KorAP: Find »[drukola/base=daco-roman & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...9 10 11 ...33 >

806 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

părțile "barbare" din nordul Dunării, unde domnea o viață mai liberă. Asistăm la o trecere masivă de populație latină din sud în nordul Dunării, în câmpia Munteniei, în sudul Moldovei și în podișul Transilvaniei, care s-a suprapus vechii populații daco-romane aflată aici între 106-275. Subliniem că originea creștinismului românesc nu se află în opera misionarilor veniți din Imperiu, ci în unitatea economică și cultural-religioasă între nordul și sudul Dunării, cât și în migrația creștinilor din Illyricum în Dacia, în secolele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
a noii orientări a regiunilor carpato-dunărene, impusă de blocarea legăturilor cu vestul și sud-vestul roman de către huni, apoi de gepizi și avari, instalați în Pannonia, consecințele au fost dramatice. Urme și obiecte creștine, monumente (bazilici), descoperite în zonă, aparțin autohtonilor daco-romani, însă la populațiile "barbare" din estul și sud-estul Europei nu s-au găsit urme creștine, răspândirea spontană a creștinismului nu era posibilă în lumea "barbară". Dacii liberi, în schimb, veniți în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-au găsit urme creștine, răspândirea spontană a creștinismului nu era posibilă în lumea "barbară". Dacii liberi, în schimb, veniți în fosta provincie romană, după 275, s-au romanizat și creștinat după această dată, prin contactul și amestecul cu populația daco-romană deja creștinată.37 Goții, așezați în Transilvania, în fosta Dacie romană, în secolul al IV-lea, nu erau creștini. Ei se aflau aici, dar practicau vechea credință păgână, izvoarele literare vorbesc doar despre încercările de evanghelizare a goților din regiunile

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
scria despre el că era "scit" de neam și ducea "un trai modest". Un alt istoric bisericesc, Socrate, spune și el că era "cunoscut de toți pentru evlavia și corectitudinea vieții". Ar rezulta că Teotim I era un localnic, un daco-roman. Sub păstorirea sa au avut loc atacuri ale hunilor, care au pătruns în Scythia Minor, ajungând până în apropierea Tomisului. În această împrejurare, episcopul Teotim s-a dovedit un adevărat părinte sufletesc al credincioșilor, reușind să-i îmblânzească prin daruri și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dunării și din interiorul Dobrogei. Este vorba despre capete de pod mai vechi de pe malul stâng: Litterata, Dierna, Drobeta, Sucidava, Constantiniana Daphne ș. a. Refacerea fortificațiilor, descoperirile bizantine din secolul al VI-lea, precum monede și ceramică, denotă faptul că populația daco-romană din așezările urbane și rurale se afla în strânse legături cu malul drept al Dunării. În aceste condiții, era inevitabil ca arhiepiscopia de Justiniana Prima să-și extindă jurisdicția asupra teritoriilor de malul stâng, iar unele orașe riverane Dunării au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Cândești (jud. Vrancea), Fălciu și Dodești (jud. Vaslui), Oncești (jud. Bacău), Cucorăni (jud. Botoșani). Concluzie: istoria creștinismului nord-dunărean, după mijlocul secolului al V-lea, evidențiază că prezența obiectelor creștine pe teritoriul fostei provincii este un semn indubitabil al continuității populației daco-romane, singura creștină în această zonă. Aceasta realitate pune în lumină legătura indestructibilă dintre romanizare și creștinare, pe de o parte, și persistența unor comunități creștine, după impactul hunic, pe de altă parte. Acest fenomen al trecerii de la păgânism la creștinism

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
funerară, riturile agrare, obiceiurile sezoniere, credințele magice ș.a. Acestea persistă, abia schimbate, de la o religie la alta, timp de milenii! Un exemplu concret de continuitate, evidentă până la vocabular, este cel al zeiței Diana! V. Pârvan, în Getica, presupune că Diana daco-romană (Diana Sancta) era aceeași divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot, IV). Echivalența aceasta, nedemonstrată încă, nu lasă nici o îndoială că sub numele roman al Dianei se ascundea (sincretizată sau nu ), o zeiță autohtonă. Cultul acestei zeițe a supraviețuit, după romanizarea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
folclorul românesc, deoarece acest cult nu era de structură specific rurală și mai ales pentru că se preta, mai mult decât oricare alte divinități păgâne, la o creștinare aproape totală".52 Eliade adaugă că destinul lui Zalmoxis este paradoxal: dispărut la daco-romani, a supraviețuit departe de patria sa, în tradițiile goților și în erudiția istoriografică, foarte mitologizată, a Occidentului. La rândul său, după ce precizează că lipsesc mărturiile dăinuirii lui Zalmoxis, după 275, Panaitescu arată că poporul de la Dunăre și Carpați împărtășea încă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
slav), iar colindele sunt latine, de la calendar, îngerii (angelus)-latin, dascăl și călugăr (grecesc), Bobotează, Bunavestire ș.a. 55 Acestea sunt considerațiile lui Iorga, dar aspectul acesta este mai complex și mai bogat în același timp. Caracterul latin al creștinismului antic (daco-roman) este ilustrat și de terminologia folosită, care exprimă, în limba română, noțiunile fundamentale ale noii credințe. Acești termeni, unii dintre ei prezenți și în păgânism, au apărut și s-au fixat în latina populară, din secolele IV-V, vorbită în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sărbătoarea fundamentală a noii credințe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare (decisivă) a nașterii creștinismului, în nordul Dunării, înainte de venirea slavilor, sfârșitul secolului VI-începutul secolului VII. Un alt termen semnificativ este basilica, generalizarea termenului în mediul daco-roman, în secolul IV, are o importanță deosebită, deoarece coincide cu răspândirea în masă a creștinismului în Dacia romană, fiind o dovadă solidă în sensul acesta. Dacă noțiunile fundamentale ale credinței, în limba română, sunt de origine latină, cele referitoare la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima își extindea autoritatea și asupra cetăților și satelor din nordul Dunării. Legarea creștinismului autohton (românesc) de răsăritul bizantin a fost înfăptuită încă înainte de venirea slavilor, iar după 602, aceasta a devenit definitivă. În concluzie, creștinismul daco-roman, de factură populară certă, s-a răspândit treptat de la o comunitate la alta, din om în om, prin preoți ori predicatori locali, rămași anonimi. Impulsul și potențarea creștinismului au venit direct din sudul Dunării, prin contactul cu populația creștină și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
simplă a cultului, fără o ierarhie cristalizată și o jurisdicție bisericească. În Dacia post-romană (după 275), religia creștină a preluat de la păgânism un fond de credințe, practici, ritualuri, terminologii pe care le-a perpetuat mult timp (vezi mai sus). Creștinismul daco-roman s-a dovedit viabil, indiferent de modul de răspândire și organizare. Viabilitatea sa a fost posibilă numai prin romanitatea locală și prin legăturile strânse, neîntrerupte, cu lumea romană din sudul Dunării (până la 602). Din sudul fluviului, prin admigrări de populație

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Dacia nord-dunăreană și nu aduse mai târziu din alte părți. Aceasta a fost posibil, deoarece noi am trăit, până în secolul al VII-lea, în continuitate fizică și sufletească cu patria noastră mamă, italo-illyrică. Pârvan încheie astfel aprecierile sale față de creștinismul daco-roman: atunci când am fost lăsați în vălmășagul barbarilor slavo-turanici, după 602, în secolele VII-X, noi nu eram niște copii, ci un popor romanic, creștin, viguros, încă tânăr, dar deplin închegat. De aceea, coloniștii daco-romani n-au pierit, ci au dăinuit și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Pârvan încheie astfel aprecierile sale față de creștinismul daco-roman: atunci când am fost lăsați în vălmășagul barbarilor slavo-turanici, după 602, în secolele VII-X, noi nu eram niște copii, ci un popor romanic, creștin, viguros, încă tânăr, dar deplin închegat. De aceea, coloniștii daco-romani n-au pierit, ci au dăinuit și s-au înmulțit, extinzându-se în spațiul vechii Dacii.58 Sfârșitul creștinismului antic Secolul VII marchează începutul unor fenomene istorice care au afectat profund evoluția creștinismului în sud-estul Europei. Cel mai spectaculos dintre

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ca populația creștină a provinciei să fi abandonat, fie și sub presiunea slavilor păgâni, ritul creștin al înhumației. Putem concluziona că întreaga dezvoltare religioasă (creștină) din secolele anterioare în Dobrogea (teritoriul scythan) ne împiedică să considerăm că urmașii populației creștine daco-romane și greco-romane ar fi practicat incinerația ! Mormintele de înhumație aparțin creștinilor locali sau protobulgari păgâni sau pe cale de creștinare. O dată cu dispariția incinerației, după secolul al X-lea, numărul mormintelor de înhumație crește simțitor în Dobrogea. Un fenomen important ce datează

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 587-589. C. Daicoviciu, Există monumente creștine în Dacia traiană din sec. II-III?, în AISC 2, 1936, p. 119-124; idem, În jurul creștinismului din Dacia, în Studii 1, 1948, p. 122-127; A. Iordănescu, Observații asupra originii creștinismului daco-roman, în Revista clasică 11-12, 1940, p. 193-204. 2. Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, Editura Socec, 1911, p. 73. 3. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, p. 79; Idem, Istoria Bisericii Românești, vol. I, București

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
II-III?, în AISC 2, 1936, p. 119-124; idem, În jurul creștinismului din Dacia, în Studii 1, 1948, p. 122-127; A. Iordănescu, Observații asupra originii creștinismului daco-roman, în Revista clasică 11-12, 1940, p. 193-204. 2. Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, București, Editura Socec, 1911, p. 73. 3. Nicolae Iorga, Istoria Românilor, vol. II, București, 1936, p. 79; Idem, Istoria Bisericii Românești, vol. I, București, 1928, p. 11-15. 4. N. Iorga, Istoria Românilor, op. cit., p. 82-83; idem, Istoria Bisericii Românești, p.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
p. 93-174. 32. N. Zugravu, op. cit., p. 334-336. 33. Ibidem, p. 338-358; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit. p. 101-102. 34. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești, București, Editura Științifică, 1969, p. 96-99. M. Macrea, Răspândirea creștinismului la daco-romani, în Istoria României, I, București, 1960, p. 629-637; N. Gudea, I. Ghiurco, Din istoria creștinismului la români, Oradea, 1988. 35. P. P. Panaitescu, op. cit., p. 99-101; M. Rusu, Paleocreștinismul nord-dunărean și etnogeneza românilor, în AIIACN 26, 1983-1984, p. 35-84. 36

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pământurile nelocuite de oameni (autohtoni), nu interesau pe migratori care nu puteau astfel supraviețui. În Dacia, triburile germanice, astingii și lacringii, au fost colonizate încă din perioada romană (ante 275) și, ca mici agricultori, au obținut o parte din pământul daco-roman, încă înainte de părăsirea provinciei. Satele aflate sub stăpânirea goților plăteau o dijmă în produse (natură), însă duceau o viață mai liberă decât cele rămase sub stăpânirea Imperiului, care trebuiau să suporte povara fiscală și întreținerea armatei romane. În absența fiscalității

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sunt cele specifice unei populații pastorale. Pe de altă parte, descoperirile arheologice nu pot fi atribuite, în secolele III-IV, autohtonilor sau iazigilor. Totuși, elementul etno-cultural autohton este predominant, iar în estul Banatului prezența daco-romanilor este copleșitoare. Raporturile concrete dintre autohtoni (daco-romani) și sarmați (iazigi) nu le cunoaștem prea bine, dar în conviețuirea dintre ei împrumuturile au fost reciproce. Goții, veniți din Moldova și Muntenia, așadar de la est și sud de Carpați, s-au așezat pe teritoriul fostei provincii romane doar în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au trecut Dunărea în Imperiu, iar o parte a lor s-au stabilit în părțile de nord și răsărit ale Transilvaniei, unde au rămas până spre mijlocul secolului V. Relațiile dintre goți, purtători ai culturii Sântana de Mureș-Cerneahov și populația daco-romană (vezi mai sus) sunt puțin cunoscute. Goții au avut rolul politic dominant asupra populației daco-romane, în schimburile dintre alogeni și autohtoni a existat și o reciprocitate (ceramică, podoabe) și complementa ritate.3 Gepizii-după prăbușirea puterii politice și militare a hunilor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de nord și răsărit ale Transilvaniei, unde au rămas până spre mijlocul secolului V. Relațiile dintre goți, purtători ai culturii Sântana de Mureș-Cerneahov și populația daco-romană (vezi mai sus) sunt puțin cunoscute. Goții au avut rolul politic dominant asupra populației daco-romane, în schimburile dintre alogeni și autohtoni a existat și o reciprocitate (ceramică, podoabe) și complementa ritate.3 Gepizii-după prăbușirea puterii politice și militare a hunilor, în urma bătăliei de la Nedao (454), s-au extins treptat spre Câmpia Tisei și s-au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
stăpânirea lor nu are proporțiile celei din Câmpia munteană. În paralel cu extinderea teritoriilor stăpânite de sarmați, se produce și o creștere a populației lor, prin pătrunderea continuă a noi grupuri de nomazi. Infiltrarea sarmaților în spațiul dacic și cel daco-roman (după 275) a avut loc numai în zonele de câmpie, de unde au înaintat de-a lungul unor râuri, precum valea Bârladului, niciodată ei nu s-au stabilit în regiuni mai înalte, ocupate în mod tradițional de populația locală (dacică). În

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
de aici explicația că majoritatea cimitirelor (necropolelor) și așezărilor de tip Sântana și-au încetat existența după 376. Este posibil ca grupuri restrânse de goți să fi rămas pe loc, dar ei vor fi asimilați de populația locală, dacică sau daco-romană. Invazia (migrația) hunilor nu a avut un caracter atât de catastrofic și imediat. Istoricii Ammianus și Ambrosius ne-au lăsat o imagine demonică asupra lumii hunice. Primul șoc asupra locuitorilor Europei a fost foarte puternic, în condițiile strămutării masive a

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și respins peste Dunăre, în 381, un grup de sciți și carpo-daci, alături de care se găseau și huni. În contextul evenimentelor istorice de la sfârșitul secolului al IV-lea, în nordul Dunării, este necesar să cunoaștem soarta populației autohtone dacice și daco-romane, impactul imediat sau de durată asupra spațiului nord-dunărean. De-acum înainte, după 381, informațiile scrise se vor referi aproape exclusiv la huni și gepizi (apoi avari), în timp ce asupra populației din Dacia, romană sau liberă, se așterne tăcerea ce se va

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]