465 matches
-
care, în monografia sa amintită mai înainte, arată că în 1715 trăiau în Creaca 45 de suflete (27 unguri și 18 români) iar în 1720 s-a ajuns la o populație de 153 de locuitori (81 unguri și 72 români). Conscripția episcopului Inocentiu Klein din 1733, publicată de Augustin Bunea în lucrarea sa ,"Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein"”, apărută în 1908, ne spune la pag. 372 că în "Kreka" trăiau 23 de familii, aproximativ 115 persoane. O altă Conscripție
Creaca, Sălaj () [Corola-website/Science/301788_a_303117]
-
Conscripția episcopului Inocentiu Klein din 1733, publicată de Augustin Bunea în lucrarea sa ,"Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein"”, apărută în 1908, ne spune la pag. 372 că în "Kreka" trăiau 23 de familii, aproximativ 115 persoane. O altă Conscripție, cea din anul 1750, ne prezintă la capitolul ",Cottus Szolnok Kőzepső”"(pag. 284), numărul de locuitori din Creaca: 164. Între anii 1768-1773, autoritățile austriece la îndemnul Mariei Tereza, vestita împărăteasă, demarează un proiect de cartografiere a imperiului. Hărțile au fost
Creaca, Sălaj () [Corola-website/Science/301788_a_303117]
-
locuitorii satului. Astfel în 1658 a fost consemnate 22 de sesii iobăgești, aparținătoare de Cetatea Șimleului, în partea posedată de principele Transilvaniei Gheorghe Rákóczi al II-lea. Date mai coerente despre locuitorii satului avem începând cu secolul 18. Într-o conscripție din 1715 satul era menționat pustiu de trei ani. În 1720 existau 18 sesii din care 10 de iobagi și 8 de jeleri. Acestea erau ocupate de 12 familii românești și 6 maghiare. În acestea trăiau 162 de locuitori din
Cizer, Sălaj () [Corola-website/Science/301785_a_303114]
-
mai multe generații. În acest caz părăsirea satului în 1715, dacă a avut loc vreodată, apare drept un eveniment excepțional și trecător din viața comunității. În 1733 existau 13 familii de români iar în 1750 erau 308 credincioși greco-catolici. O conscripție din 1831 semnalează o populație de 701 locuitori. Numărul locuitorilor a crescut în 1847 la 823 din care 821 erau de confesiune greco-catolici iar doi erau romano-catolici. Un moment important din istoria satului a fost desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor
Cizer, Sălaj () [Corola-website/Science/301785_a_303114]
-
o populație de 701 locuitori. Numărul locuitorilor a crescut în 1847 la 823 din care 821 erau de confesiune greco-catolici iar doi erau romano-catolici. Un moment important din istoria satului a fost desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor din 1850. O conscripție de la 1808 surprindea nu mai puțin de 66 de sesii iobăgești vechi și 39 de sesii noi în sat. După reformă toate acestea au revenit în proprietatea familiilor din sat. În urma acestor schimbări starea socială și materială a foștilor iobagi
Cizer, Sălaj () [Corola-website/Science/301785_a_303114]
-
în lucrarea ",Magyar" "statistikai közlemények”" apărută la Budapesta în 1896. Deși celelalte sate din zonă sunt pomenite în acest recensământ, totuși Lupoaia nu apare sub niciuna din denumirile cunoscute și pomenite mai înainte. Apare însă câțiva ani mai târziu, în Conscripția episcopului Inocentiu Klein din anul 1733 când satul apare sub denumirea de Lupoje iar aici trăiau 18 familii, adică aproximativ 90 locuitori, dacă aplicăm regula unanim acceptată că fiecare familie de la acea vreme avea în medie 5 membri. ("Augustin Bunea
Lupoaia, Sălaj () [Corola-website/Science/301807_a_303136]
-
adică aproximativ 90 locuitori, dacă aplicăm regula unanim acceptată că fiecare familie de la acea vreme avea în medie 5 membri. ("Augustin Bunea, Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein, Sibiu 1908, pag. 309"). În anul 1750 se face o nouă Conscripție ("Parochiorum, Parochianorum, Eclerum, Eccoterum, rerumque eccatorum almae hujus Diecaesis Fogarasiensis instituta Ao. 1750 1-a Octobris)", care, în capitolul dedicat ,"Cottus Szolnok Doboka"”, la pagina 286, arată că satul Farkasmezö avea un număr de 159 locuitori. Din recensământul din anul
Lupoaia, Sălaj () [Corola-website/Science/301807_a_303136]
-
consemnate patru familii de iobagi (3 de unguri și una de români) iar cinci ani mai târziu, în 1720, aici trăiau 5 familii de iobagi și 4 de zilieri (8 familii de unguri și două de români). În 1733, în Conscripția episcopului Inocentiu Klein ale cărei date au fost publicate în 1908 de către Augustin Bunea în lucrarea sa ,"Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein"” la pagina 372, satul Predenești apare ca fiind locuit de 14 de familii. După câțiva ani
Prodănești, Sălaj () [Corola-website/Science/301825_a_303154]
-
Klein ale cărei date au fost publicate în 1908 de către Augustin Bunea în lucrarea sa ,"Din istoria românilor. Episcopul Ioan Inocentiu Klein"” la pagina 372, satul Predenești apare ca fiind locuit de 14 de familii. După câțiva ani, o altă conscripție, cea din 1750, făcută de către ,"Archidiaconatus Szamos Udvarhedyiensis”," la capitolul ",Cottus Szolnok Kőzepső”" (pagina 284), arată că în "Pro Denesty" existau deja 122 locuitori. Între anii 1784-1787 se face un recensământ mai elaborat cu mai multe date privind structura populației
Prodănești, Sălaj () [Corola-website/Science/301825_a_303154]
-
peste Meseș în Ardeal. Tot gol era satul și prin 1715 și numai la 1720 se aflau 11 fumuri, dar și acelea toate erau ungurești. La 1733 apoi aflăm și 16 familii românești.Aceste informații nu sunt confirmate însă de conscripția Comitatului Crasna din iunie 1720, unde Marinul figurează cu un total de 87 de gospodării, dintre care 64 aparțineau iobagilor, iar 23 jelerilor. Se consideră că cel de-al doilea document oferă mai multă credibilitate, deoarece se bazează pe date
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
să fi fost înaintea bisericii de lemn de la 1598. De-a lungul istoriei sale, religiile predominante în Marin au fost două: ortodoxă și greco-catolică. Evoluția numărului de enoriași rezultă atât din recensămintele autorităților seculare cât și din șematismele diecezelor. În conscripția din anul 1720, Marinul nu apare înregistrat nici cu preot nici cu învățător. În decembrie 1725 apare în evidențe un preot ortodox care avea doi copii. Nu se găsesc mențiuni cu privire la anul trecerii Marinului la grecocatolicism și nici la modul
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
Marin, cuprinse în acest act, nu sunt altceva decât restabilirea sarcinilor feudale ale acestora. Dările mărinanilor în natură constau în: boi de jug, găini, stupi de albine, oi, porci, căprioare. În următoarele urbarii mai apar: vaci, iepuri, gâște, capre. Din conscripția satelor din comitatul Crasna din 1720-1722 rezultă că în Marin se cultiva orz, ovăz, porumb, în timp ce, cultura viței de vie este absentă. De menționat că, la acea dată, porumbul nu era cultivat decât în 20 de sate din totalul de
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
pe aceste suprafețe, țăranii trebuiau să plătească toate impozitele, să-și întrețină animalele dar să și trăiască, ei și familiile lor. Situația prezentată în aceste urbarii atestă prezența culturii viței de vie în Marin în toată această perioadă (1818-1848). În conscripția făcută în perioada 1721-1722, Marinul nu figura cu viță de vie și vin, deși cultura viței de vie o regăsim în 34 de localități, din cele 49 ale comitatului Crasna. Nu există date concrete cu privire la apariția acestei culturi în Marin
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
o regăsim în 34 de localități, din cele 49 ale comitatului Crasna. Nu există date concrete cu privire la apariția acestei culturi în Marin, dar se presupune că aceasta a avut loc în prima jumătate a secolului XVIII, la scurtă vreme după conscripția din 1721-1722, dată fiind răspândirea ei pe teritoriul comitatului, inclusiv în satele din jurul Marinului. Tabelele urbariale ale Marinului din perioada 1818-1848 relevă și preocupările sătenilor în perioada respectivă: producție de fân, cultura viței de vie pentru vin, creșterea boilor, cailor
Marin, Sălaj () [Corola-website/Science/301808_a_303137]
-
ridicat prin strădania credincioșilor și a Primăriei comunei Dărmănești. Statisticile și recensămintele efectuate în diferite perioade istorice în așezările noastre evidențiază creșterea și descreșterea populației din fiecare sat al comunei Dărmănești. Ocuparea Bucovinei de către austrieci este redată și prin repetate conscripții privind populația reală a zonei. Evoluția populației din satele componente ale comunei: Rezultă astfel o creștere sensibilă a populației în sec al XIX-lea. Anii din preajma celui de al doilea război mondial cunosc o mai mare fluctuație de la o perioadă
Măriței, Suceava () [Corola-website/Science/301971_a_303300]
-
lemn, construită după modelul celei vechi. În anul 1777 în Luna de Sus exista cu siguranță o biserică ortodoxă, construită din lemn, foarte modestă, care nu putea fi deosebită la prima vedere de o casă țărănească. În anul 1733, la conscripția efectuată de episcopul unit Ioan-Inochentie Micu în Szaszlona erau doar 16 capi de familie români neuniți și nu aveau preot. În anul 1795 au fost introduse matricolele, completate cu caractere chirilice până în 1873. Parohia este arondată Protopopiatului Cluj I. Preotul
Luna de Sus, Cluj () [Corola-website/Science/300336_a_301665]
-
al XV-lea sunt câteva notificări cu diferite toponime: în anul 1423 ”Zentmiklos”, în anul 1450 ”Zenthmilos”, în 1472 ”Zenthmiklos” iar în anul 1478 satul să fie numit ”Zenth Myklos”. Urmează un hiat de aproape trei secole, abia cu ocazia Conscripției Bucow, între anii 1760-1762 să apară toponimul Puszta Sz. Miklos. Trebuie să treacă alți nouăzeci de ani până la următoarea atestare din secolul al XIX-lea: în anul 1850 apare numele Szint Mikleus, iar în anul 1854 să fie cunoscut sub
Sânnicoară, Cluj () [Corola-website/Science/300353_a_301682]
-
Balodzi, Taliari. Într-un alt document se menționează că Bobohalma aparținea districtului Ernotului (Iernut) cu oficiul poștal la Diciosanmartin (Târnăveni), avea biserică de lemn (1877) și casa parohiala de lemn din 1899. Există școală comună pentru catolici și ortodocși. Pe timpul conscripției episcopului Klein, parohia era curat greco-catolica și numără 320 de suflete. Fosta biserică greco-catolica, cu hramul "Sfinții Arhangheli", atestata în anul 1733, a fost reconstruită în 1877, când a fost pictată de pictorul Dionisiu Iuga de la mănăstirea Necula. În anul
Bobohalma, Mureș () [Corola-website/Science/300364_a_301693]
-
Inocențiu Micu-Klein, a vizitat satul Aruncuta cu scopul vădit de a convinge sătenii de avantajele schimbării. Să nu uităm că acesta deja înființase în 1754, la Blaj, primul seminar și liceu românesc din Transilvania. Recensământul confesional ulterior din Aruncuta, conform Conscripției din 1765 și 1767, scoate în evidență că vizita celebrului episcop greco- catolic Petru Pavel Aaron, nu și-a atins scopul datorită condițiilor sociale existente la acea vreme în sat,concretizate prin conservatorism, sărăcie (iobagii reprezentau circa 40% din numărul
Aruncuta, Cluj () [Corola-website/Science/300316_a_301645]
-
Iunie 2009, satul Piscoiu (Piskoi) este menționat la anul 1531 în documentele de cancelarie ale Țării Românești. În același articol se arată că după anexarea Olteniei de către Imperiul Habsburgic în urma păcii de la Passarovitz (Sremski Karlovci, în Serbia), în statistica austriacă (Conscripția lui Virmond), precum și pe harta întocmită în 1722 este menționat satul „Piskoi” (Piscoiu) cu un număr de 10 familii. Din punct de vedere administrativ-teritorial, înainte de anul 1952, comuna Piscoiu a făcut parte din plasa Târgu Logrești, județul Gorj. În perioada
Piscoiu, Gorj () [Corola-website/Science/300464_a_301793]
-
demonstrabilă prin atestarea documentară timpurie a celor cinci sate și prin numărul însemnat de documente medievale care oferă știri despre locuitorii zonei. Alte informații despre evoluția locuirii se găsesc în urbariile realizate periodic, recensămintele cu caracter regional, cum a fost Conscripția de dare din 1715-1720, și statisticile confesionale realizate de Ioan Inochentie Micu Klein (1733), Petru Pavel Aron (1750) și generalul Adolf Buccow (1760-1762). Conscripția Klein oferă informații despre românii uniți cu Biserica Romei, într-o situație asemănătoare aflându-se statisticile
Comuna Panticeu, Cluj () [Corola-website/Science/299562_a_300891]
-
despre evoluția locuirii se găsesc în urbariile realizate periodic, recensămintele cu caracter regional, cum a fost Conscripția de dare din 1715-1720, și statisticile confesionale realizate de Ioan Inochentie Micu Klein (1733), Petru Pavel Aron (1750) și generalul Adolf Buccow (1760-1762). Conscripția Klein oferă informații despre românii uniți cu Biserica Romei, într-o situație asemănătoare aflându-se statisticile generalului Bucow și a lui Petru Pavel Aron. Așadar, până în secolul al XVIII-lea nu există pentru cele cinci sate transilvănene informații cu caracter
Comuna Panticeu, Cluj () [Corola-website/Science/299562_a_300891]
-
Someșan (mag. Magyarköblös) este menționat constant în documente în forma Kubulus (1306, 1310), Kublus (1320), Kwblus (1329), Hublus (1332), Chubulus (1355), Keobleos (1587-1589) . După anul 1700, satul este numit Magyar-Köblös (1700) - într-un document menționat de Kádár József , Köblös în conscripția Klein (1733), Kubleșu Ungureszk în statistica Transilvaniei din 1850, Magyar-Köblös în Buletinul Guberniului Trovinciale pentru Marele Principat Transilvania din 1854 și în statisticile austriece din 1857, 1880 și 1900. După unirea Transilvaniei cu România, satul este menționat cu numele de
Comuna Panticeu, Cluj () [Corola-website/Science/299562_a_300891]
-
Alma este satul de reședință al comunei cu același nume din județul Sibiu, Transilvania, România. Satul Alma este menționat începând cu anul 1317 în forma "possessio" "Almas", "terra seu possessio Almas" (1325), "Almaas" (1446), Sz"ászalmás" (1760-1762 - în conscripția Buccow), Sz"ász (Kis) Almás, Almáschken, Almas "(1854 - în "Buletinul Guberniului Provinciale pentru" "Marele Principat Transilvania"), "Kűkűllöalmás" (1913 - în "Magyaroszág - A magzar szent korona országainak helységnévtára - Indicatorul localităților din țările sfintei coroane maghiare"). Oiconimul "Alma" cu care este desemnat satul
Alma, Sibiu () [Corola-website/Science/299834_a_301163]
-
ar fi fost construită la Ocna Sibiului și adusă în Apoldu de Jos în anul 1770 de către credincioși, într-o noapte, cu carele trase de boi, pe un drum de hotar. Școala Apoldu de Jos a fost atestată documentar în Conscripția episcopului Athanasie Rednic din 1765. Localul școlii este compus din trei corpuri de clădire, dintre care cel mai vechi datează din 1886. Școala din Sîngătin este la fel de veche, deși nu sunt date certe decât pentru localul în care funcționează astăzi
Apoldu de Jos, Sibiu () [Corola-website/Science/299829_a_301158]