348 matches
-
Sofia. Dialogul dintre Prudenția și Melibeus, care constituie cea mai mare parte a povestirii, se focalizează pe insistențele și sfaturile cumpătate pe care soția le oferă soțului de a nu se răzbuna, de a urma exemplul răbdării și al jertfei cristice, de a căuta pacea și, în cele din urmă, de a oferi iertare celor care i-au cauzat răul. Violenței, femeia vrea să i se răspundă cu dragoste. Personajul feminin pozitiv reușește prin inteligență, perseverență și abilitate verbală să-și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3093]
-
668 Ibidem, p. 61. 183 perfecțiunea, femeia ideală nu mai este accesibilă în planul mundan. Moartea ei golește de sens universul intim masculin, sărăcește o lume. Cavalerul în negru devine un simbol al durerii și trimite cu gândul la prototipul cristic, imago pietatis 669 , atrăgând din partea cititorilor compasiunea. Femeia iubită, decedată, a lăsat în urma ei numai durere, viața devine în absența ei un chin asemănător celui din iad: „Singurele personaje cu care cavalerul în negru își compară durerea sunt Sisif și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
Sofia. Dialogul dintre Prudenția și Melibeus, care constituie cea mai mare parte a povestirii, se focalizează pe insistențele și sfaturile cumpătate pe care soția le oferă soțului de a nu se răzbuna, de a urma exemplul răbdării și al jertfei cristice, de a căuta pacea și, în cele din urmă, de a oferi iertare celor care i-au cauzat răul. Violenței, femeia vrea să i se răspundă cu dragoste. Personajul feminin pozitiv reușește prin inteligență, perseverență și abilitate verbală să-și
La donna angelicata – la donna demonicata în opera lui Giovanni Boccaccio şi a lui Geoffrey Chaucer by Oana Simona Zaharia () [Corola-publishinghouse/Science/1618_a_3076]
-
zi de Sf. Nicolae, 6 decembrie 2002 „Vertebre albului”, dedicată Domnului dr. Nicu Botezatu: Vertebra albului / Vorbind din zeitatea / Copacului său vertical / S‐a logodit / Cu cernelurile instalate / Și cu pan a suflată / Cu metal astral / Înfruptându‐ se / Din minunea cristică / De a fi om / La masa tăcerii lui / Clipa trăiește / Împărțind lumină / Până la geamătul / Ultimului strigăt. Revista Pagini medicale bârlădene, realizată de bârlădeni, dar nu numai de ei, utilă medicilor și cititori lor în general, din întreaga România. Un mare
Mari personalităţi ale culturii române într-o istorie a presei bârlădene 1870 – 2008 by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1655_a_3098]
-
și de sinteză al autoarei își dă întreaga lui măsură în abordarea unor probleme, ca: Narator și perspective narative, Personajul între model real și construcție imaginară, De la narator-personaj la personaj-narator, Jocul percepțiilor sau Personajul autobiografic, Personajul istoric, Personajul și modelul cristic. De tot interesul sunt și considerațiile privitoare la timp- spațiul narativ soljenițian, nu numai pentru valoarea lor în sine, dar și prin promisiunile pe care le rezervă pentru momentul când Cecilia Maticiuc se va decide să revină, într-o altă
Proza lui Alexandr Soljenițin. Un document artistic al Gulagului by Cecilia Maticiuc () [Corola-publishinghouse/Science/1022_a_2530]
-
tratează genocidul împrumutând detalii din Răstignire. Spre sfârșitul anilor 1960, legătura dintre Răstignire și Holocaust se impune din nou în arta germană și austriacă, de exemplu în operele lui Herbert Falken din seria Scandalum Crucis (1969). În trecut, acest simbolism cristic își are, fără îndoială, rădăcinile în vechi declarații ale teologilor creștini și evrei care, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, amintesc că Iisus era un evreu care a venit să le vorbească evreilor în limba lor o idee care
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
era Sfîntului Duh, sau cea a sanctificării. Ele sunt rezumate în simbolul Crezului. Unii adaugă alte periodizări, după numărul evangheliștilor (patru), după zilele Creației (șapte) ș.a. Important este că odată cu venirea Fiului, lumea a intrat într-un timp nou, timpul cristic, care e veșnic și reunește cele trei vîrste indicate anterior. Aceasta este "plinirea vremii" la care Iisus făcea referință. Între Creație și Apocalipsă, cele două testamente fondează această credință într-o istorie deja scrisă pe traiectul timpului, marcată de neîntrerupta
[Corola-publishinghouse/Science/1513_a_2811]
-
aici este nu doar asemănarea cu "Dumnezeul imperfect" al lui Lucian Blaga, cât faptul că Ladima, în anumite versuri ale sale, ni se înfățișează ca o făptură care, fiind martor atât la geneza cât și la extincția universului, ratează destinul cristic. Întocmai ca în Duhovniceasca lui Arghezi ("Am fugit de pe Cruce, / Ia-mă-n brațe și ascunde-mă bine. //), poetul ignoră mântuirea prin răstignire "Fășii de lumină caută gândind / Sfârșitul lumii. Rar se sting și se aprind... Așa era... așa era
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
de ceea ce ne-am fi propus să vedem. Și astfel, Eminescu ni se înfățișează sub forma paradoxală a unui individ exponențial, dar atipic, adică nereprezentativ tocmai prin felul în care ne reprezintă. Nu în ultimul rând, eminescologul surprinde discret dimensiunea cristică a omului și a scriitorului: "Pe de altă parte, stai uneori și te întrebi: Oare să nu fie aici în joc ceva mai adânc decât simpla înmândrire cu faptul că un poet de statura lui Eminescu, a cărei măreție este
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
dacă, periodic, se va ivi un nou Socrate, dispus să se sacrifice pentru Adevăr, dacă există printre noi cavaleri anacronici ce-și culcă la pământ semenii a căror orientare e funcție de bătaia vântului, de ce nu am accepta că, uneori, dimensiunea cristică devine repetitivă? De ce glosa Sfântul Augustin cu insistență pe marginea "Christosului din noi"? Nu sunt doar întrebări retorice! În chip fericit, viața lui Eminescu ne-a fost relatată în amănunt atât de către contemporani (Ioan Slavici, G. Panu, Iacob Negruzzi, I. L
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
amănunt atât de către contemporani (Ioan Slavici, G. Panu, Iacob Negruzzi, I. L. Caragiale) cât și de alți biografi de excepție (G. Călinescu, Cezar Petrescu, Augustin Z. N. Pop ș. a.). Există anumite evenimente din existența sa, aparent insignifiante, care dețin latente irizări cristice. Discuția dintre Maiorescu și Iacob Negruzzi, în momentul în care cei doi primesc poeziile atât de cunoscute de la Viena, drumul grăbit al lui Negruzzi în capitala Imperiului, la insistențele mentorului Junimii repetă, sacral și mitic, ca într-un scenariu a
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
personajul Ladima. Observațiile lor sunt însă vagi și lacunare. Mai temeinic ar fi să afirmăm că prozatorul l-a gândit pe Ladima ca arhetip al lui Eminescu prin medierea a două scheme, cea a abuliei poetului și cea a suferinței cristice din momentul răstignirii. Necrologul, scris de către contemporani și inserat în primul epilog al romanului, devine ilustrativ în acest caz: "Unul dintre cei mai mari poeți ai timpului...hrănit cu oțet, fiere și dezgust de contemporani, a dus tăcut țeava rece
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
complementară a comportamentului exterior al membrului de la "Sburătorul" citind cu nervozitate, megaloman la o primă impresie, se alătură aspectul, mai luminos moral și deatic, al unui idealist și perfecționist justițiar. Câmpul arhetipal eminescian se dezvoltă firesc nu numai prin reprezentarea cristică, ci și prin aceea a faimosului hidalgo. Poate că demersul apare unora extrem de riscant, însă considerăm că aceste două arhetipuri, fundamentale, ale umanității irizează o serie întreagă de opere din toate domeniile și din toate spațiile culturale. Ca argument, să
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
intenționat?) într-o postură ridicolă. La fel, Quijote, a cărui umilință mergea până la agonie când cei din jur refuzau să vadă într-o fată urâtă pe Dulcineea lui, se situa și el în plin ridicol. Astfel, a demonstra pregnanța arhetipală, cristică și quijotescă, în scrierile, cu un caracter intim, ale lui Mihai Eminescu și Camil Petrescu (Patul lui Procust, este, să ne reamintim, și un jurnal de existențe), nu mai e o simplă speculație, ci chiar o reiterare a dictonului "Nil
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
Ipotești, petrecându-și anii de fragedă copilărie, când la Cernăuți, pentru a-și desăvârși studiile școlii primare. Din vara lui 1863 și până în iarna lui 1864, el își pierde efectiv urma, G. Călinescu neputând face decât simple presupuneri. Dispariția aceasta cristică "în pustie", recuzarea contingentului, a locului hărăzit de soartă, urmată de revenirea resemnată printre contemporani, se reflectă în poezie. Călin lipsește șapte ani, în vreme ce Hyperion "S-a rupt din locul lui de sus,/ Pierind mai multe zile.//" Pelerinajele sale sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
persistă În obscuritate”. Drama poemului este În ultimă instanță nerecunoașterea “imperiului gloriei” și odată cu aceasta refuzul fetei de Împărat de a accepta crucea. Si astfel poema se poate citi și În această grilă păgînă. Fata de Împărat a refuzat simbolul cristic, ratînd astfel și transcendența, căzînd cu beatitudine În brațele pajului, În non credință sau cel puțin devenind fidelă unei secte. Eroul celest suferă deci un botez in imensa cristelniță care este marea. Trecînd de proba acvatică, fiind acum domolit, potolit
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
pe suplicanți. Poemul Luceafărul poate fi citit și În cheie mistagogică prima strofă fiind aceea În care astrul Îi cere Tatălui ceresc să părăsească firmamentul pentru a se cununa cu o pămînteancă. Dar Tatălui i-a ajuns o jertfă consumată cristic prin mandat și atunci Îi refuză fiului răzvrătit descensiunea. Tatăl știe că josul dezamăgește Întotdeauna pe plerontici și pe esențializații numinoși. Pentru că daca i-ar fi permis acea descensus ad inferos care este pămîntul blestemat de la Adam prințul stelar ar
LUCEAFĂRUL EMINESCIAN. O INTERPRETARE TRANSEONTICĂ. by Marian Constandache () [Corola-publishinghouse/Science/1694_a_2972]
-
tot ce-s El e,/ genunea de-ntuneric și de ceață a trupului se umple în inele// de Crist-gând, Crist-simțire, Crist-viață,/ și-n mine nu-s eu, ci în toate-a' mele,/ din hău de-atomi pân' dincolo de stele,/ sângele cristic, proniata Față.// Toată puterea care ține cerul/ foc mi-e acum lăuntric, mi-a pătruns/ celulă cu celulă, fir cu fir// și mă trăiește însuți Adevărul,/ nimic nu-mi este de știut și-ajuns,/ suflare în suflarea Ta respir!". Dimensiunea
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
toate acestea se vor reflecta în operele simboliste ale artiștilor plastici români asupra cărora își exercită influența Sămănătorismul, dar și lecția grigoresciană a utilizării subiectelor din lumea țărănească, deziderat romantic al creării unei arte naționale. Pe de altă parte, figura cristică intră într-o altă arie de rezonanță, tratările clasice, de gen, cuprinzând episoade revelatoare din Noul Testament, fiind înlocuite cu crearea unei atmosfere mistice în pictură prin prezențe nebuloase, misterioase, revelatoare. În pictura română lipsesc "satanismele", demonismele care se regăsesc în
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
și ultranaționalist în contextul culturii românești, misticismul dobândește conturul poetic al unei vocații simboliste care respiră același aer cu cel european. Un loc privilegiat în reflectarea acestui fior mistic în pictura simbolistă românească îl ocupă tablourile cu subiect religios. Figura cristică este capabilă să catalizeze un tip de sensibilitate care iradiază dincolo de subiectul testamentar sau veterotestamentar. Tudor Arghezi remarca tematizările simboliste de fior religios în pictura lui Nicolae Vermont: "Vermont este această cetate cenușie, cu drame creștine pe la răspântii, cu Isuși
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
său face parte din același aluat într-o continuitate aproape lichidă cu corpul fetei, o comuniune de substanță care întreține intensitatea gestului pios. Dramatizarea relației vizibilă în gesticulația patetică, menită să intensifice emoția se articulează simbolist. Theodorescu-Sion realizează un "portret" cristic halucinant, Lux in tenebris lucet, sau cum îl caracterizează Amelia Pavel "un chip al lui Cristos la fel de greoi, încărcat cu aluzii, dar pictat cu multă virtuozitate, într-o tehnică pointilistă"248. Tehnica pointilistă nu vizează un efect impresionist, ci unul
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
unul simbolist, chipul lui Cristos dobândește o luminescență fantomatică, desprinzându-se palid de pe fundalul întunecat cu forța unei viziuni, viziunea Apariției lui Moreau. În 1912 expune tot un tablou cu subiect religios, Apostol, la expoziția Tinerimii artistice. Theodorescu-Sion reia figura cristică într-un tablou intitulat aparent neutru O răspântie (ulei pe pânză, 1,210 x 1,510 cm, semnat jos cu negru Theo Sion, nedatat, 1923-1924) și prezentat la Salonul Oficial din 1924. O lectură din perspectivă simbolică a titlului actualizează
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
nesigure. Printre cele mai cunoscute autoportrete se află Autoportretul intitulat Un Zugrav (ulei, 1906-1907, Galeria Națională București). Pictorul ține în mână pensula și în jurul acestui gest se recompune întregul portret, care-l proiectează într-un univers al modestiei de rezonanță cristică, dar și a asumării unei vocații. De acestă dată Luchian pictează, nu mai citește, nu mai oferă o poză de detașare, este cu totul absorbit de arta sa. Metonimic, mâna care pictează, scoasă în prim plan pe fondul întunecat al
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
dar dorește să păstrăm acest ultim reflex al procesului dizolvării sale fizice complementar artei sale, sublimat prin aceasta. O pictură precum Zugravul se poate compara cu autoportretul lui Pallady, pentru a sesiza diferențele majore, temperamentale ale celor doi pictori. Aerul cristic, febricitat, carismatic al lui Luchian intră în contrast cu cel de o severitate de dandy al lui Pallady. Amândoi sunt pictați în relație cu arta lor, pictând, recomandând instrumentele și vocația lor în cazul lui Pallady este vorba și de paletă. Diferența
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]
-
de efeb-androgin, ca la Beardsley, trecută poate prin filtrul unei sensibilități homoerotice și nici acuratețea trăsăturilor la care se adăuga noblețea unui ten emaciat, a picturilor cu această temă ale lui Franz von Stück. Ele vizau, de fapt, un profil cristic în figura Sfântului Ioan Botezătorul, anticipând prin jertfa sa chinurile Mântuitorului. Sf. Ioan pare desprins dintr-o frescă bizantină, din arta icoanei, fie din picturile primitivilor italieni înfățișându-l pe Iisus, un Hristos al lui Giotto, sau chipul pe care
by Angelo Mitchievici [Corola-publishinghouse/Science/1058_a_2566]