454 matches
-
Nichita Danilov portretistul sentimental. În: Convorbiri literare, 146, ian. 2013, nr. 1, p. 22-26. SOROHAN, Elvira. O altfel de carte despre Cantemir al Istoriei ieroglifice. În: Convorbiri literare, 147, iul. 2013, nr. 7, p. 27-31. SOROHAN, Elvira. O nouă carte conversațională cu Șerban Foarță. În: Convorbiri literare, 147, aug. 2013, nr. 8, p. 23-26. SOROHAN, Elvira. Piscul montan loc al valorii absolute în Istoria ieroglifică. În: Convorbiri literare, 146, febr. 2013, nr. 2, p. 23-26. Dimitrie Cantemir. Istoria ieroglifică. SOROHAN, Elvira
[Corola-publishinghouse/Science/1560_a_2858]
-
nomade, și invocând, ca atare, chestiuni legate de comunitate, adăpost și mobilitate. În fine, în cadrul secțiunii Experimental University, rețeaua de artiști, curatori, scriitori și activiști intitulată 16 Beaver, după numele străzii new yorkeze de unde activează, a propus crearea unui "satelit conversațional" pentru expoziția The Interventionists, organizând discuții pe tema colectivelor de artă care nu fac artă și invitând reprezentanți ai diferitelor rețele sociale de radicali, artiști și gânditori care să exploreze problematica socială dezbătută în cadrul proiectului desfășurat la Muzeul de Artă
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
unor acțiuni. Având în vedere faptul că (inter)medierea presupune nu doar transmiterea metodologică a unor informații și exersarea tehnică a unor abilități vocaționale, ci și provocarea răspunsurilor față de diferite problematici, s-ar putea vorbi despre dezvoltarea unei practici educaționale conversaționale, de dezbatere. Dincolo de interesul studiilor culturii vizuale pentru practici culturale vizuale obișnuite în contrast cu practicile culturale elitiste, responsabilitatea imediată, în înțeles de răspuns asumat, presupune deschiderea unui dialog sofisticat între înțelegerea culturii ca muzeu care ar dispune de practici rigide de
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
comportamentelor este crescută în măsura în care o bună cunoaștere a interlocutorilor permite predicții și explicații cu grad ridicat de acuratețe în legătură cu celălalt; interacțiunea se bazează pe reguli cu caracter individual, rezultate din negocierea directă dintre interlocutori de-a lungul întregii lor istorii conversaționale. Între cele două extremități ale continuumului se află diverse grade de cunoaștere interpersonală. Relațiile interpersonale au fost explicate ca un proces cu șase etape și două faze fiecare (vezi DeVitto, 1994, p. 207): etapa de contact: a) faza perceptuală (interactanții
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
în familie, o conversație de socializare în sala de așteptare la medic, reîntâlnirea cu colegii de școală după 25 de ani sunt astfel de situații în care interlocutorii interacționează pe baza datelor individuale de personalitate raportându-se la o istorie conversațională comună, dinamică. În situația „interculturală” de comunicare interlocutorii trebuie să se adapteze unui sistem nefamiliar de semne și simboluri, negociind nu doar tema sau accesul la cuvânt, ci chiar sistemul de comunicare. Comunicarea dintre un american și un japonez, un
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: Ce cald e aici!). În comunicare, interlocutorii folosesc deseori acte de vorbire indirecte. Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de ascultători pe baza cunoștințelor contextuale comune și a competențelor comune de comunicare. Mișcarea conversațională. Vorbitorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniția, pentru a-l menține, pentru a face tranziția de la o temă la alta sau pentru a-l încheia. Actele de vorbire se integrează în mișcări conversaționale
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
conversațională. Vorbitorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniția, pentru a-l menține, pentru a face tranziția de la o temă la alta sau pentru a-l încheia. Actele de vorbire se integrează în mișcări conversaționale. Mișcarea conversațională (de inițiere/menținere/de tranziție/de încheiere) poate fi simplă, alcătuită dintr-un singur act de vorbire, sau complexă, alcătuită din mai multe acte de vorbire. Replica. Contribuția conversațională (de obicei verbală, dar și nonverbală/paraverbală) a unui
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniția, pentru a-l menține, pentru a face tranziția de la o temă la alta sau pentru a-l încheia. Actele de vorbire se integrează în mișcări conversaționale. Mișcarea conversațională (de inițiere/menținere/de tranziție/de încheiere) poate fi simplă, alcătuită dintr-un singur act de vorbire, sau complexă, alcătuită din mai multe acte de vorbire. Replica. Contribuția conversațională (de obicei verbală, dar și nonverbală/paraverbală) a unui vorbitor, urmată
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
-l încheia. Actele de vorbire se integrează în mișcări conversaționale. Mișcarea conversațională (de inițiere/menținere/de tranziție/de încheiere) poate fi simplă, alcătuită dintr-un singur act de vorbire, sau complexă, alcătuită din mai multe acte de vorbire. Replica. Contribuția conversațională (de obicei verbală, dar și nonverbală/paraverbală) a unui vorbitor, urmată imediat de contribuția conversațională a altui vorbitor reprezintă o intervenție (replică): intervenția (replica) lui A, urmată de intervenția (replica) lui B, urmată de intervenția (replica) lui A etc. În
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
de tranziție/de încheiere) poate fi simplă, alcătuită dintr-un singur act de vorbire, sau complexă, alcătuită din mai multe acte de vorbire. Replica. Contribuția conversațională (de obicei verbală, dar și nonverbală/paraverbală) a unui vorbitor, urmată imediat de contribuția conversațională a altui vorbitor reprezintă o intervenție (replică): intervenția (replica) lui A, urmată de intervenția (replica) lui B, urmată de intervenția (replica) lui A etc. În textele scrise fiecare intervenție (replică) este marcată printr-un semn de punctuație specific, linia de
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
de intervenția (replica) lui B, urmată de intervenția (replica) lui A etc. În textele scrise fiecare intervenție (replică) este marcată printr-un semn de punctuație specific, linia de dialog. O intervenție (replică) este formată de obicei dintr-o singură mișcare conversațională (de inițiere, de menținere, de încheiere a conversației); există însă și situații în care, în cadrul unei intervenții, vorbitorul încheie o secvență conversațională și inițiază alta (vezi exemplul supra, 2.2). Intervenția (replica) unui vorbitor poate fi formată dintr-un act
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
semn de punctuație specific, linia de dialog. O intervenție (replică) este formată de obicei dintr-o singură mișcare conversațională (de inițiere, de menținere, de încheiere a conversației); există însă și situații în care, în cadrul unei intervenții, vorbitorul încheie o secvență conversațională și inițiază alta (vezi exemplul supra, 2.2). Intervenția (replica) unui vorbitor poate fi formată dintr-un act de vorbire sau din mai multe acte de vorbire (vezi exemplul supra, 2.2). Lungimea intervențiilor este variată: un cuvânt, o sintagmă
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
cel al politeții (vezi Vasilescu, 2005, passim). 5.1. Principiul cooperării În mod ideal, se presupune că participanții la dialog sunt indivizi raționali, capabili să identifice și să gestioneze scopurile curente ale schimbului verbal, știu să facă astfel încât contribuțiile lor conversaționale să corespundă scopului curent al conversației. Comportamentele lor comunicative se raportează la un set de maxime ideale, maximele cooperării, care funcționează ca puncte de reper pentru interlocutori în deducerea semnificației contextuale a unui enunț. Presupoziții, implicații, implicaturi. O parte din
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
procese permanente de modificare, o dată cu fiecare nou act de enunțare. Implicațiile sunt consecințele logice ale stării de fapt asertate printr-un enunț: Ion a plecat implică „Ion nu mai este aici”; Voi citi mâine implică „Nu citesc azi”. Încălcarea maximelor conversaționale generează implicaturi, adică sensuri contextuale suplimentare la care interlocutorii au acces în urma unor inferențe făcute pe baza cunoștințelor contextuale comune. De exemplu, la întrebarea Cât e ceasul? interlocutorul poate răspunde respectând maxima cantității și a relevanței: E ora șase; sau
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
de vorbire sunt universalii comunicative: în toate culturile se regăsesc toate tipurile de acte de vorbire. Ceea ce diferă este sistemul actelor de vorbire (modul specific de performare și funcționare a acestora, precum și relațiile reciproce dintre ele). Conținutul literal și implicaturile conversaționale ale actelor de vorbire ritualice prezintă variație culturală. În Europa, de pildă, când se așază la masă, oamenii folosesc formule echivalente cu Poftă bună! Bon apetit! / Bon apetito !; în China, echivalente cu „Mănânc”, în timp ce în Indonezia sau Statele Unite nu există
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
Comme stai? (în culturile europene și în cultura americană) și au echivalente literale de tipul „Ai mâncat deja?” în China sau „Unde te duci?” în Singapore. O comparație a formulei în diverse limbi, dincolo de diferențele literale, pune în evidență diferențe conversaționale (Mihăilescu, 2006, ms.): În comparație cu întrebarea ¿qué tal? (sp.) sau cu ça va? (fr.), care au o structură lingvistică impersonală, ce (mai) faci? pare mult mai directă și mai personală și implică structural capacitatea de a pune în relație diverse fapte
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
Mihăilescu, 2006, ms.): În comparație cu întrebarea ¿qué tal? (sp.) sau cu ça va? (fr.), care au o structură lingvistică impersonală, ce (mai) faci? pare mult mai directă și mai personală și implică structural capacitatea de a pune în relație diverse fapte conversaționale prin intermediul lui mai (adverbul comunică informații și despre timpul scurs, o perioadă mai mare, între două întâlniri ale interlocutorilor). Paradoxal, expresia ce mai faci? se apropie structural de expresia din engleză, însă funcțional este foarte diferită. Analizând valorile celor două
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
Diferite de la o cultură la alta sunt și „regulile de creativitate” verbală: în Ungaria, Turcia, Rusia sunt frecvente insultele verbale, în Europa Centrală Ironia, în Marea Britanie - puns and limmericks, în Mexic - calamburul. 2.4.4. Cooperarea interlocutorilor Modalitățile de cooperare conversațională sunt supuse variației culturale: maximele cooperării sunt fixate diferit în conștiința comunicațională a vorbitorilor aparținând diverselor culturi și, în consecință, mecanismele generării implicaturilor conversaționale diferă. În formularea lui Grice (1979), principiul cooperării subordonează patru maxime ale comunicării (maxima cantității, maxima
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
în Marea Britanie - puns and limmericks, în Mexic - calamburul. 2.4.4. Cooperarea interlocutorilor Modalitățile de cooperare conversațională sunt supuse variației culturale: maximele cooperării sunt fixate diferit în conștiința comunicațională a vorbitorilor aparținând diverselor culturi și, în consecință, mecanismele generării implicaturilor conversaționale diferă. În formularea lui Grice (1979), principiul cooperării subordonează patru maxime ale comunicării (maxima cantității, maxima calității, maxima relevanței și maxima manierei) ca universalii comunicative, nediferențiate cultural. Studii ulterioare de etnopragmatică au pus în evidență constrângerile culturale care acționează asupra
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
plus, adaugă a cincea maximă, care satisface nevoile comunicării interculturale: În contribuția ta comunicativă ia în seamă tot ce știi sau poți anticipa în legătură cu așteptările de comunicare ale interlocutorului (apud FitzGerald, 2003, p. 171). Felul în care generează asiaticii implicaturile conversațional nu se explică întotdeauna prin maximele griceene. Astfel, pentru a înțelege adevărata intenție a vorbitorului, nu e de ajuns ca ascultătorul să se bazeze pe conținutul literal și contextul producerii enunțului, ci pe întreaga istorie conversațională a interlocutorilor (japoneză, kan
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
care generează asiaticii implicaturile conversațional nu se explică întotdeauna prin maximele griceene. Astfel, pentru a înțelege adevărata intenție a vorbitorului, nu e de ajuns ca ascultătorul să se bazeze pe conținutul literal și contextul producerii enunțului, ci pe întreaga istorie conversațională a interlocutorilor (japoneză, kan). Intuiția (coreeană, noon-chi, „a măsura din ochi”) este deseori decisivă în deducerea semnificației intenționate de vorbitor în baza corelării arbitrare a unor variabile precum istoria conversațională a interlocutorilor, contextul, personalitatea vorbitorului, relațiile dintre interlocutori, scopul interacțiunii
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
conținutul literal și contextul producerii enunțului, ci pe întreaga istorie conversațională a interlocutorilor (japoneză, kan). Intuiția (coreeană, noon-chi, „a măsura din ochi”) este deseori decisivă în deducerea semnificației intenționate de vorbitor în baza corelării arbitrare a unor variabile precum istoria conversațională a interlocutorilor, contextul, personalitatea vorbitorului, relațiile dintre interlocutori, scopul interacțiunii etc. 2.4.5. Negocierea Definită ca tranzacție între un emițător (vorbitor/scriitor) și un receptor (ascultător/cititor), comunicarea presupune negociere: a informației vehiculate pe parcursul interacțiunii, a accesului la cuvânt
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
menite să convingă interlocutorul prin impresia pe care cuvântul o face asupra lui, nu argumentul. Stilul birocratic-afectiv caracterizează societățile cu dependență mare de context, care valorizează armonia socială și strategiile politeții pozitive. Accentul cade pe formă, nu pe conținut, intervențiile conversaționale sunt lungi, informația este organizată inductiv. În argumentare sunt analizate ambele fațete ale unei probleme, prezentate, câteodată, în cursul unei singure intervenții, fără ca vorbitorul să-și exprime tranșant un punct de vedere. Stilul succint-supus, deferent caracterizează culturile care valorizează armonia
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
că te-am văzut pentru că nu putea fi suficient de spontană și nu putea să-și ia aerul individualist pe care astfel de formule ritualice îl presupun. „Pe de altă parte, am învățat să folosesc, și chiar savurez, unele strategii conversaționale anglo de tipul Sunt de acord cu tine, pe de altă parte, însă, trebuie să recunoști că..., în loc să spun simplu Nu.” Experiențele de comunicare interculturală îl ajută pe individ să cunoască și să aprecieze alte culturi, dar totodată îl ajută
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
raporturile circumstanțiale dintre enunțuri sunt uneori implicite, redate prin intonații și pauze, nu prin conectori. Nu întâmplător în stilul informal apare un număr mare de termeni neaoși, comparații și metafore de sorginte populară, proverbe și zicători; este evocat astfel stilul conversațional autentic, românesc. În performarea actelor de vorbire există câteva tendințe generale. Aserțiunile se performează adeseori atenuat, eventual modalizate ca incertitudine, consultare a interlocutorului. Lipsa de asertivitate este, în cultura română, consecința prudenței; atenuarea aserțiunii dă posibilitatea revenirii asupra ei, modificarea
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]