KorAP: Find »[drukola/base=câne & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...9 10 11 ...29 >

723 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425

bănet?“ Într-o zi liniștită de brumar, sâmbătă după-amiază, flăcăul se sui în deal la bordeiul humelnicului. De când venise pe moșie, nu mai dăduse pe-acolo. Las’ că nici n-avusese vreme. Moșneagul era pe lângă vânturătorii lui la șopron. Când cânele cel alb începu a zăpăi cu mânie și a se da la picioarele lui Lepădatu, moș Tentea ieși cu scurtătura și cu sudălmile lui. Ai, bată-te șepte draci! marș, Colțun!... Dulăul se trase mârâind la un dos, flăcăul se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
voia să iasă la fundul bordeiului. Dar îl simți dulăul cel alb și începu a lătra cu mânie. Se repezea necontenit prin întunecime, parcă voia să-l deie la pământ. „Măi Colțun, măi Colțun...“ îl chema cu prietinie flăcăul; dar cânele nu voia să înțeleagă. Apărându-se cu bățul, înainta încet spre bordei. Un glas gros și somnoros se auzi dinspre șandramaua vânturătorilor: „Care-i acolo, măi?“ În același timp răzbătu prin noapte și vocea subțire a Marghioliței, chemând cânele. - Tăcu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
dar cânele nu voia să înțeleagă. Apărându-se cu bățul, înainta încet spre bordei. Un glas gros și somnoros se auzi dinspre șandramaua vânturătorilor: „Care-i acolo, măi?“ În același timp răzbătu prin noapte și vocea subțire a Marghioliței, chemând cânele. - Tăcu dulăul, se liniști și glasul somnoros, Lepădatu trecu repede spre bordei. — Dumneata ești, bădică? întrebă fata. Niță nu răspunse. Se apropie, se opri lângă dânsa, îi căuta mânile și i le cuprinse. Am înțeles eu cine poate fi... vorbi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și se lăsă la vale. „Șerpoaică fată, se gândi el. Știe cum să vorbeascăși cum să se poarte la vreme de noapte... Parc-am auzit-o râzând după ce-a închis ușa... Cum văd eu, trebuie să mă-mprietinesc întăi cu cânele... Iar ei parcă nu i-i silă de mine. Și parc-a știut că are să-mi fie dragă...“ Mormăia încet și zâmbea, apropiindu-se de ocoale. „Asta-i dragostea, asta-i dragostea...“ gândea el cu bucurie - și-i tremura ceva

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
spate). Am avut noi ceva, da’ acu ne-am împăcat! nu-i așa, măi Lepădatule? Flăcăul nu zicea nimic. Da’ vorbește, măi omule! strigă Faliboga mânios. Măi! tu nu cunoști pe Faliboga. Măi! cât îs eu de amarnic... ca un câne rău, măi!... măi băiete, da’ să știi că eu pe furiș nu mușc! Ia șezi, măi Niță, colea pe laiță, lângă vatră, și scoate-ți gluga din cap... Sandu vătaful smulse gluga albă a lui Lepădatu, își smulse și gluga

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
șoproane. Toată gospodăria întinsă a boierului se strângea la un loc de frica iernii. Vântul cel rău parcă-i răscolise pe toți. Umblau în toate părțile în sara asta de început de iarnă, vorbeau mai vioi, strigau și-și chemau cânii prin viscol. Niță Lepădatu își întoarse tohoarca cu mițele în afară, trecu pe lângă rândul lung de vite, să vadă dacă stau în liniște, după aceea fluieră pe Sărmanu, cânele adus de flăcăuașii care erau sub privegherea lui. Scoase din glugă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
de început de iarnă, vorbeau mai vioi, strigau și-și chemau cânii prin viscol. Niță Lepădatu își întoarse tohoarca cu mițele în afară, trecu pe lângă rândul lung de vite, să vadă dacă stau în liniște, după aceea fluieră pe Sărmanu, cânele adus de flăcăuașii care erau sub privegherea lui. Scoase din glugă o bucată mare de mămăligă și i-o puse dinainte, apoi îl mângâie pe gât și-l bătu încet pe bot. —Mă Sărmanule, da’ tu ai cojoc de iarnă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
care erau sub privegherea lui. Scoase din glugă o bucată mare de mămăligă și i-o puse dinainte, apoi îl mângâie pe gât și-l bătu încet pe bot. —Mă Sărmanule, da’ tu ai cojoc de iarnă? Blana groasă a cânelui lucea neagră prin bătaia ninsorii. Flăcăul stătu un timp privind în întuneric și gândindu-se. Din cei mai depărtați ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ani, de când își aducea aminte și de când își petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță, lângă foc; cânele i se culcă la picioare. Stătu acolo o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
petrecea zilele slujind la vite boierești, fiorurile iernii îi strecurau neliniște în suflet. Simțea ceva aspru - ca un murmur de dușmănie suflat de pe alte tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță, lângă foc; cânele i se culcă la picioare. Stătu acolo o vreme pe gânduri. Din cândîn când intra un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
tărâmuri. Hai, Sărmanule, la bordeie... vorbi el cătră câne. Cu tohoarca mițoasă în spate și cu cânele după el, Lepădatu trecu prin zbaterea fulgilor. Luminile de la vizuinile omenești abia licăreau. Intră în bordeiul moșnegilor, se așeză pe laiță, lângă foc; cânele i se culcă la picioare. Stătu acolo o vreme pe gânduri. Din cândîn când intra un bordeian, ori un cioban nins, ca să fumeze o lulea, pe urmă ieșea. Bătrânii vorbeau c-un fel deglasuri îngrijorate, și-și aminteau de iernile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și-n adăpostul deschis spre miazăzi. Vântul câteodată izbea greu în clădirea șubredă, șuierând cu mânie și bătând din grele aripi nevăzute. —Bădică, zise Nistor flăcăuașul, în iastă noapte iar au să vie lupii la perdele... —Tăceți, bre, că sunt câni voinici, și puști... ș-apoi pe așa vreme nu ies nici dihăniile din cotloanele lor... —Bădică, cum îi sta singur aici!... Mare crâșcare!... I-auzi, parcă vin niște ape!... —Măi băieți! zise încet Lepădatu, eu văd că pe voi v-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
altele. Sărmanu mormăi, ca și cum simțise pe cineva venind. Fii cuminte, nu-i nimeni, măi Sărmanule! îi zise Niță. Se sculă de la locul lui. Prin întuneric, căuta să privească în juru-i; se gândea ce să facă pentru astâmpărul vitelor. - Dar și cânele și vitele simțiseră ceva, înaintea omului. Și când simți și omul, era prea târziu. Cu zgomote năprasnice și ascuțite începură să pârâie legăturile șopronului. Îngrozite, vitele se tălăzuiră și se izbiră în toate părțile. Bătut și de valul acesta greu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
aspru. - Toate se petrecuseră într-o clipă, și vitele mugeau prin împrejurimi. - Căzut în brânci, Niță Lepădatu nu mai avu când să se ridice; acoperișul de paie căzu greu peste el. Se simți pierdut; numai o clipă mai auzi urletul cânelui; chemările-i înăbușite se stânseră în sunetele vijeliei. Dar Faliboga se întorcea la bordei pe Alba lui; și auzi prin noaptea viforoasă mugetele vitelor, cutremurul șopronului și urletul străpungător. Se abătu repede din drum și strigă cu glasu-i răgușit: — Măi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
vorbea moșneagul. Altădată până la Sfinții Arhangheli s-arăta semn de iarnă. Acuma s-au scuturat frunzele fără brume și stau așa, troiene, pe cărări. Nici le umflă vântul, nici fug sunând: parcă-s moarte. Pământu-i ca cremenea. Ce s-adulmece cânii? De atâta secetă s-au vârât jigăniile adânc în codru. Eu socot, uncheșule, că cum s-a pișca lumina, se schimbă vremea... Amândoi își ridicară ochii spre luna plină care cernea ca o pâclă argintie peste satul revărsat pe costișă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
ajuta Dumnezeu, măi băiete. Atâta patimă mai am și eu; încolo de toate-s iertat. Anul ista mă simțesc mai slab, după boala de astă-vară. S-apropie funia de par. Dar poate tot m-oi mai învrednici o dată s-aud cânii țâhnind în sihlă... De la prag, din umbra tinzii, se auzi deodată, nemulțămit, glasul babei Varvara: Tot nu te gândești să te astâmperi, moșnege? Moș Calistru prinse a râde: — Nu, măi babă; pân’ ce-oi pune mânile pe piept. Am să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
te găsim sănătoasă. Mătușa Varvara oftă și-i întinse traista. —Să vii sănătos. Ea mai avea ceva de spus, dar își strânse buzele și-și plecă fruntea. Cei doi vânători ieșiră în întunericul rece de afară și moș Calistru chemă cânii. —Nea, Lipa! nea, Cața! Copoii săriră îndată chelălăind din cotlonul lor. Baba, ieșită și ea până-n prag, le aruncă două dărăburi de mămăligă rece. Încovrigați și cu cozile subpuse, Lipa și Cața începură a înfulica hulpav. —Ei, ce zici, măi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
greu cu încheieturi ruginite. Și nu știu ce am, ori mi se pare mie, da’ n-am apucat așa codrul niciodată în zilele mele. Parcă-i pustiu și prohodit! Părere, uncheșule, răspunse flăcăul. Între ei, copoii stăteau cu capetele plecate. Iaca și cânii, vorbi iar bătrânul; tot așa socot: numai să ridice capetele în sus și să urle... Dăvidel Boghean îl aținti cu ochii lui mici și negri ca picături de păcură. —Ce ai, uncheșule? N-am nimica, măi băiete, da’ m-au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
a spus doftoru când am fost bolnav, astă-vară. Da’ eu parcă stam să mă uit în gura ei? Tăceam și te-așteptam să vii. Eu, bre, o viață de om aici, sub codru, am petrecut-o. Eu cu pădurarii, cu cânii și cu sălbătăciunile. Știu eu că de-acu nu mai am mult, da’ macar să-mi mai fac o dată cheful... Moșneagul rămase cu ochii ațintiți în umbra pădurii. Flăcăul zise încet: — Hai să mergem, uncheșule. Să mergem, răspunse bătrânul. Mă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
După ce bău un gât bun de rachiu, moș Calistru se lăsă într-o rână și privi pe ușa colibei, în văi, coama înflorită alb a codrului de brad. Era încă lumină în liniștea de moarte. Moș Calistru tresări: —Unde-s cânii? — Aici. Bătrânul întinse urechea: — Atunci ce s-aude? Sunt și alți pușcași în munte. Cânii lor au sculat caprele și le mână. Dă-te repede în țiitoarea noastră; așteaptă liniștit și însamnă bine. Ia și cățeii. Eu m-oi hodini

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
privi pe ușa colibei, în văi, coama înflorită alb a codrului de brad. Era încă lumină în liniștea de moarte. Moș Calistru tresări: —Unde-s cânii? — Aici. Bătrânul întinse urechea: — Atunci ce s-aude? Sunt și alți pușcași în munte. Cânii lor au sculat caprele și le mână. Dă-te repede în țiitoarea noastră; așteaptă liniștit și însamnă bine. Ia și cățeii. Eu m-oi hodini aici. Țâhnitul copoilor străini suna departe încă, subțire și cu răsunete ciudate. Dăvidel își lepădă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
și Cața, după ce ascultară un răstimp sunetele adâncurilor, porniră amândoi odată și intrară în tufișurile de afine. În codrul încremenit, singurul semn de viață era numai țâhnitul acela subțire și straniu, sub cetina grea de omăt. Trecu așa o vreme. Cânii se depărtau, se apropiau. Glasurile lor se înmulțiră. Ajunseseră pe urmele vânatului și copoii bătrânului. Deodată, în ziua tristă și fără soare, care se prefira prin cetinile înzăpezite și învăluia ca într-o negură bolțile de dedesubt, se strecură un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
chemare, un sunet nou se deștepta în munte: un glas de corn. Boghean tresări, tulburat, și ridică fruntea. Cunoștea cornul. Era al lui moș Calistru. Și înțelegea că-i un semn de primejdie. Își aplecă țeava puștii, stătu la îndoială. Cânii se apropiau. Cornul se stânse într-o dulce tremurare... O clipă se ridică iar, și-ndată tăcu. Flăcăul se repezi îndărăt. După douăzeci de pași, auzi chiar pe coastă, aproape, o bătaie de pușcă. Tremurând de tulburare, apucă în fugă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
deal, fără nici un fel de spaimă, paznicul de la Prelunci a înțeles ce așteptau ele acolo, în pripor. Le sosise pe boare de vânt, din susul apei, înștiințare de mirosuri aspre: cobora de la stânile Șurianului o turmă, cu toții asinii, tărhatul și cânii. A trecut domol, într-un nour de pulbere. A rămas un sunet de clopot, după ce priveliștea s-a prelins în cotitură. Alte tălănci tari nu se mai auzeau, măcinate de murmurul Frumoasei. Dar acel clopot mic de aramă rămânea distinct

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
limbajul a ajuns la maturitate, dar și prin influența artei orientale, scrisul sadovenian este prin excelență poetic. Cuprinstc "Cuprins" Sadoveanu evergreen (Marius Chivu) 5 Mai multe note asupra ediției (Marius Chivu) 11 Într-un sat, odată 17 Hanul Boului 29 Cânele 37 Păcat boieresc 45 În pădurea Petrișorului 83 Înecatul 93 Fântâna Hazului 101 O istorie de demult 111 Mergând spre Hârlău 119 Fiorul 131 Codrul 143 Povestea cu Petrișor 155 Hoțul 163 Haia Sanis 171 Bordeienii 231 Ochii ei arzători

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]