KorAP: Find »[drukola/base=bizantin & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...9 10 11 ...69 >

1,717 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

i-a urmărit până au trecut Oltul. Aceste formațiuni statale de la Dunăre, menționate în secolul al XI-lea, și-au continuat existența și în secolul al XII-lea, până la restaurarea graniței dunărene de către împăratul Manuel Comnenul. În cursul luptei dintre bizantini și unguri, angajate la granița din Banat, este implicat și hanul cuman Țelgu și o căpetenie ardeleană, Solomon, cumanul venit de peste Dunăre în fruntea elementelor locale este învins de bizantini, dar atacurile continuă. Surse bizantine vorbesc despre faptul că Andronic

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
graniței dunărene de către împăratul Manuel Comnenul. În cursul luptei dintre bizantini și unguri, angajate la granița din Banat, este implicat și hanul cuman Țelgu și o căpetenie ardeleană, Solomon, cumanul venit de peste Dunăre în fruntea elementelor locale este învins de bizantini, dar atacurile continuă. Surse bizantine vorbesc despre faptul că Andronic, ruda împăratului Manuel, fugar, traversează Moldova, dar, la hotarele Haliciului, el a fost capturat de vlahi, care "l-au readus prins către împărat". Informația ne arată că teritoriile est-carpatice erau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Existența românilor dintre Dunăre și Haemus este consemnată în izvoarele bizantine din secolele XI-XII. Se pare că românii erau destul de numeroși, pentru ca împăratul Manuel Comnenul să poată recruta dintre ei un contingent de militari, care a luptat, în 1166, alături de bizantini. Virtuțile militare ale românilor sud-dunăreni erau binecunoscute bizantinilor, astfel, unul din cronicarii lor notează că "aveau fortărețe numeroase ridicate pe stânci abrupte" și de multe ori "s-au războit cu romeii" (Anna Comnena). Din informațiile deținute rezultă că românii din

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în izvoarele bizantine din secolele XI-XII. Se pare că românii erau destul de numeroși, pentru ca împăratul Manuel Comnenul să poată recruta dintre ei un contingent de militari, care a luptat, în 1166, alături de bizantini. Virtuțile militare ale românilor sud-dunăreni erau binecunoscute bizantinilor, astfel, unul din cronicarii lor notează că "aveau fortărețe numeroase ridicate pe stânci abrupte" și de multe ori "s-au războit cu romeii" (Anna Comnena). Din informațiile deținute rezultă că românii din Haemus și sudul Dunării se bucurau de anumite

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
frontierei nordice a Imperiului. În regiunile dintre Dunăre și Haemus, trăiau alături de români și bulgari, și grupuri răzlețe de pecenegi și cumani, rămași aici din cursul năvălirilor anterioare. Sub aspect politic și administrativ, regiunea dintre Dunăre și Haemus aparținea statului bizantin și făcea parte din thema Paradunavon, cu capitala la Dristra, care îngloba și teritoriul Dobrogei (vezi mai sus). În secolul al XI-lea, în ciuda îndelungatului conflict bizantino-peceneg, linia Dunării era bine apărată de trupele din garnizoanele de pe malul drept și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
un barcagiu de la Dunăre: "Împăratul de s-ar fi îngrijit de nevoile noastre, Demnitzikos n-ar fi fost cucerit și nici bunurile noastre n-ar fi fost luate de cumani" (Cinnamus, p. 93, în Fontes, p. 235). Din cauza numeroaselor invazii, bizantinii nu mai reușeau, în secolul al XII-lea, să asigure o apărare serioasă a frontierei dunărene, în schimb ei continuau să încaseze de la populația locală impozite din ce în ce mai mari. În acest secol, autoritatea bizantină la nord de Dunăre era resimțită (percepută

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și ajutorul cumnatului său, Conrad de Montferat, comandant cruciat aflat în drum spre Țara Sfântă. Aflat încă în tabără, împăratul s-a îndreptat apoi spre Stara Zagora, iar răsculații români și bulgari, împreună cu aliații lor cumani, i-au atacat pe bizantini. După o luptă sângeroasă, bizantinii au obținut o victorie scump plătită și, fără a-i urmări pe răsculați în retragerea lor, împăratul a revenit la Adrianopol. Luptele au continuat prin hărțuielile permanente ale românilor și cumanilor, care i-au exasperat

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de Montferat, comandant cruciat aflat în drum spre Țara Sfântă. Aflat încă în tabără, împăratul s-a îndreptat apoi spre Stara Zagora, iar răsculații români și bulgari, împreună cu aliații lor cumani, i-au atacat pe bizantini. După o luptă sângeroasă, bizantinii au obținut o victorie scump plătită și, fără a-i urmări pe răsculați în retragerea lor, împăratul a revenit la Adrianopol. Luptele au continuat prin hărțuielile permanente ale românilor și cumanilor, care i-au exasperat pe bizantini, neobișnuiți cu tactica

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
o luptă sângeroasă, bizantinii au obținut o victorie scump plătită și, fără a-i urmări pe răsculați în retragerea lor, împăratul a revenit la Adrianopol. Luptele au continuat prin hărțuielile permanente ale românilor și cumanilor, care i-au exasperat pe bizantini, neobișnuiți cu tactica aceasta, iar Choniates (secretar imperial care însoțea trupele) afirmă că Asan, fratele lui Petru, era foarte capabil și inventiv "să născocească ceea ce era de folos în situațiile fără ieșire" (Choniates, p. 519, în Fontes, III, p. 265

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
să-și îndrepte atenția și spre răsărit și spre apus, o tentativă a răsculaților de a-și extinde autoritatea și asupra Dobrogei putea eșua. Teritoriul fostei provincii Scythia Minor era bine apărat de garnizoanele și flota bizantină de pe Dunăre. Prezența bizantinilor în Dobrogea, în acești ani, este dovedită de izvoarele literare, dar și de documentele arheologice, numismatice și sigilografice. Nu există, până acum, nici o dovadă literară sau materială că Dobrogea a făcut parte din statul Asăneștilor-de pildă, orașele din sudul provinciei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și de documentele arheologice, numismatice și sigilografice. Nu există, până acum, nici o dovadă literară sau materială că Dobrogea a făcut parte din statul Asăneștilor-de pildă, orașele din sudul provinciei se aflau sub stăpânire bizantină, or, Varna a fost pierdută de bizantini în 1201, împreună cu Dârstor. În aceste condiții, Asăneștii au urmărit extinderea statului lor spre regiunile apusene ale Peninsulei Balcanice, în Macedonia. Prin recucerirea acestor regiuni, răsculații urmăreau să rupă orice legătură pe uscat între bizantini și aliații lor, ungurii. Bizantinii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Varna a fost pierdută de bizantini în 1201, împreună cu Dârstor. În aceste condiții, Asăneștii au urmărit extinderea statului lor spre regiunile apusene ale Peninsulei Balcanice, în Macedonia. Prin recucerirea acestor regiuni, răsculații urmăreau să rupă orice legătură pe uscat între bizantini și aliații lor, ungurii. Bizantinii au încercat să ocupe regiunile balcano-dunărene, pentru consolidarea frontierei lor nordice, dar armata imperială era tot mai slăbită, prost aprovizionată, iar soldele nu mai erau plătite regulat. Noul comandant al armatei bizantine, Constantin Aspictis, a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
bizantini în 1201, împreună cu Dârstor. În aceste condiții, Asăneștii au urmărit extinderea statului lor spre regiunile apusene ale Peninsulei Balcanice, în Macedonia. Prin recucerirea acestor regiuni, răsculații urmăreau să rupă orice legătură pe uscat între bizantini și aliații lor, ungurii. Bizantinii au încercat să ocupe regiunile balcano-dunărene, pentru consolidarea frontierei lor nordice, dar armata imperială era tot mai slăbită, prost aprovizionată, iar soldele nu mai erau plătite regulat. Noul comandant al armatei bizantine, Constantin Aspictis, a expus aceste probleme militare, dar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
se reverse spre apus în valuri succesive. În migrația lor, acești nomazi au pătruns și în regiunile dunărene, mai ales în ținuturile extra-carpatice. Pecenegii făceau parte din ramura apuseană a neamurilor de limbă turcică, fiind înrudiți cu vechii bulgari. Cronicarul bizantin Kedrenos îi descrie ca pe un neam "mare și numeros" căruia nu i se poate opune nici o altă seminție "scitică". Pecenegii, primii dintre nomazii sosiți aici, apar în izvoare sub denumiri ca pacianak, badznak (arabe și persane), patsinakitai (bizantine), pecenegu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Bizanțul a încercat să-i atragă de partea sa pe pecenegi, pentru a lovi dinspre nord statul bulgar cu care se afla în război. Dar ei au renunțat în acel moment la acțiune, urmarea fiind că bulgarii au înfrânt pe bizantini, în 917. În ciuda acestei renunțări momentane, pecenegii n-au abandonat planurile lor de a organiza incursiuni în sudul Dunării, cu toate că sălașele lor se aflau la mare distanță. Despre incursiunile lor întâlnim referiri în lucrările lui Masudi: în 932, poate și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de-aici că ei erau prezenți la est și sud de Carpați, unde au persistat neîntrerupt până la 1091.6 Uzii După pecenegi, a urmat migrația uzilor, cu care erau înrudiți îndeaproape. Uzii sunt denumiți ghuzz, oghuz, de arabi, ouzoi de bizantini și morki de ruși. Ca și celelalte neamuri nomade turce, și uzii erau originari din Asia Centrală. Pe la sfârșitul secolului al IX-lea, ei sunt semnalați între Marea Aral și Volga inferioară, unde și-au stabilit sălașele și unde au rămas

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe care l-ar fi reprezentat așezarea lor pentru Imperiu, împăratul Alexe Comnenul a refuzat inițial alianța cu ei împotriva pecenegilor. Mai mult, el a oferit daruri pentru a obține retragerea hoardelor cumane. De-abia după reizbucnirea conflictului cu pecenegii, bizantinii au recurs la sprijinul cumanilor a căror intervenție a decis dezastrul peceneg de la Lebunion (1091). Însă masacrarea prizonierilor pecenegi și a familiilor lor de către bizantini i-a înfricoșat pe cumani, care s-au retras în stânga (nordul) Dunării. Dar ei au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
oferit daruri pentru a obține retragerea hoardelor cumane. De-abia după reizbucnirea conflictului cu pecenegii, bizantinii au recurs la sprijinul cumanilor a căror intervenție a decis dezastrul peceneg de la Lebunion (1091). Însă masacrarea prizonierilor pecenegi și a familiilor lor de către bizantini i-a înfricoșat pe cumani, care s-au retras în stânga (nordul) Dunării. Dar ei au rămas în preajma fluviului, iar la scurt timp după luptă s-a declanșat o nouă invazie. Principalele efective turanice care au pătruns în Imperiu, în preajma luptei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
expedițiile triburilor mai puternice ale cumanilor de pe Nipru. În timpul acesta, Bizanțul se afla în relații încordate cu nomazii, dar a acceptat ca cete cumane să servească ca mercenari în armatele sale, alături de pecenegi și uzi. Aceste trupe auxiliare angajate de bizantini au fost folosite, în 1097, în apusul regiunilor balcanice, împotriva grupurilor de cruciați aflați în drum spre Locurile Sfinte. După incursiunea din 1094, timp de o jumătate de secol, prezența cumanilor în regiunile dunărene este amintită rareori în izvoare. De

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
fără alte amănunte. În anul 1114, ei trec Dunărea, în apropiere de Vidin, dar la intervenția promptă a împăratului Alexe I, prevenit din timp de autohtoni (vlahi), ei s-au refugiat pe malul nordic al fluviului, fiind urmăriți apoi de bizantini; conștienți de slăbiciunea lor, ei evitau ciocnirile. Acești cumani nu făceau parte din uniunea tribală de pe Nipru, ci aparțineau grupului stabilit în Câmpia Dunării, grup ce se manifestase și mai înainte în zonă. Faptul că numărul incursiunilor cumane în sudul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolului al XII-lea, reîncep invaziile cumane în sudul Dunării, teritoriul Imperiului fiind atacat din nou-de pildă, în 1148, ca răspuns la atacul cuman, împăratul Manuel Comnenul îi urmărește în persoană la nord de Dunăre. În această împrejurare, în mâinile bizantinilor cade prizonier una din căpeteniile barbarilor (cumanilor), Lazăr, nume neobișnuit pentru turanici, de unde deducem că era un autohton supus cumanilor sau un nomad creștinat.9 După câțiva ani, cumanii organizează o nouă incursiune în Imperiu, cu forțe mai numeroase, ei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sfârșitul celui de-al XI-lea, acestea au afectat doar teritoriile de la Dunăre. În a doua parte a domniei lui Manuel Comnenul (după 1160), invaziile cumane au încetat datorită ripostelor energice ale armatei bizantine, ca și încheierii de tratate între bizantini și nomazi. În 1066, când armatele lui Leon Vatatzes au traversat teritoriile extra-carpatice, îndreptându-se spre Ungaria, cumanii au păstrat neutralitatea. Apoi "sciții paristrieni" (cumanii) sunt menționați ca mercenari în armata împăratului. Cumanii sunt atestați în regiunile de la nordul Dunării

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Anna Comnena. Dar ei manifestă de la început o înclinație spre viața așezată, alături și împreună cu vlahii. Aici, în sud, dăinuia de secole un fond de populație locală (romanică), păstorească, vlahii, în locurile unde de multă vreme se frământau pecenegi, cumani, bizantini. Contactul barbarilor (cumani) cu populația autohtonă de pe malul stâng al Dunării, românii din întinsa câmpie munteană, a fost mult mai adânc, în același timp în care ei cultivau relații cu elementul vlah din sud, creator de stat. Iorga subliniază un

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
turce, ca aslam (camătă), uium (dijmă) stăpâni ai teritoriului, ei impuneau prestațiile locuitorilor și cioban (păstor). La rândul său, un alt istoric, C. C. Giurescu, ne oferă alte detalii despre turanicii pecenego-cumani migrați în ținuturile românești. După valul pecenegilor, înlăturat de bizantini, locul lor este luat de cumani. Aceștia vorbeau o limbă îndeaproape înrudită cu limba turcă, la care se adăugau și cuvinte persane-ni s-au păstrat fragmente din limba lor, un manuscris din 1301 ce conține un text din Evanghelie

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Constantinopolului, în 1204, nu mai e concepută ca un accident istoric, ci ca un nou episod în deriva puterii bizantine. Eclipsa acesteia începuse la sfârșitul secolului al XI-lea, după declanșarea cruciadelor, când presiunea Apusului roman asupra sud-estului controlat de bizantini a fost constantă. În ciuda restaurației politice ulterioare (1261), vulnerabilitatea sa structurală s-a menținut până la sfârșit. Ca o consecință a cuceririi din 1204, extinderea cruciatei în partea Europei răsăritene împotriva "schismaticilor" (ortodocșii) și a păgânilor, pruși, lituanieni, cumani ș.a., încercarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]