KorAP: Find »[drukola/base=acuzativ & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...9 10 11 ...44 >

1,099 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

influența relațiile gramaticale. Comentând concluziile la care a ajuns Du Bois, Dixon (1994: 209) arată că, în limbile cu morfologie ergativă, un nominal reprezentând un nou participant va avea cazul absolutiv, ocupând fie poziția S, fie poziția O, spre deosebire de limbile acuzative, în care un nou participant este introdus, de obicei, ca A sau ca S. Cumming și Wouk (1987), preocupați de problema ergativității în limbile austroneziene, ajung la concluzia că ergativitatea discursivă poate constitui explicația bazei funcționale pentru variația morfologică și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a fost descris ca alternanță cauzativă − vezi Capitolul 3, 5. Kibrik (1987: 137) arată că limbile a căror gramatică este dominată de noțiunea de Factitiv sunt considerate semantic ergative, iar cele în care gramatica este dominată de Actor sunt semantic acuzative. În concepția autorului, Factitivul și Actorul sunt cele două hiperroluri specifice subiectului intranzitiv. Din această perspectivă, autorul analizează situația limbilor daghestaneze, ajungând la concluzia că, din punct de vedere sintactic, unele limbi sunt neutre la trăsăturile actanților (cel mai frecvent

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
contrare. 4.1.1. Ergativitatea ca variație sintactică În studiile anterioare lui Dixon, s-a observat în primul rând manifestarea sintactică a ergativității, și, în absența unei analize foarte atente, variațiile de marcare cazuală au fost atribuite tiparului cunoscut, nominativ−acuzativ. Comrie (1973: 240) nu are rezerve în a susține că ergativitatea este un fenomen esențial sintactic și că, deși există mici diferențe între construcțiile ergative din diferite limbi, baza construcției este aceeași (Comrie 1973: 250). Pentru Comrie, criteriile semantice sunt

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pe noțiunea controversată de subiect, care nu poate fi identificat și definit decât pentru o limbă dată, și pe noțiunile S, A și O, considerate primitive semantico-sintactice51. Soluția pe care o propune Lazard, o soluție pro domo, este interpretarea sistemelor acuzative/ergative prin raportare la anumite structuri actanțiale. În locul primitivelor sintactico-semantice S, A și O, Lazard propune 52 actanții X, Y și Z, notații care nu sunt deloc transparente. Lazard (1994: 34) propune o clasificare a structurilor de actanță − care nu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
că există numeroase limbi care au ergativitate morfologică fără a avea și ergativitate sintactică este "tradusă" de Lazard (1994: 59) prin faptul că există limbi neutre din punctul de vedere al criteriilor secundare de ergativitate. Noțiunea de partiție morfologică ergativ−acuzativ (engl. split ergativity) folosită de Dixon este înlocuită de Lazard (1994: 60) prin fractură de actanță (fr. fracture d'actance), însă, ca factor care determină această "fractură", Lazard menționează numai timpul/aspectul (al treilea factor din lista lui Dixon 1979

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
marcarea agentului acțiunii, și, pe de altă parte, criticile pe care Dixon le aduce folosirilor improprii ale termenului, se pune întrebarea cât de potrivită este denumirea de verbe ergative pentru verbele neagentive cu un singur argument din limbile de tip acuzativ. Este evident faptul că, în sintagma verb ergativ (adică verb intranzitiv cu subiect nonagentiv), semnificația termenului ergativ este total opusă semnificației aceluiași termen din sintagma caz ergativ (cazul specializat pentru marcarea agentului). 4.3. Cazul ergativ în teoriile localiste Accepția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
3.2. Cazul ergativ la J. M. Anderson Studiul lui Anderson are drept punct de pornire distincția curentă între caz concret sau local (căruia i se subordonează distincția dintre spațial și temporal) vs caz pur sintactic 62. Diferența dintre limbile acuzative și limbile ergative − arată Anderson (1971: 5) − constă în organizarea de suprafață diferită a cazurilor nonlocale. Inconvenientul acestei distincții − curentă în studiile de tip localist − constă în faptul că numărul cazurilor morfologice este diferit de la o limbă la alta, iar

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbile ergative. Palmer analizează definiția pasivului (foarte laxă) dată de Shibatani (1985)64: pasivul reprezintă defocalizarea agentului. În această accepție, există pasiv în unele limbi ergative, de exemplu în eschimosă; dacă apar asemenea trăsături, limba are și caracteristici de tip acuzativ. Palmer (2007 [1994]: 172) derivă din ipoteza lui Shibatani următoarele caracteristici suplimentare ale pasivului: implică nemenținerea agentului, din motive legate de context; aduce un nonagent în poziția subiectului, creează un pivot sintactic. Conform ipotezei lui Shibatani, explicația apariției pasivului în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Shibatani, explicația apariției pasivului în sistemele ergative ar fi faptul că pacientul nu poate fi promovat, pentru că este deja primar, dar agentul poate fi marginalizat din poziția de secundar în poziția de oblic. Deși, de obicei, pasivul apare în limbi acuzative, iar antipasivul, în limbi ergative, Dixon (1994: 149−152) înregistrează limbi preponderent ergative în care există, conform definiției adoptate de acest autor − nu la fel de laxă precum cea formulată de Shibatani −, atât pasiv, cât și antipasiv: kuku-yalanji, diyari, mam, eschimosă, dyirbal

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
atât pasiv, cât și antipasiv: kuku-yalanji, diyari, mam, eschimosă, dyirbal, quiché. Spreng (2000) observă că pasivul a fost un subiect neglijat pentru limbile ergative, în care există, de obicei, un proces de detranzitivizare considerat ca fiind corespondentul pasivului din limbile acuzative, antipasivul (vezi infra, 6.) 65. Autoarea pornește de la posibilitatea coexistenței pasivului și a antipasivului în aceeași limbă − inuktitut (o formă a eschimosei), limbă în care e posibilă pasivizarea unei propoziții antipasive active cu obiect neexprimat −; morfemul antipasiv este omis în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
antipasivă. Pasivul și antipasivul par a fi două mecanisme sintactice complementare, care au rolul de a așeza un constituent (O, în cazul pasivului și A, în cazul antipasivului) în poziția pivotului sintactic: de obicei, pasivul îndeplinește acest rol în limbile acuzative, iar antipasivul, în limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe aspecte diferite legate de cele două

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cazul antipasivului) în poziția pivotului sintactic: de obicei, pasivul îndeplinește acest rol în limbile acuzative, iar antipasivul, în limbile ergative. Polinsky (2005) și Laka (2006: 378) afirmă că antipasivul din limbile ergative reprezintă imaginea în oglindă a pasivului din limbile acuzative, însă interesul celor doi cercetători se concentrează pe aspecte diferite legate de cele două construcții: în cazul pasivului, argumentul Agent este suprimat sau marginalizat, iar în cazul antipasivului, Pacientul este suprimat sau marginalizat (Polinsky); pasivul presupune atribuirea nominativului unei Teme

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de bază a verbului, dar rolul semantic al complementului adăugat este diferit (destinatar, beneficiar, direcție, instrument vs cauză, agent) și că există scenarii istorice conform cărora aplicativul și cauzativul ar avea o sursă comună. 6.3. Există antipasiv în limbile acuzative? Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de accepția dată antipasivului. Părerile cercetătorilor sunt împărțite. Cei mai mulți susțin că există structuri antipasive și în limbile acuzative, așa cum există pasiv în limbile ergative (vezi supra, 5.3.). Creissels (2004a) arată că antipasivul

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cărora aplicativul și cauzativul ar avea o sursă comună. 6.3. Există antipasiv în limbile acuzative? Răspunsul la această întrebare depinde foarte mult de accepția dată antipasivului. Părerile cercetătorilor sunt împărțite. Cei mai mulți susțin că există structuri antipasive și în limbile acuzative, așa cum există pasiv în limbile ergative (vezi supra, 5.3.). Creissels (2004a) arată că antipasivul apare în special în limbile ergative, dar există și în cele care nu au niciun fapt de ergativitate și în cele în care nu există

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
special în limbile ergative, dar există și în cele care nu au niciun fapt de ergativitate și în cele în care nu există pasiv. Antipasivul este mai vizibil în limbile cu construcție ergativă pentru că fenomenul e marcat morfologic. În limbile acuzative, destituirea pacientivului nu are nicio implicație asupra celuilalt termen nuclear al construcției tranzitive. Polinsky (2005) formulează o opinie convergentă: nu există o corelație de principiu între ergativitate și antipasiv. Alternanța tranzitiv−antipasiv este mai vizibilă în limbile ergative, în care

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
o schimbare de marcare a subiectului (din ergativ în absolutiv). Productivitatea antipasivului este legată de anumite grupuri de limbi înrudite sau învecinate: mayan, salish, limbile nakh-daghestaneze, austroneziene, australiene. Manning (1996: 73), urmându-l pe Postal (1977)71, arată că limbile acuzative au două construcții asemănătoare antipasivului, constând în: (a) ștergerea obiectelor nespecifice: John ate the burger/John ate 'Ion a mâncat burgerul/Ion a mâncat'; (b) alternanța conativă: Mary kicked the ball/at the ball 'Maria a șutat mingea/în minge

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
bea Ion mănâncă sarmale > Ion mănâncă Ion cântă la pian > Ion cântă (b) Ion lovește sacul de box/în sacul de box Câinele roade osul/la os Maria tricotează puloverul/la pulover. Construcțiile etichetate drept forme de antipasiv în limbile acuzative răspund numai parțial definiției date de Dixon (vezi supra, 6.1.): deși aceste construcții corespund primelor trei criterii din definiția dată de Dixon (structura tranzitivă devine intranzitivă, A devine S, O devine periferic − în cazul alternanței conative − sau este complet

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
O devine periferic − în cazul alternanței conative − sau este complet eliminat − în cazul ștergerii obiectului nespecific −), ele contravin ultimului criteriu, nefiind asociate cu o marcare explicită, marcare evidentă în cazul pasivului. Prin urmare, răspunsul la întrebarea " Există antipasiv în limbile acuzative?" trebuie nuanțat: construcțiile din engleză, din franceză și din română analizate aici nu corespund tuturor criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească o construcție antipasivă, dar există limbi acuzative în care toate aceste criterii sunt îndeplinite. Dacă se adoptă definiția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cazul pasivului. Prin urmare, răspunsul la întrebarea " Există antipasiv în limbile acuzative?" trebuie nuanțat: construcțiile din engleză, din franceză și din română analizate aici nu corespund tuturor criteriilor pe care trebuie să le îndeplinească o construcție antipasivă, dar există limbi acuzative în care toate aceste criterii sunt îndeplinite. Dacă se adoptă definiția laxă a antipasivului ca defocalizare a pacientului, toate structurile discutate sunt antipasive. Există însă și cercetători care resping total ideea existenței antipasivului în limbile acuzative: Bok-Bennema (1991)75, Coyos

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
antipasivă, dar există limbi acuzative în care toate aceste criterii sunt îndeplinite. Dacă se adoptă definiția laxă a antipasivului ca defocalizare a pacientului, toate structurile discutate sunt antipasive. Există însă și cercetători care resping total ideea existenței antipasivului în limbile acuzative: Bok-Bennema (1991)75, Coyos (2003). 7. EVOLUȚIA SISTEMELOR LINGVISTICE Nimeni nu se mai îndoiește de faptul că sistemele lingvistice sunt într-o continuă schimbare, care afectează niveluri diferite ale limbii. Dacă transformările mărunte din istoria unei limbi sunt observabile și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
trec de multe ori neobservate. Se vorbește 76, mai mult la nivel teoretic, de existența unui ciclu (unidirecțional, dar repetabil) al schimbării în ceea ce privește tipologia morfologică a limbilor (limbi izolante > limbi aglutinante > limbi fuzionante). Problema oscilației limbilor între caracteristici de tip acuzativ și caracteristici de tip ergativ a atras atenția mai ales cercetătorilor care s-au ocupat de limbile ergative, rezultatele lor fiind uneori divergente. În introducerea cărții sale, Dixon înregistrează situația "anecdotică" privind încadrarea tipologică a limbii georgiene, apărută ca urmare

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
limbile ergative, rezultatele lor fiind uneori divergente. În introducerea cărții sale, Dixon înregistrează situația "anecdotică" privind încadrarea tipologică a limbii georgiene, apărută ca urmare a faptului că în această limbă se manifestă tendința de trecere de la sistemul ergativ la sistemul acuzativ: Hewitt (1987) susține că e o limbă ergativă, subliniind însă complexitatea fenomenelor de marcare cazuală și de acord, iar Harris (1990)77 susține că e "activă" (a se citi "acuzativă'). Comrie (1973: 245−246) descrie evoluția sistemului lingvistic georgian, evoluție

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
elemente, schimbarea lingvistică are o direcție unică, însă combinarea mai multor schimbări poate determina modificarea profilului tipologic al unei limbi. La nivelul parametrilor tipologici, schimbările nu sunt unice și unidirecționale. Această ultimă situație este ilustrată și de trecerile de la sistemul acuzativ la sistemul ergativ și invers, în absența unei direcții unice a schimbării. Mecanismele diacronice care permit astfel de schimbări lingvistice, în ambele sensuri, sunt (Dixon 1994: 186): reinterpretarea pasivului/antipasivului 78 ca fiind o construcție tranzitivă nemarcată (vezi supra, 5

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
compară construcțiile ergative și cele pasive pornind de la sanscrită, trecând prin indo-iraniană și terminând cu limbile sud-asiatice de azi. Acest autor adoptă o clasificare a limbilor ergative aparținând lui Trask (1979)79: tipul A (limbi ergative care au partiții ergativ−acuzativ, determinate de ierarhia nominală − vezi supra, 3.1.3. (b) −, dar care rareori au partiții determinate de timp/aspect) și tipul B (limbi ergative în care ierarhia nominală nu funcționează, dar în care există numeroase partiții determinate de timp/aspect

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
construcția ergativă a precedat și, poate, a și influențat dezvoltarea pasivului. Aldrige (2007a) analizează problema ergativității în limbile austroneziene de vest, demonstrând că acestea nu aparțin aceleiași clase tipologice: unele sunt ergative, altele au partiție ergativă, iar altele sunt dominant acuzative. Autoarea arată că există un continuum istoric: o limbă ergativă evoluează într-o limbă cu partiție ergativă, care devine, eventual, o limbă acuzativă. În schimb, în anumite limbi ergative, marcarea cazuală ergativă a rezultat din reinterpretarea construcțiilor pasive ca fiind

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]