1,419 matches
-
acasă un prieten. Tata îi arată unde să-și atârne haina. După care Helen s-a uitat la mine. Hei! a urlat ea. De când îmi porți tu mie hainele? Scote-ți-le în secunda asta. —Iartă-mă, Helen, m-am bâlbâit. Dar nu aveam nimic altceva. O să-mi cumpăr haine noi și poți să le împrumuți pe toate. —De asta să fii sigură, m-a asigurat ea pe un ton amenințător. După care n-a mai comentat. Slavă Domnului! Probabil că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
A, deci ai trimis în loc o proiecție holografică a ta? Sau cum? m-a întrebat el zâmbind. Nu, Adam, vreau să spun... uite ce-i! Nu sunt sigură că toată chestia asta e o idee așa de bună, m-am bâlbâit eu. Adică, știi... Nu mi-am terminat fraza. Mă simțeam mizerabil. Ce nu e o idee bună? m-a întrebat el cu blândețe în timp ce mă trăgea din calea pietonilor. Să mă-ntâlnesc cu tine și... înțelegi că sunt măritată și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
Claire, Claire, ascultă-mă. Nu sunt și nu am fost nici în trecut prietenul surorii tale, Helen. Și nici nu vreau să fiu. E o fată minunată, a adăugat el rapid. Dar nu e pentru mine. —Ascultă, Adam, m-am bâlbâit eu. Îmi pare rău, dar n-am știut... —Și mie îmi pare rău, a zis. Tot uit prin ce ai trecut. Ai suferit îngrozitor. Cine te-ar putea învinovăți că ai senzația că toți suntem o grămadă de ticăloși duplicitari
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
ceară scuze sau să mă consoleze. Corect? —Corect. —Eu n-am nevoie de un astfel de bărbat. Corect? —Corect. Dar... ăăă ...Claire, ce ai de gând să faci? Să-l ucid pe nenorocit. Nu, Claire, ia-o încet, s-a bâlbâit Judy. —Ei, stai liniștită, Judy, am oftat eu. N-o să-l omor. Dar am să-l fac să sufere rău de tot. —Ei, atunci e în regulă, a zis ea ușurată. Nu merită să ajungi la pușcărie din cauza lui. — Mulțumesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
momentul de față lucrezi? Hugo a auzit-o pe Amanda respirând greu. Și-a dat seama că Amanda era foarte interesată de răspunsul lui Alice. Sincer vorbind, după scena de mai devreme, și el devenise interesat. N-nu, s-a bâlbâit Alice. Apoi, revenindu-și, a adăugat cu o voce limpede și blândă: Dar până de curând am lucrat la departamentul juridic al unei reviste din New York. O mulțime de clopoței au explodat în creierul lui Hugo. Deci asta era legătura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
așeza mai bine ochelarii și se uita la el ca și cum ar fi fost un specimen dintr-un laborator. Frica l-a cutremurat. De ce Dumnezeu spusese chestia asta? — Vreau să spun că nu sunt sigur într-un sens grozav, s-a bâlbâit Hugo, disperat să recupereze din teritoriul pierdut. Și poate că, în fond, chiar așa se și simțea. Poate că, după naștere, avea să îndrăgească pruncul și poate că avea să ajungă să-l vadă ca pe o persoană, nu ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
vine vorba de planetă. Noi trebuie să arătăm calea, fie că oamenii vor s-o afle sau nu. Dar dacă revista ta nu se vinde... Mama lui Alice nu și-a terminat propoziția. Atunci cum reușești să, ăăă... s-a bâlbâit tatăl lui Alice. —Să supraviețuiesc? a întrebat Jake provocator. Și redacția, și tipografia? —Păi... da. Jake a înfipt cu forță o furculiță de plastic reciclată într-o varză de Bruxelles. Mă descurc. Mulțumesc. Furculița s-a rupt. Alice nu s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
de scuză. —Credeți-mă. Majoritatea bărbaților nu se obosesc. Barbara i-a zâmbit tristă. —Oricum, trebuie să fug. Serviciul, a explicat ea dând ochii peste cap. Mă bucur că v-am cunoscut, domnule... ăăă... —Hugo. Și, ăăă, mulțumesc... În timp ce își bâlbâia recunoștința către spatele femeii care se îndepărta, Hugo a realizat că ploaia începuse să se înmoaie. De fapt, aproape că se oprise. Găuri zdrențuite apăruseră în norii cenușii, lăsând să se vadă cerul senin. Hugo simțea chiar și soarele mângâindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
Hugo să înceteze cu argumentația asta. Părerile mamei ei pe acest subiect erau identice cu ale lui și era greu să demonstrezi că nu aveau logică. Totuși expresia lui Hugo se schimbase. Se uita la ea înspăimântat. —Scutecele! s-a bâlbâit el. Mi-ai spus că-mi arăți cum se pun. —Scutecele. Da, a zis Alice mușcându-și buza. Ăăă, cred c-aș putea să-ți fac o demonstrație pe Rosa. Singura problemă e că nu prea am timp. Asta dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
Nici măcar n-o să-mi dai o explicație? a tunat ea. Of, în fond, ce mai contează? Poftim, uite-ți fiul. Acum că ai catadicsit, în sfârșit, să apari, o duc și eu pe Rosa acasă. —Alice, te rog, s-a bâlbâit Hugo. Îmi pare rău. Sincer, îmi pare rău. Vezi tu... Dar Alice îi întorsese spatele. —Te sun mai târziu? a încercat Hugo. —Nu te obosi. Bărbatul era îngrozit. —Să nu te sun... dar, Alice! Ți-am spus că-mi pare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
noi toți datorită felului cum reușește să combine cariera de succes cu creșterea copilului și cu viața de cuplu. Hugo a întors spre Laura o privire înverșunată. Femeia se uita la el șocată. — Nu mi-am dat seama... s-a bâlbâit ea. Adică era limpede că existau niște situații de autoiluzionare, dar... —Autoiluzionare? a scuipat Hugo. Așa le numesc psihologii? Îmi pare rău, a spus Laura în șoaptă. Ochii ei umezi fixau podeaua. Hugo a aruncat o privire nerăbdătoare către ușa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2086_a_3411]
-
necesare pentru Myanmar. Nu am primit răspuns, nu Încă... Inima lui Bennie Începu să bată ca a unei mame care-și aude bebelușul plângând În mijlocul nopții. —Desigur, mă ocup de asta cât de mult pot, adăugă ea. Nu Înțeleg, se bâlbâi Bennie. Avem deja vizele pentru Myanmar. Nu putem intra pur și simplu? —Viza este pentru peste cinci zile. Cum ați obținut, nu știu. E foarte neobișnuit, din câte știu eu. În plus, să intri pe aici În Myanmar nu e
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2218_a_3543]
-
secretara a introdus în biroul meu un tânăr înalt și slăbănog care, transpirând și de căldură, dar și de emoție, ferecat într-un costum ceremonial parcă de împrumut și cu cămașa și cravata de rigoare, a început să se prezinte bâlbâindu-se într-o franțuzească foarte aproximativă. Oaspetele meu se numea Flămânzeanu și, crezând că-mi vine greu să rețin un nume așa de bizar, a încercat să-mi ușureze sarcina zicând: "Gândiți-vă la flamanzi și atunci vă veți aduce
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
-mi vine greu să rețin un nume așa de bizar, a încercat să-mi ușureze sarcina zicând: "Gândiți-vă la flamanzi și atunci vă veți aduce aminte și de numele meu, care se aseamănă fonetic". Bietul om transpira și se bâlbâia, căuta cuvinte și nu prea le găsea sau le deforma, iar eu îl ascultam tăcut, urmărind condescendent eșecurile semantice și erorile fonetice din discursul său chinuit, până când mi s-a făcut milă de el și atunci, pe un ton cât
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
și atunci am continuat: "Ieri spre seară ne-ai dus la un hotel și în loc de trei sute de pesos ți-am dat din greșeală trei mii și ai șters-o în viteză, fără măcar să-mi mulțumești!". Șoferul a început să se bâlbâie zicând: "Vai de mine! Cum așa? Care trei mii de pesos? Uitați, domnule în timp ce vorbea a scos din buzunar un teanc de bancnote mici că nu am nicio bancnotă de o mie de pesos! Dacă aș fi primit, cum spuneți
Confesiunile unui diplomat by Eliezer Palmor [Corola-publishinghouse/Memoirs/927_a_2435]
-
muzeu. Prin întuneric, am privit-o pe Maria. Îi simțeam respirația, corpul lipit cu spatele de mine, mirosul cald al nopții. Nu era de-ajuns. Ne trebuia o altă țară, mai înțelegătoare cu noi, în care Cezar să se poată bâlbâi liniștit, iar Cătălin să-și găsească ultimul model de șurubelniță. O patrie simplă, amabilă, primitoare, nu una de operetă. Dacă pui mâna pe-o istorie, te întâmpină doar omoruri și scandal: când nu s-a rățoit la vecini, țărișoara noastră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
ușă, elevii nu-l observau). Dacă treceai de faza de „sector“, te lăudau directorii în cancelarie și urcai pe panou sau în revista liceului. Printre amatori se mai nimereau și modéle (astea se uitau fix la mine, așteptând să mă bâlbâi și să-mi sară fraza cu „Sadoveanu, cel mai mare povestitor român“) și, uneori, chiar fete de patroni și judecători. Era bizar. Țineam ore suplimentare cu fiica celui care vopsise tot liceul, din pivnițe până la acoperiș. Mă rog, nu pusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
metaforice sau rateuri epice de proporții, alcătuiau masa, grosul plutonului care năvălea la cenaclu, întâi pentru „audiție“, apoi pentru „lectură“. Citeai, erai făcut praf, după care plecai acasă. Unii își mai notau și ce vorbeai într-un carnețel. Cezar se bâlbâia de nervi, iar Mihnea turba, îmi făcea semne disperate să ieșim. Cât despre Gino, îl țineam cu greu, să nu cadă cu scaunul peste masă ori să se răstoarne pe spate în timpul comentariilor. Mai plecam și din alte motive, independente
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
mai bine. Ridicasem din nimic o lume dacă nu mai bună, măcar diferită: una în care Mihnea să aibă peste 7 milioane salariu, Nicu Boboc să joace la „Steaua“, iar Cezar să știe inginerie moleculară și să nu se mai bâlbâie. Un spațiu demn, încăpător, strălucind de benzi cortextuale. Puteam fi mândri. Copacii se micșorau, ca un desen pointilist, până nu mai rămânea decât un schelet transparent, gata să fie suflat de vânt. Scena i-ar fi plăcut Mariei, s-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1930_a_3255]
-
care ea le mai avea Încă În iatac, din vremea când era foarte mică. Nici o umbră de spaimă, nici un tremur de nesiguranță nu mișcase vreo trăsătură de pe chipul străinului. Care, iată, se Îndepărta fără o vorbă. - Străinule... Domnule străin! strigă, bâlbâindu-se, Erina. Vreau să... Nu apucă să-i mulțumească. Ciudatul salvator Încălecase deja și gonea spre Cetatea de Scaun. - Mojicul... murmură, Îmbufnată, Erina. Apoi se gândi mai bine, și un zâmbet Îi lumină fața. Dar ce mojic... 14 septembrie 1458
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2302_a_3627]
-
cea mai mare importanță. Căpitanul făcu un semn discret, iar Apărătorii Își readuseră săbiile În teacă. Curierul păru a refuza să răspundă, dar deodată văzu semnul scutului și al spadei de pe pieptarul de piele al căpitanului și, recunoscându-l, se bâlbâi: - Iertare, căpitane.... nu te-am recunoscut. Nu mă așteptam să fii aici, la ora aceasta din noapte... Atac tătar la hotarul Nistrului... - Când? - Semnalele de foc ale ciugilor spun că În această dimineață vor trece râul. - Câți? - Mulți. Peste cincizeci
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2302_a_3627]
-
la pământ, se rostogoli din șa și căzu peste el, punându-i genunchiul pe piept. Totul se petrecuse atât de rapid Încât nimeni nu apucă să facă vreun gest. - Spune... șopti căpitanul, spune tot ce știi... cine ești? - Va... va... bâlbâi omul, fără suflu. - Îl omori, căpitane! interveni voievodul. Oană ridică puțin genunchiul. - Vasile... al..lu... - Scatoalcă, Își aminti căpitanul. Olteanul. Mai spune o dată. - Iartă... iartă-mă... nu trebuia... fusăi acolo... . - Unde fusăși, oltene? Ce... văzuși? - Văzui o fantomă, căpitane... un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2302_a_3627]
-
până acum nu prea ai habar pe ce lume trăiești...! Da... am terminat, toate trei subiectele... Da? Cum? Acesta-i tot răspunsul dumitale? Da!... Tot!... Studentul învârte ciorna pe-o parte și pe alta. Încearcă să mai adauge ceva. Se bâlbâie, mai spune ... "condițiile psiho-pedagogice... de vârstă..." apoi zice: Cam atâta am avut. Așează ciorna pe masă, peste vraful de ciorne din apropierea șirului de bilete. Oftează. Îi întinde carnetul. Și așteaptă. Profesorul îi ia carnetul, stă puțin pe gânduri, îl mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
Noi nu-ți putem da mai multe lămuriri. M-am prezentat la secretara șefă, Olguța Huțanu. Altădată volubilă, expansivă, zâmbind mereu și adresându-ni-se numai cu diminutivul "Puiuțule" (aceasta îi era și porecla în Institut), acum făcea fețe-fețe, se bâlbâia și abia își găsea cuvintele, ca atunci când trebuie să anunți cuiva apropiat un deces în familie: Puiuțule, a umblat prin satul dumitale unul Lazăr, de la Arhivele Județene de Partid, de la cadre. A venit și la noi. Și-a răscolit dosarul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1522_a_2820]
-
că numa’ primele o durut, pe urmă nu o mai... Pe urmă, căpitanul Mihalcea mi-o dat cu tabla de pontaj În cap, că nu știu ce am Întrebat de plutonieru’ ăla care ponta. O zis: „Bă, bă, bă”... C-așa se bâlbâia căpitanul ăsta, Mihalcea, mă rog... Și m-o lovit cu tabla aia de pontaj În cap. Dar eu m-am Întors repede și-am fujit să ies din atelier și pă urmă-n curte. Și-am tras ușa și el
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1973_a_3298]