1,224 matches
-
1882, în partea de sat, denumită Ungureni. În anul 1911, a fost înființată Școala Sticlăria, de numele căreia se leagă o generație întreagă de dascăli, dintre care amintim fam. Galeriu Toader. Localul școlii cuprindea o sală de clasă și două cămăruțe pentru locuința învățătorului. Fiii învățătorului, Vasile și Constantin Galeriu, au purtat mai departe făclia învățăturii, luminând generații de tineri, care au devenit, la rândul lor, dascăli sau gospodari de frunte ai comunei. În anul 1958, s-a construit noul local
Sticlăria, Iași () [Corola-website/Science/301308_a_302637]
-
Curecheriu se păstrează în satul Sticlăria de peste 150 de ani. „Am opt copiii acasă și datinile învățate de la moși vreau să le las lor moștenire. Băieții apelează la mine să le fac costume de toate felurile. Cu timpul, într-o cămăruță din casă, am adunat mai multe obiecte și am făcut un muzeu“, afirmă cu tărie șugubățul sătean, iubitor al tradițiilor populare, membru al Academiei Culturale de la Sibiu. Tinerii trebuiau să organizeze jocul și balul în zilele de Bobotează și de
Sticlăria, Iași () [Corola-website/Science/301308_a_302637]
-
edilii orașului Cluj au hotărât construirea unui stadion pe un teren din Parcul Orașului. Prima tribună a Stadionului Orașului a fost confecționată din lemn și avea o capacitate de 1.500 locuri. Sub ea au fost amenajate vestiarele, dar și cămăruțe în care puteau locui fotbaliștii. Inaugurarea oficială a stadionului a avut loc în 1911 când o selecționată a Clujului învingea echipa Galatasaray Istanbul cu scorul de 8-1. După aproape 50 de ani, în 1960 tribuna din lemn a fost mutată
FC Seso Câmpia Turzii () [Corola-website/Science/313008_a_314337]
-
lungime de 41,32 m și o lățime de 12 m. Ea este împărțită în patru încăperi: pridvor, pronaos, naos și altar. Deasupra pridvorului se află o scară în spirală care urcă în cafas (balconul pentru cor), apoi într-o cămăruță rotundă pentru ustensile, într-o încăpere mai spațioasă (camera comorii) și în sfârșit în pod. Pronaosul are o lungime de 16,48 m și o lățime de 8,6 m și este prevăzut cu o ușă de ieșire din biserică
Biserica Sfântul Gheorghe din Bosanci () [Corola-website/Science/317313_a_318642]
-
turnului clopotniță, se presupune de către istorici că ar fi fost construit tot de Patru Șchiopul, având și rolul de loc de intrare în mănăstire. Construcția inițială avea la parter o intrare boltită, pe unde se intra în incinta mănăstirii, o cămăruța la primul etaj (unde se ajungea printr-o scară în spirală) și o cameră a clopotelor la al doilea etaj. Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) a adăugat încă un etaj la clădirea turnului clopotniță, care este delimitat clar de celelalte două
Mănăstirea Galata () [Corola-website/Science/302395_a_303724]
-
s-o vedem pe Valentina. Oh, săraca, așa era de tristă și ne-a îmbrățișat și era nu avea nici haine, avea niște ciorapi de ață pe ea, albi, deșirați, era ca vai de lume. Îi mai găzduise într-o cămăruță, lângă Mogoșoaia, în palatul mic al Brâncovenilor. Acolo, într-o cămăruță, mai locuia Valentina cu soțul ei. Era tristă și zicea " Cred c-o să ne deporteze". Ce era să-i spunem? Era fericită că a mai văzut pe cineva care
Despre Martha Bibescu și "Escadrila Albă by Georgiana Leancă () [Corola-journal/Journalistic/12663_a_13988]
-
și ne-a îmbrățișat și era nu avea nici haine, avea niște ciorapi de ață pe ea, albi, deșirați, era ca vai de lume. Îi mai găzduise într-o cămăruță, lângă Mogoșoaia, în palatul mic al Brâncovenilor. Acolo, într-o cămăruță, mai locuia Valentina cu soțul ei. Era tristă și zicea " Cred c-o să ne deporteze". Ce era să-i spunem? Era fericită că a mai văzut pe cineva care se mai interesa de ei. Aflăm, nu mult după asta, de la
Despre Martha Bibescu și "Escadrila Albă by Georgiana Leancă () [Corola-journal/Journalistic/12663_a_13988]
-
-o ca tânăr profesor, ajuns într-un sat ialomițean uitat de lume. Până atunci, trăisem în mijlocul cărților. Făcusem necesara baie de bibliotecă și aveam proiecte precis conturate, legate de cercetarea literaturii. Tocmai îmi așezasem biblioteca, într-una din cele două cămăruțe ale unei case de chirpici, pe care o închiriasem. Lucrul îmi luase aproape o zi întreagă. Deodată, am simțit precipitându-se înăuntru un cutremur. Mă cotropeau antisentimentele. Nu înțelegeam de ce trebuise să citesc acele cărți și atâtea altele, de ce voisem
Diagnostic by Mirel Cană () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1368_a_2725]
-
cutremur. Mă cotropeau antisentimentele. Nu înțelegeam de ce trebuise să citesc acele cărți și atâtea altele, de ce voisem la un moment dat să citesc toate cărțile, dacă ajunsesem în acel sat, în acea casă dărăpănată, invadată curând de șobolani, în acea cămăruță cu pereți strâmbi și coșcoviți. Nu era încă una din „gropile“ mele? Ba da. Și a fost cea mai teribilă. Pentru că ieșirea din ea a durat nouă ani. Totul mi se păruse de la început ostil. Eu nu știam că acea
Diagnostic by Mirel Cană () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1368_a_2725]
-
Procesiunea a fost observată. În curând va trece pe aici. — Bine. Voi doi mergeți să vă ascundeți în desișul din spate. Cei doi samurai erau ajutoare personale ale Seniorului Saito Dosan din Mino, care stătea rezemat de pervazul ferestrei unei cămăruțe, privind atent ceea ce se întâmpla. Circulau multe istorii despre Nobunaga. „Cum o fi în realitate?” se întrebă Dosan. „Ce fel de om e? Înainte de a-l cunoaște oficial, mi-ar plăcea să-i arunc o privire.” Era un mod de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
Tokichiro fusese informat și el despre acest plan și arăta mai rural decât toți. Un grup de șaptesprezece, optsprezece asceți munteni se odihneau pe la marginile curții. Și aceștia erau deghizați în samurai Oda. Nobunaga părea să se afle într-o cămăruță din latura opusă. Evident, și el era deghizat. Tokichiro și ceilalți stăteau relaxați. Nimeni nu punea întrebări. Nimeni nu știa. Făceau, în schimb, presupuneri. — Domnia Sa s-a deghizat în fiu de samurai care călătorește cu o suită mică. Așteaptă să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
rude prietenoase îl bine dispunea. El, unul, avea puține neamuri proprii, dar îi plăceau marile mulțimi de oameni, iar o familie veselă, zgomotoasă și plină de viață era ideală. — Domnule Mire, vă rugăm să vă așezați. Mesagerii îl invitară încr-o cămăruță unde abia puteau încăpea cu toții și, condus spre locul oferit, mirele se așeză în mijlocul lor. Era o seară de toamnă, dar în casă continua să fie cald, înăbușitor. Jaluzelele de stuf atârnau de streșini așa cum stătuseră în tot timpul verii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
fum, pe când alții erau acoperiți cu cenușă. Ușile și panourile culisante fuseseră aruncate în hol, iar acum brocartul auriu și bucățile de lemn aprinse se învăpăiau dens și rapid, arzând cu flăcări strălucitoare ca ale unei fânețe. Dar în micile cămăruțe și alcovuri era întuneric, iar formele rămâneau nedeslușite. Pline de fum, diversele coridoare nici măcar nu se puteau distinge. Ranmaru, care stătea rezemat greoi de ușa din lemn de cedru a camerei pe care o păzea, se îndreptă încet. Cu o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2249_a_3574]
-
rucsac, cât am putut băga acolo și cu asta am plecat. Și am ajuns la cariera de piatră. Totodată au fost deportate și cele două surori ale tatălui meu, ai căror soți erau tot avocați. Și eram băgați acolo, În cămăruța aceea - cam jumătate din asta - 13 persoane. Cu noi era și un un bebeluș de șase luni, copilul surorii tatălui meu. Am sosit acolo, de mâncare nu ne dădeau, nu ne dădeau nimic, nu ne puteam spăla... și comandantul lagărului
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
afară, fiecare cu ce avea pe el. Au sosit nemții, iar domnul Vasiliu a venit și i-a spus tatălui bebelușului aceluia: „Domnul doctor cu familia trece În 150”. Acolo au mai fost oameni, În total 250 de persoane. În cămăruța aia. Nici nu puteam respira, copilul ăla a Început să plângă, era Înghesuit... au vrut să-l omoare, să bage ceva și să moară. Și deodată deschide ușa un neamț. Și a fost acolo o doamnă care a avut inițiativa
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
de piatră de la Cetvertinovca. Acolo am stat Împreună cu vitele, câteva săptămâni, cam două luni, și iarăși ne-au luat și am plecat de la Cetvertinovca la Obodovca. Acolo ne-au băgat la ucraineni În case. Opt persoane am stat Într-o cămăruță mică - eu dormeam sus pe cuptor, Îmi aduc aminte. Acolo am stat multă vreme, nu mai știu cât. Ucrainenii erau oameni foarte de treabă: se purtau tare frumos cu noi, ne dădeau și de mâncare - au tăiat porci și ne-
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
decât nimic, căci altfel muream toți. Singurul avantaj pe care l-a avut familia mea de pe urma acestui unchi, care a fost unul din conducătorii uneia dintre cele mai mari colonii, Moghilău, a fost că am primit o cameră, adică două cămăruțe În una, fiindcă ceilalți cunoscuți, chiar și cei din Rădăuți, au stat În clase, foste clase școlare, câte 50 de oameni Într-o cameră. Astea erau condițiile. Și În mijloc, o mică plită. Vă dați seama ce era acolo. Am
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
V-ați făcut prieteni acolo, erau relații cât de cât normale? Da, copiii din Rădăuți veneau la mine. La mine era ca un fel de club: pentru că ei stăteau câte 50 Într-o cameră, și dacă la noi erau două cămăruțe - așa, una până aici și una până aici -, ei se simțeau ca-n rai. Veneau În fiecare zi, dar copiii evrei din Rădăuți. Atât. Că În clădirea cealaltă, În internat, șefii au stat câte 7-8-10 În cameră, iar cei mai
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
invitați, multe flori, cu mâncăruri alese s-a redus la o ceremonie sărăcăcioasă. A venit ordinul de a părăsi străzile principale și de a ne muta În perimetrul din oraș stabilit ca ghetou. Am avut noroc să ajungem Într-o cămăruță dintr-un bloc, unde s-au mutat și alte familii deportate. Am cunoscut un om excepțional, un inginer Valeanski, un ucrainean foarte bun la suflet, care a deschis un mic atelier de tâmplărie, unde lucram câțiva evrei. El ne-a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
fost spart geamul camerei unde stăteau ei, au auzit Înjurături și amenințări și, Îngroziți, au fugit și s-au ascuns la proprietar. A fost furat totul, puținul pe care-l mai aveau, au rupt ușița de la sobă, au răscolit toată cămăruța, probabil căutau aur - au furat tot, lăsându-i pe părinți cu ce aveau pe ei când au fugit din cameră, salvându-și viața. Când am aflat ce li s-a Întâmplat părinților mei am fost disperată, mai ales că nu
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
departe... Acolo unde ați stat? Am stat, tot așa, la o familie din Câmpulung. Ei reușiseră să prindă acolo o cameră la niște localnici. Și cum tata era medicul lor, ne-au luat și pe noi acolo - adică Într-o cămăruță stăteam 6-7 persoane, pe sus, pe jos, cum s-a putut— De aceea eram și noi așa mulțumiți să plecăm, că noi credeam că, totuși, vom reuși să ne aranjăm... Dar vi s-a spus că trebuie să plecați? Da
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
că eu sunt bolnavă și am nevoie de medic” - și, Într-adevăr, până la sfârșit, toți trei ani am stat acolo... Această femeie Între timp s-a prăpădit și a rămas numai fata... Și v-a dat o cameră? Da, o cămăruță unde am stat noi patru și mătușa și unchiul cu care am plecat o dată, cum am putut. Pe urmă ne-am mai făcut un pătuț... Dar fiindcă tata era medic, noi am reușit să supraviețuim - că altfel nu cred că
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
cu o fetiță și mai stăteai de vorbă, veneai acasă la prânz, dacă aveai ce să mănânci mâncai, dacă erai la lucru veneai seara - erai toată ziua la lucru și era și departe... Pe urmă existau și alte probleme: hai, cămăruța mai era cum era, dar nu existau toalete, nu existau deloc, nu mai zic de alea cu apă, cu... - dar nu existau nici din alea primitive... Trebuia să te duci la un iaz și În jurul iazului se așezau toți; Îi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
am intrat peste localnici - dar numai la evrei, că la ucraineni nu ne-au primit... Pe noi ne-a primit o familie alcătuită din șase persoane - tată, mamă, două fete și o fată măritată; ei s-au retras Într-o cămăruță mică, iar noi am rămas Într-o bucătărie, care era foarte mică, n-avea căldură, era un cuptor pe care Încălzeam apă sau făceam o mică ciorbă, ca să putem supraviețui... Și acolo mama și fratele meu au făcut În ’42
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
-
Într-o cameră vecină era un om care a murit, iar când a murit noi ne-am mutat În locul lui, pentru că unde stăteam noi erau niște condiții infernale: ușa deschisă, era un frig cumplit, pe ușă erau țurțuri de gheață... Cămăruța celui care a murit era mai adăpostită și ne-am mutat acolo cu Încă o familie de trei persoane - deci eram noi patru și Încă o familie de trei persoane... Acolo ne-am făcut o plită mică și de acum
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]