573 matches
-
într-un ritm nebunesc. Cu o iuțeală incredibilă îmbrăcă platoșa, sări în șaua pagului său, îl biciui cu furie și își făcu loc fără prea multe scuze printre demnitari până ajunse în fața regelui său, mai aproape decât reușise vreodată. Atila descălecase și, ajutat de un servitor, de Utrigúr și de Ernak, își îmbrăca acele părți ale armurii de care se ușurase mai devreme, în timp ce alt servitor îmbrăca în zale calul. Gărzile din suita sa își luau și ele armele. Regele însuși
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
mulțime urmat de ai săi, observă că o enormă și silențioasă adunare de oameni își făcea loc spre centru și bănui că Atila trebuie să fie acolo și că probabil urma să vorbească. De aceea, imediat ce îl întâlni pe Vlaszo, descălecă și îi încredință calul, tot mai extenuat și în spume, după care încercă să înainteze cât se putea. Se văzu repede dând din coate prin mulțimea de războinici hiung-nu și de aliați de-ai lor, care se înălțau întruna în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
se pregăteau să-i urmeze pe cei care plecaseră deja. încetul cu încetul, o mânie clocotitoare crescu în sufletul său. Mercenari! Ăștia erau, deci, eroii? Pentru oamenii ăștia se lăsase Metronius ucis? La fiecare pas al calului, simțea pornirea să descalece și să-i biciuiască pe poltronii aceia. Sigur, chiar în seara aceea avea să-l anunțe pe Magister militum despre renunțarea lor. Un grup mai masiv decât celelalte, în care se vedeau și câteva femei, se adunase în jurul unui foc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2230_a_3555]
-
își repezi căciula pe ceafă și cătă lung în urma străinului; apoi își repezi căciula pe ochi și intră liniștit în colibă. Focuri vioaie pâlpâiau în ogrăzi; capete mirate de copii ieșeau prin spărturile gardurilor. Călărețul se opri la rateș și descălecă. Era un om voinic, bine legat, în puterea vârstei, cu mustăți stufoase și cu ochi pătrunzători; umbla îmbrăcat cu straie cenușii de șiac și în cap avea o pălărie neagră, lată în boruri. —Stăi, Roibule, zise el blând calului, stăi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
rămase în fața crâșmei, cu mânile în șolduri, cu nădragii largi umflați ca de vânt, privind fericit în urma mea, pe când eu mă cufundam repede pe Corbul meu în umbrele Bărăganului, spre asfințitul șters, aproape stâns. A doua zi pe la toacă, cum descălecai, Sandu se repezi pe ușa crâșmei ca izbit de cineva și răcni la un țânc numai de o șchioapă, care se prăjea la soare: —Mă, tătuță, mă! fuga la neică Marin, mă! Până ce-mi duse calul în șopron, până răcni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
a răspuns nimic când am plecat, și-atunci ce va fi de sufletul meu? Și prin cap îmi treceau încă multe gânduri, care veneau și mă părăseau în zbor de furtună, ca niște paseri spărioase. La o bătaie de pușcă descălecai și-mi apucai calul de căpăstru. Mă apropiai încet, cu răsufletul greu, și inima mi se zbătea cu tărie în coșul pieptului. Lăsai calul singur. Mă apropiai, mă oprii lângă ușă. Voii să strig. Pe cine să strig? Poate-i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cu urechile atente la cele mai ușoare zgomote, cu degetele pe trăgaci. Acuma începeam să uit că el e tatăl Chivei. Alături nu-i văzusem niciodată, nici n-auzisem glasurile lor amestecându-se. Dar iată că într-o zi, după ce descălecai și intrai în crâșmă, Sandu îmi zâmbi cu înțeles: parcă voia să-mi spuie ceva tainic, să mă întrebe un lucru deosebit, și nu îndrăznea. Marin, la locu-i obișnuit, își desfunda țeava lulelei. Îmi dădu bună-ziua cu glasu-i încet și-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
Chiva aștepta cu ochii lucitori, caldă, înfiorată, gemând ca de durere când o strângeam în brațe... Neliniștea se risipi ca fumul. A treia zi însă, când Corbu dădu pe obișnuita cărare de lângă trestii, începu a ciuli urechile. Îl oprii și descălecai, cu mâna pe pușcă. Și prin întunericul care acoperea locul, prin aburii lăptoși ai bălții, deodată simții pe Chiva lângă mine. Mă cuprinse strâns cu brațele, își lipi buzele de gura mea - și tresării sub sărutarea-i fierbinte; parcă mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cu scârțâitul prelung al încheieturilor de brad. Vătaful strigă gros: —Polixenie! Aud! răspunse femeia dinlăuntru și ochii îi sticleau la ferestruica șandramalei. —Adă o dulceață ș-un pahar cu apă limpede pentru boier. Da’ repede, m-ai înțeles?... Zâmbind, Dragoș descălecă. Prin moara neclintită se auzeau dupăind pași. Mai repede, mai repede! strigă vătaful întorcându-se cu fața spre moară. Femeia ieși cu sfială, aducând pe tabla paharul de apă și dulceață. Venea cu fereală, cu umerele puțin înălțate. În ochii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
sărea în dreapta și-n stânga și străbătea toate tufișurile adulmecând. Se opri boierul, se opri și pădurarul. Ce mai este pe la câșlărie, Voineo? —Bine, cucoane Enacache... Stăpânul zâmbi, apoi, întorcând spre mine capul, rosti limpede: bună ziua!, trecu repede înainte și descălecă. Cânele se oprise și stătea neclintit, ca de piatră, cu coada întinsă, cu botul spre un pâlc de tufe mărunte. Eu mă întorsei, cu Voinea. Auzii, după ce cotii după un pâlc de copaci, strigătul cunoscut. Aici, Hector! Într-un târziu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
liniștea cucerea întinderile. În răstimpuri neregulate picura o talangă, vitele răspândite înaintau încet păscând otava. Pe deasupra vălcelei trecea din când în când o prigorie, care țârâia în înălțime; părea o pasere rătăcită, venită cine știe de unde în aceste singurătăți. Lepădatu descălecă și-și priponi calul. Începu a grăi cu băieții; îi întreba de numele vacilor și de năravurile lor, și ei îl purtau printre vite și-i lămureau toate. Apoi îi întrebă și pe ei cum îi chiamă, și unde li
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
vrea? mormăi el, și-și trase mai tare gluga pe ochi. Voi să treacă pe lângă vătaf, dar glasul lui aspru și răgușit îl opri. Ia stăi, măi flăcăule, stăi, unde mi te duci?... Niță simți botul calului lângă cot. Faliboga descălecă repede și se alătură de flăcău, în gluga-i sură... Unde-ai fost? zise el scurt, și-l apucă de braț. Ia lasă-mă, bădică, răspunse necăjit Niță. Ce ai cu mine. Destul sunt eu de amărât ș-așa. Cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
el, stăi o leacă... Ce este? —Bădiță Sandule, iartă-mă pentru cele întâmplate... Măi Niță, tu ești omul lui Dumnezeu, vorbi Faliboga râzând. Du-te și te culcă - și te gândește la fata humelnicului... Vătaful se șterse în întuneric. Lepădatu descălecă și-și duse surul la adăpost; apoi își căută un cotlon între vitele liniștite. Își puse buzduganul la căpătâi, se învăli în cojoc - și înainte de a adormi se gândi un timp, cu îndoială încă, la purtările și vorbele vătafului boieresc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
sunetele vijeliei. Dar Faliboga se întorcea la bordei pe Alba lui; și auzi prin noaptea viforoasă mugetele vitelor, cutremurul șopronului și urletul străpungător. Se abătu repede din drum și strigă cu glasu-i răgușit: — Măi Lepădatu, măi! unde ești? ce este? Descălecă și se năpusti prin viscol. Pipăi cu mânile și cu picioarele - căci vârtejurile de omăt îl orbeau. Apoi se opri: auzise geamătul adânc al celui căzut. Întăi stătu în cumpănă; voia să alerge la bordeie, să dea de veste. Apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
slăbea din ochi. Cu privirile-i negre scociora ograda plină de acareturi, înconjurată de gard de ostrețe, și parcă voia să pătrundă și-n căsuța albă cu geamuri lucitoare în fața căreia făceau puțină umbră doi zarzări bătrâni, cu trunchiurile noduroase. Descăleca repede și zvârlea unui argățel frâul. Suia apoi cele două trepte de la ușa din față; după care se răzgândea, se întorcea în loc, și foarte grăbit ocolea și intra pe ușa de dindos. Nevasta sosea și ea după o clipă, de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
cotise în dreapta, la deal. Fără să-și dea samă, Traian, cel mai tânăr, chiui după el. Badea Toma clăti din cap cu mirare. Iepure în aceste locuri, și încă iepure alb, nicicând nu s-a mai văzut. Într-o clipită descălecară și se repeziră la Culi, cuprinzându-l din două părți. Paznicul se încordă și-i respinse în dreapta și în stânga. Ei îl apucară iarăși. Ce-veți cu mine? strigă Ursake, pălindu-i. —Vai, dragul mamei, cum te prăpădești tu! se bocea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
care-i acoperea fruntea până la sprâncene. Calul lui mi s-a părut lipsit de strălucire în comparație cu cei doi cai regali de paradă care, venind din partea opusă, înaintau acum la pas, acoperiți cu aur și mătăsuri. Boabdil schiță intenția de a descăleca, dar Ferdinand îl opri cu un gest liniștitor. Sultanul s-a apropiat atunci de învingătorul său și a încercat să-i ia mâna spre a i-o săruta, dar regele și-a tras-o înapoi, iar Boabdil, care se aplecase
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
Acolo ne ducem? — Întocmai. — Doar ca să vezi construcțiile alea rotunde vii până aici în fiecare săptămână? S-a lăsat năpădită de un râs sincer și cuceritor, de care m-am simțit cu atât mai ofuscat. Ca să-mi arăt dezaprobarea, am descălecat și am pus piedică piciorului cămilei. N-a zăbovit să vină înapoi spre mine. — Scuză-mă pentru râsul meu. Am râs pentru că ai zis că-s rotunde. N-am născocit eu asta. Ibn-Battuta, marele călător, spune chiar așa: piramidele „au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
nu avea drept straie decât niște zdrențe din postav roșu prost ascunse de o mantie albă. În picioare nu avea decât niște legături grosolane dintr-o pânză albastră. Un ofițer otoman îi ceru să coboare de pe cal și sultanul decăzut descălecă. Îi dezlegară mâinile, dar doisprezece soldați făcure pe dată cerc în jurul lui, cu sabia scoasă. Totuși, se vedea din atitudinea lui că n-avea de gând să fugă. Cu mâinile libere, a salutat mulțimea, care l-a aclamat cu curaj
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
merge de la castelul Sant’Angelo la noul palat al cardinalului Farnese, situat la mai puțin de o milă, am avut nevoie de aproape două ceasuri, atât de mare era notorietatea companionului meu. Dacă unele personaje îl salutau în trecere, altele descălecau pentru a începe cu el o lungă discuție între patru ochi. Odată scăpat, florentinul se întorcea spre mine cu o vorbă de scuză: „Este un compatriot, de curând instalat la Roma“, sau: „Este un slujbaș la Vatican, foarte influent“, „Este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
nemaifiind legat de viață decât prin mâna Hibei de care mă încleștasem. Murmuram necontenit numele frumoasei mele roabe numide, ca și cum nici o femeie nu-i urmase în inima mea. Vântul își sporea violența, iar soldații din escortă au fost nevoiți să descalece pentru a încerca să se adăpostească. Am făcut la fel, ca și Guicciardini, pe care l-am pierdut curând din vedere. Mi se părea că aud țipete, chemări, urlete. Zăream la răstimpuri câte o siluetă fugară după care încercam să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
-
praz, să ridice capul. Dădu fuga la fereastră, urmat de Lucilius, al doilea ajutor de bucătar, un tip pirpiriu care se lăuda că gătise pentru însuși Nero. Listarius trase perdeaua și privi afară. — Cine sunt? Se uita la soldații care descălecau, unii dintre ei cu ajutorul gărzilor lui Vitellius. Lucilius își împinse înainte nasul ascuțit. — Îl vezi pe cel cu haina de blană? Îl cunosc... Ăla mare, pe care îl urmează ceilalți, îl vezi? Acela e Flavius Valens, comandantul Legiunii întâi Germanica
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
spuse Elfrida. Toate speranțele de a dormi pe care le nutream sunt definitiv spulberate. Poate că cel mai bun mod de a folosi noaptea ar fi să încerce să găsească dezlegarea misterului. Vultur-în-Zbor și Virgil Jones intraseră în Elbaroom. Elfrida descălecă și, strângându-și șalul mai bine în jurul ei, se strecură pe lângă zidul clădirii Elbaroom, ca să ajungă între ușă și fereastră. Pentru prima dată în viața ei doamna Gribb trăgea cu urechea în mod intenționat. TREIZECI ȘI PATRU Pe măsură ce străbăteau încăperea lungă și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
repede ca și Astolfo, numai că el nu s-a împăcat cu soarta sa și a strigat: “Pe mine nu mă privesc legămintele împăratului!” s-a repezit cu sabia în mână asupra lui Argalia,care, silit să se apere, a descălecat și și-a tras spada și el dar, lucrurile se încurcară atât de rău, încat a făcut semnul predării și, în cateva cuvinte s-a arătat dispus să primească cererea în căsătorie a lui Ferrau pentru sora sa. Dar frumoasa
AVENTURI ALE PAIRILOR De la curtea lui Carol cel Mare sec.al VIII-lea e.n. by Thomas Bulfnich () [Corola-publishinghouse/Imaginative/349_a_559]
-
puteri exact opuse și o înghițitură din apa ei te facea să te îndrăgostești de prima ființă vie pe care o vedeai după ce beai . Rinaldo, se întâmplă că, a venit la prima fântână, și, cum era încins de caldura, a descălecat și și-a stins dintr-o dată, atat, setea cât și tragostea. Astfel că, departe de a o mai iubi pe Angelica, el o ura acum din fundul sufletului; i se facu silă să mai umble după ea, și simțindu-se
AVENTURI ALE PAIRILOR De la curtea lui Carol cel Mare sec.al VIII-lea e.n. by Thomas Bulfnich () [Corola-publishinghouse/Imaginative/349_a_559]