nici ca o incomprehensiune generalizată ce a rezultat din divergența sistemelor de norme ale actanților (ca în cazul situațiilor interculturale). Neînțelegerea poate apărea, de asemenea, la nivelul constitutiv al poziționării concurenților; se poate vorbi atunci de "dialogul surzilor". Există apoi cîmpuri discursive care implică o pluralitate ireductibilă de puncte de vedere. Investigațiile asupra polemicii au
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
neînțelegere, cele două poziționări trebuie să se situeze în același spațiu al schimbului. Se disting aici două situații: 1) cea a controverselor care mobilizează două poziționări de același ordin (două teorii științifice, două doctrine politice, două școli filozofice etc.), unde actanții se raportează la un număr mare de presupoziții și 2) cea a controverselor dintre poziționările eteronome, cînd neînțelegerea este generalizată, printr-o incapacitate a participanților de a cădea de acord asupra faptelor, asupra mijloacelor și asupra regulilor discuției. Această diferență
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
o schimbare a stării, efectuată de un anumit subiect și afectînd un alt subiect, avînd în vedere o stare considerată drept consecință. Identificarea acestor repere permite formalizarea structurii intrigii în povestire prin schema narativă a acțiunii și identității narative a actantului principal din perspectiva existenței lui. Potrivit praxematicii, există narațiune, adică o configurație a unei serii de acțiuni eterogene unite într-un tot inteligibil, cînd relația actanțială este prezentată ca nefiind în măsură să realizeze un efect imediat în plan temporal
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
sau zădărnicită. Programul și schema narativă nu sînt rezultatul proprietăților combinatorii ale unei logici a acțiunii, ci reprezintă principiile selective care fac diferența dintre acțiunea referențială și diversele ei reprezentări narative posibile. De aceea, deși se poate raporta la tipologia actanților, realizată de V. J. Propp și A. J. Greimas, praxematica urmărește să evidențieze dimensiunea temporală a narativității și să instituie expansiunea frazei în povestire ca însuși principiul actualizării narative. În ultima perioadă a activității sale, Noam Chomsky a propus denumirea
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
în mod tradițional cu numele de recțiune și de conexiune. Prin programul minimalist se produc modificări tehnice în sistemul sintactic sau în cel computațional, precum și la nivelurile de reprezentare, căci condițiile gramaticale sau lingvistice devin mai integrate obișnuințelor cognitive. V. actant, capitalizare, cîmp, identitate, narativitate, polisemie, praxem, sem. GREIMAS - COURTES 1993; DETRIE - SIBLOT - VERINE 2001; VARO-LINARES 2004. RN PROGRESIE TEMATICĂ. Unul dintre standardele textualității, progresia tematică, în asociere cu coerența asigură introducerea unei teme noi, determinînd în acest mod avansarea informativității
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
astfel încît el este conștiința acestui martor, iar, în cazul unei focalizări externe, naratorul spune mai puțin decît decît știe personajul, încît povestirea devine una obiectivă. Cel mai frecvent, punctul de vedere este reprezentat de focalizarea internă efectuată prin intermediul unui actant. Principiul focalizării interne nu este însă întotdeauna evident, deseori fiind considerat ca o judecată implicită, ca o intervenție a autorului sau a naratorului care profită pentru a-și expune opiniile sale prin punctul de vedere al altuia. Lingvistica enunțiativă a
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
prin verbul predicat la diateza activă, reflexivă sau pasivă), cine este caracterizat de o anumită stare, cui i se atribuie o însușire (exprimată prin numele predicativ). Remarcăm faptul că notele semantice relevate constant prin acest tip de definiție corespund unui actant (pacient) animat; or, planul lingvistic nu se suprapune celui ontic, fiind necesară, în cazul intenției de surprindere a particularităților de ansamblu ale manifestării unei realități sintactice, circumscrierea aspectelor ignorate uneori, dar posibile în actualizarea discursivă. Așadar, subiectului poate fi și
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]