1,017 matches
-
descoperirea sa nu înseamnă abandonul rațiunii, ci orientează privirea către acea dispută realmente dramatică și indecisă pe care o reprezintă viața omenească. Sa conturat între timp și o altă interpretare, ce caută să facă legătura între logica probabilului din tradiția aristotelică și logica paradoxală a învățatului creștin. Întrucât invocă frecvent atitudinea rațională, Tertulian ar uza în aceste fraze de un raționament probabil(ist). Astfel, dacă pentru Marcion întruparea Domnului este improbabilă, Tertulian consideră că tocmai această improbabilitate justifică acceptarea certitudinii sale
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
va aminti atunci că „nimic nu este asemănător cu Dumnezeu“ (III, 5). Aduce în față imediat un argument neo bișnuit: „Dumnezeu se poate preschimba în orice, neîn cetând să rămână precum era.“ Este o afirmație ce pune la încercare logica aristotelică. De fapt, Tertulian cultivă gândirea antino mică, însă cu totul altfel decât unii sceptici sau sofiști ai tim pului. O consideră justificată de însăși diferența radicală dintre cele divine și cele umane. Își dă seama că Marcion, când a com
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1017]
-
a teatrului și s-a format în opoziție cu stilul dramei tradiționale și ca o reacție împotriva teatrului naturalist. Interesat de pitorescul uman și de comedia vieții, scriitorul se ridică de la observația imediată și alcătuiește o altă realitate în spiritul aristotelic al mimesis-ului, îmbinat cu un realism superior, chintesență a realității. „Sînt enorm și văd monstruos”, concluzia lui Caragiale după ce descrie exasperarea nervoasă a nopții în Grand Hotel Victoria Română, lămurește o metodă artistică și un temperament, simțul si gustul comicului
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
și erou. Transpus în situația eroului, spectatorul va fi “purificat” prin intermediul pasiunilor mai curate pe care le trezește tragedia, iar șocul tragic va fi cel care îi va oferi jinduita liniște sufletească. Teoreticienii grotescului în artă au asimilat bine teoria aristotelică și au implicat-o în determinarea funcției grotescului. În secolul al VII-lea î.e.n., influențele civilizațiilor orientale se resimt într-o mai mare diversitate de stiluri, cu apariția decorului vegetal și animal. “Motivele orientalizante” se concretizează în aglomerația numeroaselor personaje
Interferenţe ale urâtului cu alte categorii estetice. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
naște, se dezvoltă, se degradează și moare, doar ideile strălucesc veșnic în tinerețea lor nemuritoare. Dialectica este instrumentul speculativ prin care se poate ajunge la această nemurire. Analitica este un alt termen esențial activității teoretice, de această dată, de sorginte aristotelică. Ea ne dă forma însăși a acestei activități, prin indicarea particularului situat în structura teoriei. A cunoaște analitic înseamnă a sustrage particularul din izolare, a-l introduce în toate conexiunile posibile, a-l ridica la universalitate. Legea științifică își află
De ce filosofia by Armando Rigobello () [Corola-publishinghouse/Science/100977_a_102269]
-
Georges Steiner, alunecarea în metafizica occidentală, de la o ființă infinitivă la o ființă pe care o vom nominaliza. Ceea ce ajunge la un substanțialism rigid. La o ontologie închisă. Henri Lefebvre, în felul său, nu spune altceva când arată cum "inteligența aristotelică" degenerează în "Ființă personală"74. Dumnezeul unic, și am putea adăuga Individul contractului social, Cetățeanul responsabil al societății raționale. Marele ideal al Bisericii este chiar acela de a suprima disparitatea: ut sint unum. Ca totul să fie unul. Și, în
Revrăjirea lumii by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
și procese, relația lor de coexistență care echivalează cu armonia contrariilor, se realizează pe de o parte prin unitate, pe de alta prin opoziție. Devine astfel o forță motrice, iar rezolvarea lor este identică cu schimbarea calitativă (alterarea în sens aristotelic sau trecerea de la un contrariu la altul) a obiectului sau procesului, cu apariția unor noi contrarii. 2.4. Identitatea sau unitatea contrariilor este o medietate, o legătură, o sinteză: unirea într-o unitate a tezei și antitezei. Premisa unității contrariilor
Visul lui Scipio. Somnivm Scipionis by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]
-
orbe lunae, 926 d, Simplicius in Cael. 530, 17-20). Anaxagoras susținea că deosebirile dintre lucruri se datorează amestecului ( în proporții diferite a unor substanțe materiale, necreate, indestructibile, imuabile, existente în număr infinit și divizibile la infinit, cunoscute ulterior sub denumirea aristotelică de . Concepe o genesis secundară, ca rezultat al interacțiunii elementelor sau calităților contrare, lucrurile (= corpuri compuse) fiind generate prin combinare, și asocierea, forțelor și calităților (fr.17; Arist. Phys.I, 4, 187a -188a); reprezintă, de fapt, o agregare și o
Visul lui Scipio. Somnivm Scipionis by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]
-
opoziții din mai multe motive: 1. pentru a explica devenirea (schimbarea) ca o succesiune de contrarii. 2. logica nu poate elucida chestiunea judecăților, adică a unirii unui predicat (atribut) cu un subiect, dacă nu ar admite unitatea contrariilor. 3. etica aristotelică se concentrează asupra noțiunii de Bine () ce-și găsește sfera de aplicabilitate în virtuți () concepute ca medietăți () între două extreme (excesul și lipsa) sau contrarii. Aristotel distinge patru specii de opuși (): relativii () jumătate-dublu; contrarii () bine-rău; contradicția () care își găsește expresia
Visul lui Scipio. Somnivm Scipionis by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]
-
in imum natura deducit, nam et in ipso mundo ut esset terra). Demonstrația lui Macrobius asupra mobilității Pământului pornește de la argumente de natură geometrică (atât plană, cât și în spațiu), mai apoi, folosindu-se de doctrine din fizica platoniciană și aristotelică, ajunge să respingă teoriile (e.g. epicureică) care nu concordau cu ale sale, prin reducere la absurd. Astfel centrul unei sfere trebuie să fie imobil pentru că un cerc nu se poate roti decât în jurul unui reper fix (I, 22 est enim
Visul lui Scipio. Somnivm Scipionis by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]
-
Mercur: pronuntiandi et interpretandi = Luna: naturam plantandi et augendi corpora = 51 Facultățile planetelor sunt cu atât mai pur divine, cu cât sunt mai depărtate de Pământ (Saturn calitatea de a raționa), Macrobius combină aici tripartiția platoniciană a sufletului ( ) și cea aristotelică ( ) și adaugă calitățile planetelor Jupiter și Mercur (I, 12, 14). Macrobius conchide că moartea este, de fapt, această cădere a sufletului în corporal, această contaminare de material (I, 12, 16). În doctrina lui Macrobius, accentul cade pe depărtarea sufletului de
Visul lui Scipio. Somnivm Scipionis by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]
-
astrelor, teoria lui Crates despre explicarea mareelor. În filozofie, Macrobius este o sursă importantă a neoplatonismului (cele trei hypostas-uri, doctrina emanației, clasificarea virtuților, descensus și ascensus animae), a argumentelor platoniciene și neoplatoniciene referitoare la imortalitatea sufletului și a respingerii celor aristotelice. Bibliografie Texte și traduceri Aristotel, De anima Libri 3, B.G., Teubner, Lipsiae, 1911. Aristotel, Traite de l'Ame, traduit et annote par G. Rodier, Ernest Leroux, Paris, 1900, volumes 2. Aristotelis Opera, Ex. Recenssione Immanuelis Bekkeri edidit Academia Regia Barunica
Visul lui Scipio. Somnivm Scipionis by Marcus Tulius Cicero [Corola-publishinghouse/Science/1099_a_2607]
-
simțurilor și mijloc de pierzare. La rădăcina acestei dicotomii, stau două concepții estetice diferite: ideea muzicii ca asceză, care duce cu mintea la estetica pitagoreică a numerelor și muzica, sunet sensibil, obiect de plăcere, care trimite cu gândul la estetica aristotelică și la concepția muzicii înțeleasă ca o imitație a pasiunilor. Aceste două concepții caracteristice antichității grecești, opuse între ele, vor continua să coexiste de-a lungul întregului Ev Mediu creștin și chiar după. 2.5 Severino Boezio (476-525 d. Cr.
Repere istorice în muzica sacră şi documente magisteriale by Cristian Dumea () [Corola-publishinghouse/Science/101006_a_102298]
-
fără să vadă de ce, fără să cunoască pentru cine. În realitate, el nu poate să trăiască fără să știe cine. Doar semnificația ultimă, care este răspunsul la de ce, decide valoarea esenței cu privire la cine este. S-ar putea spune în termeni aristotelici că, de fapt, cauza formală depinde de cauza finală”. Ne punem întrebarea: care este semnificația deplină al sensului vieții care oferă certitudinea de a trăi pentru o cauză superioară, transcendentă? Prin chestiunea sensului se înțelege, în mod esențial, semnificația ultimă
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
Nestorius care atribuie, pe lângă cele două naturi, și două persoane: divină și umană. Împotriva acestora, Boethius afirmă o unire ipostatică într-o singură persoană a celor două naturi, divină și umană. De fapt Boethius folosește două concepte derivate din categoriile aristotelice, fiind primul traducător și comentator în limba latină al acestora. Astfel, conceptul de „substanță individuală” corespunde cu „substanță primară” (ousia prôtê). „Substratul” traduce cuvântul grec hypokeimenon, ceea ce literar înseamnă „ceea ce se află dedesubt”, dar poate fi tradus și ca subiect
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
de Hales, care se referă la anumite definiții dualiste despre om, de origine augustiniană: înainte de toate, el afirmă că „există două substanțe în om, sufletul și trupul”: sufletul cu rațiunea sa și trupul cu puterile sale sensibile. Atunci când evocă noțiunea aristotelică de suflet ca formă sau perfecțiune a corpului, se observă și influența lui Bonaventura despre compatibilitatea cu doctrina unei dualități a substanțelor. O notă semnificativă se referă la caracterul natural al relației suflet - substanță cu corpul - substanță, pe urmele lui
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
de interpretări care s-au făcut despre el. Aceasta o confirmă, înainte de toate, cultura mediteraneană antică, pe care o luăm în considerare în elementele sale esențiale. Filosofia antică greacă este marcată, în principal, de două linii de gândire, platonică și aristotelică, divergente între ele în multe privințe, și o a treia care își are rădăcinile în gândirea lui Pitagora. Filosofia platonică Concepția platonică a naturii constă în dualismul care își are originea în intuiția lumii ideilor, pe baza căreia lumea reală
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
La nivelul subiectului bolnav, boala este trăită în mod exclusiv în conștiința individului, care este o pradă a răului sau a demonului ce cauzează boala. Doar practica magică sau medicina legată de divinitate pot să determine eliberarea de boală. Filosofia aristotelică Pentru Aristotel, orice cunoaștere derivă din experiență, iar impresiile obținute de la simțuri sunt elaborate de către facultățile minții, aducând la lumină formele care sunt inerente obiectelor naturii. Noțiunile de „cauză” și de „efect” sunt utile pentru a pune în evidență raporturile
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
modalitatea de a proceda, tipică lui Pitagora, care contribuie la apariția unei școli etice, de la care Hypocrate va lua principalele elemente. Metoda științifică este caracterizată de o abordare nu a priori, ci a posteriori. Pe lângă aceasta, se diferențiază de cea aristotelică prin faptul că nu este preocupată să stabilească relații cauzale. Ea constă într-o metodă pe care am putea să o definim descriptivă, în care boala este văzută ca un fenomen natural, contemplat în manifestările sale. Nu este important dacă
Etica creştină din perspectiva persoanei by Duma Bernadin () [Corola-publishinghouse/Science/100983_a_102275]
-
Heidegger a identificat această afirmație cu începutul tradiției onto-teologice, care păcătuiește prin obiectivarea divinului, ratând esența poetică a relației dintre Dumnezeu și lume. Nu este aici locul să cântărim justețea hermeneuticii heideggeriene 1, dar putem bănui că între premisele teologiei aristotelice și exigențele teologiei creștine, distanța rămâne considerabilă 1. Cum operează această judecată? Ce anume din metafizica lui Aristotel, de exemplu, alertează atenția critică a unui gânditor creștin? Un răspuns succint ar fi: măsura judecății. Rațiunea lui Aristotel asistă revelația lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
importantă se referă la uzul confuz și derutant al conceptelor de natură/ființă respectiv subiect/persoană în opera târzie a Părintelui Stăniloae, dar mai cu seamă în sinteza TDO. De pildă, după ce afirmă că observarea raționalității cosmosului impune cu necesitate aristotelică concluzia că lumea „își are originea într-o Ființă care a urmărit prin crearea lumii - și urmărește prin conservarea ei - cunoașterea lumii și, prin ea, însăși cunoașterea Ei de către om”1. Apoi, acest limbaj substanțialist („Ființa supremă”) este abandonat aproape
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
printr-o interogație fundamentală asupra naturii adevărului, a cărui specificitate este inevitabil decisă de o prealabilă definiție a ceea ce se arată. Căci fie că adoptăm modelul metafizic al adevărului-corectitudine (rectitudo sola mente perceptibilis, în formula lui Augustin sau, în expresia aristotelică acreditată de Toma, adaequatio rei et intellectus), fie că adoptăm modelul „fenomenologic” al adevărului-dezvăluire („ieșirea din starea de ascundere”, die Unverborgenheit în formula lui Heidegger), referirea la un gen sau altul al apariției este inevitabilă. Dacă „adevărul este ceea ce se
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
din 1962 despre „Timp și ființă”2. Analizând evoluția acestor două concepte în filozofia europeană, Heidegger sesizează un mod general al gândirii determinat de interpretarea grecească a diferenței dintre ființă (to on) și ființări (ta onta). Când, în taxonomia categoriilor aristotelice, substanța (ousia) capătă rolul de prim predicat, avem deja un primat al prezentului (parousia) asupra celorlalte două moduri ale temporalității (trecut și viitor). Aceasta înseamnă, în mod fundamental, că ceea ce este este la modul prezent. Această definiție este valabilă și
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
a cărui virtute capătă întotdeauna o recunoaștere (deci o valoare) publică. Pentru Aristotel „sclavii, femeile, copii, meșterii, cei săraci, cei urâți, cei schimonosiți sunt toți lipsiți de fericirea deplină și de exercițiul virtuții complete”2. Milbank ilustrează contrastul dintre etica aristotelică și etosul creștin 1 comparând conceptul de phronesis („cumpătare”, prudentia - lat.) cu cel de agape („iubire”, caritas - lat.). Inspirat de gândirea lui Augustin, profesorul britanic articulează limbajul iubirii prin apelul la gramatica donației (iar „actul dăruirii este el însuși conținutul
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
balans paradoxal între pasivitatea „necunoașterii” esenței divine și progresia activă în cunoașterea energiilor divine arată în ce măsură creația „nu este o aparență, o mixtură de adevăr și neadevăr, legată de Dumnezeu printr-un semn minus, și încă mai puțin o ierarhie aristotelică de identități, ci mai degrabă o apariție serială (serial occurrence) în timp a realității diferențiale, legată de Dumnezeu printr-un semn plus”1. Din acest punct de vedere, răul nu poate fi explicat decât ca un fapt de agresiune asupra
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]