KorAP: Find »[drukola/base=cartezian & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...9 10 11 ...33 >

808 matches

Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329

au fost confirmate și anterior ca idei valide. Apoi, indiferent de noutățile pe care le aduce cu sine o nouă filosofie, ea dezvoltă În continuare, dacă nu unele tradiții, atunci măcar unele idei care Îi premerg. În afară de noutatea ei, filosofia carteziană poartă cu sine și o seamă de aspecte ce aparțin trecutului ce-l lasă În urmă, aspecte integrate mai mult sau mai puțin conștient de către gânditor În opera sa, și care sunt mai mult sau mai puțin explicitate acolo. Vom

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
pe Sfântul Thoma, Duns Scot, Ockham, sau pe alții; pentru a pretinde ca le-a cunoscut temele esențiale, intermedierea lui Suarez și Învățătura dominantă (În epocă - n.n.) sunt Îndeajuns pentru a dovedi o anume familiaritate”. Urmând această afirmație a exegetului cartezian vom Încerca să Îi dăm conținut În lucrarea de față, urmărind să decelăm din temele principale ale filosofiei lui Descartes ceea ce reprezintă, În opinia noastră, principiile metafizicii sale. Un astfel de demers este susținut și are temei chiar În cuvintele

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
de demers este susținut și are temei chiar În cuvintele filosofului. Într-una din scrisorile adresate În anul 1645 prințesei Elisabeth de Bohemia, conștiincios discipol, care, În exilul ei În Olanda, În mod neașteptat, se delecta mai degrabă cu scrierile carteziene decât cu „gătelile și distracțiile de curte”, Descartes Îi recomanda să ia aminte la două dintre temeiurile metafizicii sale: „Două lucruri se cer pentru a fi Întotdeauna predispuși la buna judecată: unul este cunoașterea adevărului, și celălalt obișnuința de a

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
Descartes are la bază următoarele trei principii: Îndoiala, cogito-ul și Dumnezeu, care, În ciuda unei aparente eterogenități, dau unitate sistemului său filosofic, Îl leagă și-l rotunjesc. În același timp vom arăta că aceste idei nu s-au născut odată cu filosofia carteziană, În ciuda faptului că ea a fost numită, nu de puține ori, punctul de cotitură al filosofiei occidentale. Asta nu Înseamnă o diminuare sau o desconsiderare a momentului cartezian, ci dimpotrivă, succinta „arheologie” filosofică pe care o Întreprindem dorim să se

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
timp vom arăta că aceste idei nu s-au născut odată cu filosofia carteziană, În ciuda faptului că ea a fost numită, nu de puține ori, punctul de cotitură al filosofiei occidentale. Asta nu Înseamnă o diminuare sau o desconsiderare a momentului cartezian, ci dimpotrivă, succinta „arheologie” filosofică pe care o Întreprindem dorim să se constituie ca o dovadă a faptului că apariția filosofiei carteziene nu a fost o Întâmplare, că ideile pe care se bazează existau deja, În stare germinativă, chiar În

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
puține ori, punctul de cotitură al filosofiei occidentale. Asta nu Înseamnă o diminuare sau o desconsiderare a momentului cartezian, ci dimpotrivă, succinta „arheologie” filosofică pe care o Întreprindem dorim să se constituie ca o dovadă a faptului că apariția filosofiei carteziene nu a fost o Întâmplare, că ideile pe care se bazează existau deja, În stare germinativă, chiar În cultura filosofică a scolasticii. În măsura În care demersul nostru reușește vom putea să-l vedem pe Descartes atât În postura de prim filosof al

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
cunoaștere. Îndoiala ne pregătește pentru a cuceri un spațiu al autonomiei, care ne transformă din parte imbricată a lumii Într-un spectator detașat al ei. Despre Îndoiala pe care o pune În joc Descartes s-a spus, de către cei mai mulți comentatori cartezieni, că este una metodică. Prin asta trebuie să se Înțeleagă faptul că ea vizează eliminarea erorilor ce pot să-i apară subiectului atunci când se Îndreaptă cu o atitudine epistemologică spre lume. Așadar, Îndoiala ne propune o nouă metodă de cercetare

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
nevoie de o metodă comună, metodă care să funcționeze la rândul ei ca o știință universală. În studiul dedicat lui René Descartes În Concepte deschise În istoria filosofiei (pp. 20-40), Constantin Noica (1909-1987) avansează ideea că se poate recunoaște intenția carteziană de a stabili ca știință universală știința proporțiilor. Așa cum ne este prezentată acolo, ideea rezonează În multe din aspectele sale cu o știință a analogiei universale. O asemenea posibilitate pare totuși Îndoielnică. Căci nu poate fi trecut cu vederea faptul

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
cuprinde această enumerare suficientă și metodică Într-o singură intuiție. Se poate observa că Îndoiala, sub nici una dintre formele ei, nu apare Între modalitățile presupuse de Descartes. Or, de foarte multe ori s-a spus că Îndoiala este metoda filosofiei carteziene. Dar dacă ea nu apare În textele care se referă la modalitățile cunoașterii, și nici la regulile de aplicat pentru dobândirea adevărului, Însemnă că trebuie să acceptăm că, atunci când Descartes spunea că metoda pe care o are În vedere pentru

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
practici de cunoaștere care trebuie parcurse de cel pornit pe calea aflării adevărului și a desăvârșirii științei. Iar acestea sunt ordonarea și aranjarea materialului supus cunoașterii, folosirea unui limbaj adecvat și precis, efectuarea de deducții și inducții. Așadar, chiar dacă Îndoiala carteziană este metodică, ea nu este metoda cunoașterii științifice carteziene. Îndoiala specifică filosofiei carteziene este una de sorginte metafizică. Ea este o condiție preliminară a oricărui proces de cunoaștere, pentru că acțiunea și rezultatul ei vizează principiul metafizic, care coordonează posibilitatea unei

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
pe calea aflării adevărului și a desăvârșirii științei. Iar acestea sunt ordonarea și aranjarea materialului supus cunoașterii, folosirea unui limbaj adecvat și precis, efectuarea de deducții și inducții. Așadar, chiar dacă Îndoiala carteziană este metodică, ea nu este metoda cunoașterii științifice carteziene. Îndoiala specifică filosofiei carteziene este una de sorginte metafizică. Ea este o condiție preliminară a oricărui proces de cunoaștere, pentru că acțiunea și rezultatul ei vizează principiul metafizic, care coordonează posibilitatea unei cunoașteri metodice riguroase și adevărate. Între conceptul Îndoielii metodice

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
și a desăvârșirii științei. Iar acestea sunt ordonarea și aranjarea materialului supus cunoașterii, folosirea unui limbaj adecvat și precis, efectuarea de deducții și inducții. Așadar, chiar dacă Îndoiala carteziană este metodică, ea nu este metoda cunoașterii științifice carteziene. Îndoiala specifică filosofiei carteziene este una de sorginte metafizică. Ea este o condiție preliminară a oricărui proces de cunoaștere, pentru că acțiunea și rezultatul ei vizează principiul metafizic, care coordonează posibilitatea unei cunoașteri metodice riguroase și adevărate. Între conceptul Îndoielii metodice și cel metodei ca

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
este o condiție preliminară a oricărui proces de cunoaștere, pentru că acțiunea și rezultatul ei vizează principiul metafizic, care coordonează posibilitatea unei cunoașteri metodice riguroase și adevărate. Între conceptul Îndoielii metodice și cel metodei ca atare, a cunoașterii propuse de filosofia carteziană există o diferență pe care ne vom strădui să o punem mai bine În lumină. Erorile experiențeiTC "Erorile experienței" \l 4 Pentru ca spiritul să poată găsi un adevăr evident, care să prezinte o certitudine sigură, În demersul său, filosoful Își

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
deliberare, activitatea curentă practică trebuie exclusă dintre cele ce pot fi supuse dubiului, n-ar mai rămâne de pus la Îndoială decât cunoașterea, care se bazează pe datele senzoriale, cunoaștere care suportă deliberare, consideră filosoful. Dar, așa cum am precizat, Îndoiala carteziană nu este una care angajează o atitudine sceptică absolută față de existența lumii. Ea se referă la faptul că simțurile noastre pot fi Înșelate, ceea ce se Întâmplă fie conform unor legi fizice naturale - ca În cazul baghetei scufundate pe jumătate În

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
domeniul cunoașterii științifice. Rezultă că, de fapt, singurul domeniu supus Îndoielii este cel al cunoașterii teoretice. Erorile intelectuluiTC "Erorile intelectului" \l 4 Că intelectul nostru este supus erorii nu este o idee nouă, care să fi apărut doar odată cu filosofia carteziană. Cu mult Înaintea lui Descartes, William de Ockham considera că Întreaga cunoaștere este o activitate imanentă a spiritului, că ea se produce prin aprehensiunea intuitivă a unui conținut identic cu reprezentarea sa, iar acest conținut este dat de Dumnezeu, astfel Încât

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
astfel ele trebuie să existe pentru intelect. În afară de asta, tocmai pentru că falsul sau adevărul sunt revelate de către intelect, o seamă de erori care se atribuie În mod curent acestuia se dovedesc până la urmă a avea o origine senzitivă. O idee carteziană de referință, reluată În principalele scrieri ale filosofului, este aceea care precizează căreia dintre facultățile spiritului i se datorează eroarea. Descartes arată că În dorința de lărgire a cunoașterii rolul principal revine voinței. Dar se Întâmplă de multe ori ca

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
am văzut mai sus, Încearcă să se Îndoiască de Însăși existența lui Dumnezeu. Atunci când urmărim consecințele unei idei, care ne conduce până În fața unui adevăr neechivoc, trebuie să admitem că avem de-a face cu un principiu metafizic, spune filosofia carteziană. Așa că, În ultimă instanță, prin analiza enunțului dubitativ - dubito, ergo cogito - se ajunge la afirmarea obiectului spre care se Îndreaptă cercetarea de fundament: Dumnezeu. Și asta pentru că Îndoiala este, fie și pentru un moment, expresia unui principiu pozitiv. Așadar, oricât

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
destinat cogito-ul. Vom găsi aceste explicații În Răspuns la cea de-a patra obiecție, În apendicele ce a Însoțit Meditațiile metafizice Începând cu cea de-a doua ediție. Diferența este notată cum nu se poate cu mai multă claritate: cogito-ul cartezian trebuie să arate faptul că ego-ul este o substanță, și chiar mai mult, că este o substanță distinctă de altele. Coincidența dintre Descartes și Augustin este, o spune chiar filosoful, una Întâmplătoare. Un alt filosof la care mai poate fi

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
faptul că ego-ul este o substanță, și chiar mai mult, că este o substanță distinctă de altele. Coincidența dintre Descartes și Augustin este, o spune chiar filosoful, una Întâmplătoare. Un alt filosof la care mai poate fi reperată ocurența principiului cartezian al cogito-ului este Hugues de Saint-Victor (1094-1141). În lucrarea La philosophie au moyen âge (pp. 85-86), Étienne Gilson Îl amintește pe acesta ca pe un filosof care, inspirându-se din gândirea Sfântului Augustin, presupusese că prima cunoaștere sigură pe care

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
fost potențat la aceeași amplitudine, ba chiar impactul În epocă a fost mai redus, trecând mai puțin băgat În seamă, e drept și pentru că a provocat mai puține discuții și de mai modestă miză decât s-a Întâmplat cu enunțul cartezian. Dar, cel mai important lucru, care delimitează cu totul semnificațiile enunțului, e că ideea nu a rodit În nici un fel În istoria gândirii de până la Descartes, ea a zăcut, nedezvăluindu-și potențialul, până când a fost pusă cu toată acuitatea În

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
S) este om (TM). concluzia: Socrate (S) este muritor (P). Faptul că Socrate este Într-adevăr muritor rămâne de verificat, dar enunțul făcut este valid, conform regulilor silogismului de figura 1, modul BARBARA. În consecință A. Reymond propune citirea enunțului cartezian ca fiind concluzia următorului silogism: majora: Tot ceea ce gândește (TM) există (P). minora: Eu (S) gândesc (TM). concluzia: Eu (S) exist (P). Așadar, dacă gândesc, sunt pentru că, prin definiția majorei, tot ceea ce gândește există, prin urmare eu gândesc (chiar dacă mă

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
ar fi fost decât o verigă Într-un lanț mai lung al adevărurilor presupuse. Căci enunțurile de genul „cel ce judecă este” presupun admiterea lor fără examinare și fără a fi supuse probei Îndoielii. Dacă e să fim fideli proiectului cartezian al cercetării metodice a adevărurilor, ar trebui să calificăm astfel de enunțuri mai degrabă drept prejudecăți, sau judecăți pripite, ceea ce ne-ar obliga, conform regulilor impuse de principiul Îndoielii, să le eliminăm dintre cunoștințele noastre. Dacă enunțurile „cel ce gândește

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
ceea ce ne-ar obliga, conform regulilor impuse de principiul Îndoielii, să le eliminăm dintre cunoștințele noastre. Dacă enunțurile „cel ce gândește există” și „tot ceea ce gândește există” ar fi admise fără verificare, așa cum se cere În aceste interpretări, Întregul proiect cartezian se năruie. E adevărat că Descartes Însuși pare să presupună unele condiții prealabile ale cunoașterii, dar aceste presupuneri trebuie acceptate doar ca presupoziții care fac posibilă orice Încercare a noastră de a trece la examinarea cunoștințelor și nu ca premise

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
de deducere al enunțului nu este unul silogistic, nici În forma lui, nici În conținut. În primul rând, așa cum o spune și Descartes, cogito-ul nu este dedus dintr-o majoră, ea nici măcar nu există ca atare În nici una dintre scrierile carteziene, ci este consecință a procesului de supunere la Îndoială a cunoștințelor. Dacă ar fi fost concluzia unui silogism, problema nu era nici pe departe Încheiată - cel mult poate că abia de aici ar fi Început -, deoarece trebuia să se procedeze

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
În care nu am gândi, dar, de fapt, am gândi că gândim, ar trebui să putem distinge În mod distinct stări de următorul fel: „gândesc că gândesc”, apoi „gândesc că gândesc că gândesc” și tot așa la nesfârșit. Dar cogito-ul cartezian exprimă tocmai identitatea dintre „a gândi”, „a gândi că gândesc”, „a visa că gândesc”, „a mă Înșela că gândesc”, și așa mai departe, iar la limită chiar „a gândi că nu gândesc”. Toate aceste stări și situații diferite revin la

[Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]