2,477,388 matches
-
la o conferință de presă - organizată pentru jurnaliști - întrebările să nu fie puse de aceștia, ci de cititorii adevărați ai lui Llosa, veniți acolo fără să-i convoace nimeni, din pură admirație pentru marele peruan. Reîntorși la redacție, evident că aveau carnetele goale - și atunci a început delirul incriminărilor: că într-un loc n-au fost suficiente căști, că în altul s-a stat în picioare, că în al treilea a dat năvala ,protipendada". Într-un cuvânt, că totul a fost
Struții și povestașul by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/11269_a_12594]
-
a fost informat asupra programului Festivalului, ci pentru că-și exprimase cu multă vreme înainte dorința de a-și reduce prezența publică la momentul decernării premiului. Dacă țineau atât de mult să interacționeze cu Mario Vargas Llosa, aceiași scriitori ar fi avut prilejul s-o facă, în zilele următoare, în două momente destinate tocmai acestui scop: la Romexpo, în cadrul ,Conferințelor Microsoft", și la Institutul Cultural Român, la conferința de presă. E drept că nici una, nici cealaltă n-au prea semănat cu niște
Struții și povestașul by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/11269_a_12594]
-
culoarul lui", cum frumos se spune despre arta singuratică a scrisului. Perfect adevărat. Numai că, în prea multe cazuri, alergăm pe culoare ce se înfundă în deșertul delirurilor verbale și-al modelor revolute. Confruntarea cu Mario Vargas Llosa ar fi avut și rolul de a percepe cu propriile simțuri cum gândește, cum respiră, cum se mișcă un mare artist. Probabil că ar fi rezultat și niscaiva concluzii deprimante pentru scriitorul român: că ne aflăm departe de principalele drumuri culturale ale lumii
Struții și povestașul by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/11269_a_12594]
-
de a percepe cu propriile simțuri cum gândește, cum respiră, cum se mișcă un mare artist. Probabil că ar fi rezultat și niscaiva concluzii deprimante pentru scriitorul român: că ne aflăm departe de principalele drumuri culturale ale lumii, că n-avem o concepție clară despre lumea în care trăim, că suntem complet dezinformați în ce privește ideile artistice ale momentului, că suntem incapabili de-a propune un model simplu, eficient, convingător de exprimare. Recunosc, a te privi într-o astfel de oglindă poate
Struții și povestașul by Mircea Mihăieș () [Corola-journal/Journalistic/11269_a_12594]
-
Sorin Lavric Cam toate cărțile care ne trec prin mînă au trista însușire de a nu ne lăsa nici o impresie. Le citim cu o dispoziție vagă de ființe plictisite și, chiar dacă pe moment ele par să ne transmită ceva, măcar o minimă emoție, peste o vreme nici nu ne mai amintim
Paravanul regretelor noastre by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/11284_a_12609]
-
lor, ci în sufletul cititorilor. E un adevăr banal că, înaintînd în vîrstă, putința de a ne lăsa în seama ficțiunii livrești scade tot mai mult. Lecturile care ne-au format ființa și, uneori, ne-au hotărît destinul le-am avut întotdeauna în tinerețe. După acest moment al exaltării juvenile, nu mai urmează decît exersarea premeditată a unei aptitudini ce transformă pasiunea tinereții în rafinamentul tehnic al maturității. Suplinim emoția scrisului prin tehnica lui și, astfel, îl omorîm cel mai adesea
Paravanul regretelor noastre by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/11284_a_12609]
-
foarte bine convertirea exaltării juvenile în rigoarea drastică a moderației mature: un scriitor a cărui ardoare creativă a lăsat locul unei cizelări obsesive, rafinamentul expresiv ajungînd să înăbușe efuziunea sufletească. Iată de ce fostul diplomat scrie bine, dar edulcorat și atenuat, avînd ceva din delicatețea vlăguită a celor care s-au cenzurat prea mult. O coincidență stranie face ca această carte, în al cărei titlu întîlnim cuvîntul ,paravan", să fie ea însăși un paravan. Să fiu mai limpede: paravanul era pe vremuri
Paravanul regretelor noastre by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/11284_a_12609]
-
cărei titlu întîlnim cuvîntul ,paravan", să fie ea însăși un paravan. Să fiu mai limpede: paravanul era pe vremuri o piesă de mobilier, alcătuită din mai multe părți rabatabile, pe care o puteai împături sau despături după voie, atunci cînd aveai nevoie să ridici un perete despărțitor într-o cameră. Paravanul ascundea ochiului gesturile sau goliciunea persoanei aflate în spatele lui. Cu toate acestea, ciudățenia paravanului stătea într-un detaliu de alcătuire: pînza sau hîrtia care acopereau panourile paravanului erau suficient de
Paravanul regretelor noastre by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/11284_a_12609]
-
imaginația ta completînd la iuțeală ceea ce vederea nu îți putea da. Pe scurt, paravanul nu arăta nimic, dar sugera foarte mult, încărcînd o banală făptură cu niște semnificații erotice pe care altminteri, în lipsa paravanului, aceeași făptură nu le-ar fi avut deloc. Iată de ce paravanul este un ecran care ascunde ceva arătîndu-l. Sau, mai precis, paravanul oprește simțurile eliberînd imaginația. Ei bine, mecanismul inspirației artistice tocmai în asta stă: într-o fantezie debordantă iscată de o frustrare acută în fața sărăciei de
Paravanul regretelor noastre by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/11284_a_12609]
-
este una din care parcă orice urmă de distincție a pierit. Nu am fost niciodată la Balcic, dar citind paginile lui Mircea Berindei, m-a apucat dorul după stațiunea interbelică a artiștilor români. Nu m-am așezat niciodată pe scaun avînd grijă ca șezutul să nu acopere decît jumătate din suprafața lui și spatele să nu-mi atingă deloc spătarul, dar, aflînd educația subînțeleasă de care aveai parte în perioada interbelică, m-a apucat regretul că nu am trăit-o. Nu
Paravanul regretelor noastre by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/11284_a_12609]
-
dorul după stațiunea interbelică a artiștilor români. Nu m-am așezat niciodată pe scaun avînd grijă ca șezutul să nu acopere decît jumătate din suprafața lui și spatele să nu-mi atingă deloc spătarul, dar, aflînd educația subînțeleasă de care aveai parte în perioada interbelică, m-a apucat regretul că nu am trăit-o. Nu am văzut niciodată o femeie prinsă într-un corset înalt și țeapăn, menit a-i da siluetei o alură sobră și sulegetă, dar, citindu-l pe
Paravanul regretelor noastre by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/11284_a_12609]
-
vizionării lui în mall-uri, oricât de puțin mi-ar plăcea locul și conceptul său în sine, spun "Dă-i bătaie!". Pentru că acest film, dincolo de restul meritelor pe care i le recunosc, de altfel le voi dedica această pagină, mai are și unul foarte prețios: e o adevărată chinină (în sensul de "ți-o bagi pe sub unghii ca să nu le mai rozi") pentru amatorii de Real TV, cei în care abundă mirifica noastră țară. Cum? Simplu: filmul prezintă o variantă ideologizată
Șase personaje în căutarea unui jaf by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11287_a_12612]
-
care a acompaniat filmul, cu titlul " Rolul imaginii în facerea și prefacerea realității". Incitantă, nu zic nu, dar... Începutul ei a demonstrat că facem încă parte dintr-o cultură modernă, în sensul că încă păstrăm distincția formă/fond. Nimeni nu avea de comentat "stilul"", însă despre subiect erau multe de spus. Toată lumea era încântată de modul în care Alexandru Solomon stăpânește limbajul cinematografic în toată acuratețea lui, așa că s-a trecut la discuții speculative, istorie, politică, adevăratele subiecte (în folosul tagmei
Șase personaje în căutarea unui jaf by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11287_a_12612]
-
e ok, dar nu perfectă. Nimic de obiectat la compoziția cadrelor. Foarte reușită mișcarea operatorului prin care, într-un singur cadru, dă imaginea peste cap, sugerând astfel lumea comunistă cu susul în jos. Totuși, până foarte aproape de sfârșitul filmului, am avut senzația că asist la nașterea copilului ilegitim ai cărui părinți greu compatibili erau documentarul gen Discovery și "Memorialul durerii". Din ultimul, sunt luate cadrele apropiate, în mers, pe lângă pereții închisorilor. Din primul, genul de testimonial și vocea naratoare. Din nefericire
Șase personaje în căutarea unui jaf by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11287_a_12612]
-
camera în mână, traseele și unghiurile folosite atunci. Mai mult, sunt de acord cu poziția lui Stelian Tănase, care obiecta la plasarea lui Alex Gallis, fiul unuia dintre "jefuitori" în poziție de raissonneur. Părerea lui este că jaful nu a avut niciodată loc și deduce această concluzie din studiul arhivelor securității. Bon, îl vezi citind tone de documente, dar el, ca personaj, nu furnizează argumente în acest sens, ci doar testimonialul tipic. Or, timpul acordat lui nu e proporțional justificat în raport cu
Șase personaje în căutarea unui jaf by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11287_a_12612]
-
dintre tâlhari ținea cranii în casă și că Igor Sevianu a mărturisit motivat doar de anchetatorul care i-a arătat armele sunt cel puțin nerealiste. Cu toate acestea, nu trebuie uitat că, la vremea respectivă și după, se desfășurau și aveau să se mai desfășoare procese politice în mare secret. Făcându-l public pe acesta prin intermediul - trucat, firește - filmului, linișteai oarecum publicul, fixându-i în cap o paradigmă neabuzivă a procedurii polițienești. Și acum, întrebarea definitivă: au comis cei șase jaful
Șase personaje în căutarea unui jaf by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11287_a_12612]
-
iar mie mi se pare că transformarea lor în țapi ispășitori a început când și-au pierdut slujbele. De ce și în ce context, filmul nu spune, ceea ce mi se pare o lacună semnificativă. Șomeri fiind, cei șase, dintre care câțiva aveau și copii de întreținut, puteau fi plauzibil suspectați de a comite un jaf. Care, la rândul său, e un delict privit cu dispreț și ultimul la care te-ai putea aștepta să capete conotații politice. Dar nu și în contextul
Șase personaje în căutarea unui jaf by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11287_a_12612]
-
întrebarea directă, concretă, neritualizată, asupra acțiunilor desfășurate de cineva - mi s-a atras atenția că, de fapt, formula actuală de politețe este în mare măsură tocmai Ce faci?. De multe ori din afară lucrurile se văd mai bine, și studenții aveau dreptate. Formula presupus mai directă este într-adevăr folosită curent în contexte care nu au nimic dintr-o intruziune agresivă în treburile altuia: ca simplă expresie de politețe, interes, de (re)stabilire a contactului uman. De fapt, întrebarea funcționează ca
Ce (mai) faci? by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/11302_a_12627]
-
de fapt, formula actuală de politețe este în mare măsură tocmai Ce faci?. De multe ori din afară lucrurile se văd mai bine, și studenții aveau dreptate. Formula presupus mai directă este într-adevăr folosită curent în contexte care nu au nimic dintr-o intruziune agresivă în treburile altuia: ca simplă expresie de politețe, interes, de (re)stabilire a contactului uman. De fapt, întrebarea funcționează ca formulă de politețe în contexte care o dezambiguizează: precedată de o formulă de salut, însoțită
Ce (mai) faci? by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/11302_a_12627]
-
reale, fomula de politețe Ce faci? e bine reprezentată. În volumul coordonat de Liliana Ionescu Ruxăndoiu, Interacțiunea verbală în limba română actuală. Corpus (selectiv), Schiță de tipologie (2002), apare și uzul ,operativ", de reglare a acțiunilor, pe care îl poate avea întrebarea directă: ,STAI puțin! Ce faci? De ce...", și cel fatic, de menținere a contactului, al formulei de politețe. Aceasta e înregistrată în conversații telefonice - ,bună (nume) Ce faci? - Ciau (nume). Bine" - sau într-o emisiune de radio în care se
Ce (mai) faci? by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/11302_a_12627]
-
care se abordează amicii: la mesele de berărie sau cafenea (dar, poate, după un preambul convențional pe care literatura nu-l ia totdeauna în seamă!), întrebarea e o provocare - ,Ei? Ce zici?" (Atmosferă încărcată) - sau presupune starea negativă: Da... ce ai? Te văz cam..." (Amici). Tot la Caragiale, întrebarea ce faci? e cel mai adesea orientată spre situația concretă, cu vigilență și reproș: ,Ce faci, Mitică?" (în țal, cînd prietenul adoarme în timpul conferinței); ,ce naiba faci, soro?" (...) ,Doășp'ce și un sfert
Ce (mai) faci? by Rodica Zafiu () [Corola-journal/Journalistic/11302_a_12627]
-
ar fi tragedia postmoderniștilor basarabeni: nebunia de a se retrage total în abstracțiuni pretins filozofice sau în amănunțite descrieri fiziologice, în ascunderea lor în vaginul din care nu mai ies la aer. Să stea cât vor în el, nu vom avea nimic împotrivă, dar să nu ne amenințe mereu cu ,groapa de gunoi a istoriei", stând ei înșiși în altă groapă...". Vă asigurăm că nu veți găsi în poemele noastre asemenea licențiozități care să demonstreze teza sexismului delirant și vulgar sau
Scrisoare deschisă către Grigore Vieru () [Corola-journal/Journalistic/11278_a_12603]
-
temporară a unei stafii. Vestea bună este că orice țăran medieval știa să facă respirație artificială. Finalul îți dă informații lămuritoare despre ciuma neagră. Nu înțelegi de ce, pentru că prezența ei în lungmetraj e infinitezimală. Păcat de actrița Lena Heady, că are potențial și nu merită ca highlight-ul rolului ei să fie o masturbare pe lângă o centură de castitate. Care, oricum, nu pare prea greu de înlăturat când e nevoie. Cuvântul "aiurea" pare inventat pentru a defini această peliculă, filmată în Wales
Istoria se repetă... by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11306_a_12631]
-
Aportul american e nu numai în producție, ci și în distribuție: Al Pacino în rolul lui Shylock. Secondat de Jeremy Irons - Antonio. E important să reiau observația unui critic american: e prima ecranizare a piesei bătrânului Will tentată de când filmul are sonor. Și Orson Welles avea planuri cu Neguțătorul, dar le-a abandonat. Antisemitismul, o banalitate la vremea scrierii piesei, era o piedică notabilă în calea regizorilor moderni, dar nu singura. Din punct de vedere al registrului, piesa comite un zig-zag
Istoria se repetă... by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11306_a_12631]
-
în producție, ci și în distribuție: Al Pacino în rolul lui Shylock. Secondat de Jeremy Irons - Antonio. E important să reiau observația unui critic american: e prima ecranizare a piesei bătrânului Will tentată de când filmul are sonor. Și Orson Welles avea planuri cu Neguțătorul, dar le-a abandonat. Antisemitismul, o banalitate la vremea scrierii piesei, era o piedică notabilă în calea regizorilor moderni, dar nu singura. Din punct de vedere al registrului, piesa comite un zig-zag între tragedie și comedie - apropo
Istoria se repetă... by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11306_a_12631]