299 matches
-
fiecare zi a venit la Vasilica la mormânt. Pe aleile cimitirului, frunzele moarte foșneau înghețate sub pașii lui. Soarele strălucea palid și vântul iute și rece mușca obrajii. În genunchi pe marginea mormântului, asculta freamătul tainic al vântului printre crengile desfrunzite ale copacilor. Soarele ajunsese în dreptul amiezii... Odată cu înserarea, după ce mai rătăci pe străzile întunecate cu gândul la Vasilica, ajunse acasă... răsuci cheia în ușă și păși cu teamă în camera rece și pustie... Și, deodată, un dor nestăvilit îl prinse
PRECUM ÎN CER AŞA ŞI PE PĂMÂNT by Gheorghe TESCU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91553_a_92861]
-
dădu aprobator din cap. - Masa aceea de nori de deasupra - arătă cu degetul - și copacul de aici. Dă-i foc! Copacul spre care arătase era un schelet răsucit, înalt de vreo douăzeci de picioare, dezgolit de iarnă. Cu crengile sale desfrunzite, răsfirate ca niște gheare, atârna aplecat peste stâncă și părea să spânzure acolo, gata să se răstoarne. Așteaptă până ce băiatul observă copacul; apoi își aruncă privirea spre nor. - Există fulgere, iarna? întrebă Enin cam nedumerit. - Oh, făcu Gosseyn. Era o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85127_a_85914]
-
profesoral și m-am apucat să-i explic că Sandburg este un mare poet, dar Gina a continuat să-l nege cu indignare. Altă dată am însoțit-o până acasă, în jos pe Taras Sevcenco. Din castanii aproape cu totul desfrunziți cădeau uneori fructele lucioase, iar casele cenușii aveau pereții uzi. Mirosea puternic, nostalgic a fum de prin curțile cu grilaje de fier forjat. Ea purta o haină de ploaie dintr-un material lucios, galben-citron și se distra împrăștiind cu vârful
Nostalgia by Mircea Cărtărescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295571_a_296900]
-
toate, din astea care sînt rarități în magazine. Și-aduc aici în cameră pe cîte una din doamnele care mîine, binevoitoare, îmi vor surîde că primesc marfa acasă. Parc-o și văd pe păpușa de azi, ferind cu mîna crengile desfrunzite ale sălciei pletoase de la poartă, mirîndu-se cu glas tare, s-o audă menajera: "O, ce punctual! Ați călătorit toată noaptea?..." Colegul de cameră se oprește. Împarte restul de vodcă în mod egal, apoi se duce la fereastră și-o deschide
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1470_a_2768]
-
-i, dacă nu locul despărțirilor? De câte ori mă înduioșează un zâmbet, mă îndepărtez cu o povară de ireparabil, căci nimic nu descoperă mai înfiorător ruina care așteaptă omul ca acest simbol aparent de fericire și care exprimă mai crud unei inimi desfrunzite freamătul de vremelnicie al vieții, decât horcăitul clasic al sfârșitului. - Și de câte ori îmi zâmbește cineva, descifrez pe fruntea luminoasă chemarea sfîșietoare: "Apropie-te, vezi prea bine că și eu sânt muritor!" - Sau când ochii mi s-au întunecat de noaptea
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
despre moarte. Mândria drăcească de a dispune de amărăciune în fața nu importă cărui lucru, de a desfigura banalitatea în vârtejul paradoxului și de-a tulbura liniștea firii în patima contradicției... Nu mai rămâne nimic decât desfrâul minții peste o realitate desfrunzită, o optică sumbră străpungând calmul uitării și pătând orice prospețime. Și atunci, să te miri de ce lebedele - suflete spulberate-n corpuri - îți par chioare (căci nu privesc ele în lături?); de ce un cer senin îți trezește icoana lucie a unui
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
Dumnezeu și mai activă decât el! Fără Dumnezeu, singurătatea ar fi un urlet sau o dezolare împietrită. Dar cu El, noblețea tăcerii ne domolește aiureala nemîngîierilor. După ce-am pierdut toate, ne recâștigăm cumpătul înveșnicindu-ne visarea prin aleile lui desfrunzite. Numai gândul la El mă mai ține vertical. Când îmi voi stârpi mândria, putea-voi să mă culc în leagănul lui de o milostivă afunzime și să-mi adorm veghile în consolarea insomniilor sale? Dincoace de Dumnezeu, ne mai rămâne
Amurgul gânduri by Emil Cioran [Corola-publishinghouse/Imaginative/295576_a_296905]
-
drepte pe care se revarsă tinerețea. Și cum toamnele-s mereu aceleași, nici aceasta nu putea fi altfel. Vântul desprinsese întruna frunze din castani și tei, încercând zadarnic să știrbească frumusețea bătrânului parc, poleit cu razele toamnei. Aleile, mereu mai desfrunzite, mai arămii și mai tăcute, erau străbătute în fiecare zi de Gilda, care admira revărsarea odihnitoare a frunzelor peste covorul multicolor. Gilda venea cu exactitatea unui ceasornic, cu pași mărunți, dar siguri, cu privirea grăbită să contemple frunzele murind. Totuși
Manual de compunere pentru clasele II - VIII by Luminiţa Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1636_a_2907]
-
fi intrat acolo și nici n-ar mai vrea să intre nimeni... Satul Zirin, cartierul diviziei de infanterie, se ascundea sub o pânză de fum și de pâclă, din care de-abia scoteau capetele, sfioase și răsfirate vârfuri de pomi desfrunziți, câteva coperișe țuguiate de paie și turnul bisericii, spintecat de un obuz. Spre miazănoapte se vedeau ruinele gării și linia ferată ce închidea zarea ca un dig fără început și fără sfârșit. Șoseaua, însemnată cu o dungă dreaptă pe câmpul
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
se asigure împotriva unor eventuale bănuieli de complicitate. 11 Câmpul de luptă, pustiu și tăcut, se legăna în ceața înserării. Stepa părăginită se desfășura nemărginită, netedă ca o foaie de hârtie de împachetat, boțită și pătată, înțepată cu copaci răzleți, desfrunziți și sfâșiați de obuze. Pozițiile se desenau ca niște dungi mohorâte, tremurate, cârligate și capricioase, fără început și fără sfârșit. În apropierea bateriei, Bologa se opri căutând, în zigzagul de șanțuri, postul cel mai înalt de observație, unde a fost
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
apoi Înspre o alta. Acum ne Îndreptam din nou spre nord, Înapoi spre direcția din care veneam, deși pe o stradă paralelă. Trafic nu era aproape deloc și nici comerț. Cele câteva lămpi stradale abia reușeau să ilumineze conturul copacilor desfrunziți, Încărcați de stropi de ploaie, și acoperișul straniu al mașinii. În aer plutea un miros de cărbune și disperare. Brusc, m-am Împiedicat În Întunericul dintre două lămpi și am mormăit ceva despre „strigătul oamenilor pentru lumină“. Făceam aluzie la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1858_a_3183]
-
să știe de nimic în lume, decât de dragostea ei. Toamna își aduse înștiințările cu firele lungi de argint ale funigeilor plutitori, cu buciumările vânturilor; iar mahalaua prinse iar a clocoti. Iar se adunau sara cumetrele, în cațaveici, sub salcâmii desfrunziți, iar șopteau nevestele încete, urmărindu-și pruncii și ridicând la înălțimea nasurilor andrelele neliniștite. Dragostea Haiei era de poveste. Se știau strecurările ei sara, se știau întristările ei ziua, și mâniile ei cumplite când maică-sa punea o întrebare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
din jur și transformând câmpiile În lacuri. De aici, erau mai puțin de doi kilometri până la Marea Nordului și apa se deplasa cu mare repeziciune. Pe celălalt mal al râului, se puteau vedea blocurile-turn din Hayton, dincolo de o perdea de copaci desfrunziți. Cinci dreptunghiuri monotone de piatră, punctate din loc În loc de lumini palide, care apăreau și dispăreau din cauza ploii. O noapte de groază. O echipă de căutători Încropită În grabă Își făcea drum cu băgare de seamă de-a lungul maluluiu, luminând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1999_a_3324]
-
mortului” : copacul cosmic din mijlocul apelor, scara, fântâna cu apă lină. Evident, substitutele dendromorfe funerare ale arborelui cosmic nu numai că nu sunt „cu vârful în cer”, dar sunt chiar miniaturale. Mai ales arborele de pomană, de regulă o creangă desfrunzită. Pentru a simboliza totuși ascensiunea infinită, pomii funerari erau însoțiți de simboluri ascensionale : scara sau pasărea-suflet (și ea frecvent reprezentată pe pomul de pomană sau pe stâlpul funerar). Dacă am întâlnit motivul paltin cosmic + scară către cer în cânte cele
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
gângurește: „Întâmplarea spune că sentimentele / sunt oglinda nuferilor topiți în adjective / - tărâmuri imaginare ale spiralei!“ (Îndoielile șoaptelor) „Răsărim albi în cuvinte / și ne întristăm regăsindu-ne născuți / printre mugurii punților dureroase / în fața cărora îngenunchem, desăvârșind / - peste câmpiile luminoase - / rugăciunile cerului desfrunzit...“ (Toamna cuvintelor) Dacă încercăm să analizăm aceste versuri, înțelegem că ele nu spun de fapt nimic. Sentimentele sunt oglinda nuferilor topiți în adjective... Cu alte cuvinte, nuferii se topesc întâi în adjective, apoi folosesc ca oglindă sentimentele. Ce înseamnă asta
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
al NOPȚILOR ASTRALE la capăt de vieți și limanuri, la capăt de Sori și Cuvânt, când lumea îmi moare în gând, și-n raze divine, mi-aștern UITAREA să-mi ardă-n tăcere, VISAREA ȘI SUFLETUL ALBASTRU DE ZILE. UMBRA DESFRUNZITĂ A NOPȚILOR Ți-am sărutat umbra desfrunzită a nopților, și-am descoperit în Ea, numai lacrimi vii peste o lume imposibilă. Ți-am sărutat plecările invizibile în dragostea albă, și-n miezul dorului, am descoperit tainele ofilite de vremi. Nici
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
și limanuri, la capăt de Sori și Cuvânt, când lumea îmi moare în gând, și-n raze divine, mi-aștern UITAREA să-mi ardă-n tăcere, VISAREA ȘI SUFLETUL ALBASTRU DE ZILE. UMBRA DESFRUNZITĂ A NOPȚILOR Ți-am sărutat umbra desfrunzită a nopților, și-am descoperit în Ea, numai lacrimi vii peste o lume imposibilă. Ți-am sărutat plecările invizibile în dragostea albă, și-n miezul dorului, am descoperit tainele ofilite de vremi. Nici noaptea nu ți-a hoinărit pe trupu-ți
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
De vei veni, te voi iubi iubire, Ca o noapte a tăcerilor prefăcută-n lumină Ca ziua ce-mi renaște corole de dor Ca un suflet al zărilor revărstat în decor, Și iarăși aprind gene de dragoste albă Pe amiezi desfrunzite, de tâmpla nuntită Și mi-e frig în iubire, ca o poveste calmă, Cum miri de zăpezi de amor se mprumută, II Și se trec în răsfirate iubiri de cuvânt Până nopțile plâng și se ning în veșmânt Și florile
BRAŢELE CERULUI by Marina Costea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/458_a_1438]
-
gardul, abia reușind s-o eclipseze pe cea care dormea vie și goală lângă el, domnul Popa începu să sforăie telepatic. Contesa era din nou în Rai. Se făcea că ea e Eva. Fără să aibă conștiința păcatului, Contesa sărea desfrunzită peste pârâiașe cu lapte și miere, se bucura de ciripitul unor păsărele care cântau când Mozart, când Debussy, când Edith Piaf. Îl căuta pe Adam. Un zgomot de stânci crăpate se auzea din spatele unor rodii înfloriți. Contesa alergă printre ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
dădu aprobator din cap. - Masa aceea de nori de deasupra - arătă cu degetul - și copacul de aici. Dă-i foc! Copacul spre care arătase era un schelet răsucit, înalt de vreo douăzeci de picioare, dezgolit de iarnă. Cu crengile sale desfrunzite, răsfirate ca niște gheare, atârna aplecat peste stâncă și părea să spânzure acolo, gata să se răstoarne. Așteaptă până ce băiatul observă copacul; apoi își aruncă privirea spre nor. - Există fulgere, iarna? întrebă Enin cam nedumerit. - Oh, făcu Gosseyn. Era o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85124_a_85911]
-
profesoară, ceața devenise mai deasă și vizibilitatea mai redusă. Drumul dintre comuna B și satul L în care locuia era pietruit dar destul de greu accesibil pentru mașina ei. Era străjuit pe de-o parte și de alta de plopii, acum desfrunziți. Cam la vreo sută de de metri înainte de a intra în satul ei, pe marginea drumului tânăra observă ceva căzut. Apropiindu-se mai mult realizează că este un om, micșorează viteza și în cele din urmă oprește. Pentru moment îi
Preţul răzbunării by Moldovan Ioan Mircea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91493_a_92399]
-
mângâia copilul, admirându-i atitudinea comportamentului în această grea situație de a-și proteja și îmbărbăta fiul. în ziua înmormântării vremea se încălzise producând topirea zăpezii. Cerul deveni mohorât, cu nori groși, peisajul devenind unul de toamnă târzie cu copaci desfrunziți, cărări și uliți desfundate și noroioase. în momentul plecării cu mortul spre cimitir începu o ploaie muruntă și rece a cărui picuri se amestecau cu lacrimile. întreg peisajul dezolant se armoniza foarte bine cu starea sufletească și îmbrăcămintea cernită a
Preţul răzbunării by Moldovan Ioan Mircea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91493_a_92399]
-
niște acadele din zahăr ars; vierme lingând coastele, molfăind pielea, niciodată singur pe dinăuntru, niciodată singur pe dinafară; vierme însămânțat în pântecele mamei. "Gata, poți duce și tu povara desfacerii!" spuneau ursitoarele și el a dus-o cât pentru toți desfrunziții din carne, a dus-o fără să o mai facă parte cu nimeni. Viermele a părăsit ochiul și osul, și pielea, și sângele. Viermele, cărare către satul bunicilor. Era vremea când viața, în esență, devine un semn de întrebare. Era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
cerești pe umerii tăi, pe frunte, în inimă. Petrică, când aveai cinci ani, erai singur, anul acesta mama ți-a mai adus un frățior, anul acesta mama te iubește mai puțin ca anul trecut? Timpul, precum vântul printr-o livadă desfrunzită, timpul în sat se număra după morminte. Petru, în fiecare sâmbătă, cu bunică-sa, plivea iarba în cimitir. Sub gard erau pierduții, crucile minuscule, mormintele cât o tablă de șah; în cimitirul copiilor Dumnezeu juca cu piesele negre. Petru aprindea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
frate, botezat monah, hirotonit preot, părticele de Dumnezeu în sfântul potir; dumineca, îți întregește așteptările. Lasă-ți sufletul în veșmânt (toamna vine odată cu întristarea păsărilor). Până atunci, deschide ochii spre lume, chiar dacă nu poți înțelege ce simte vântul în livezi desfrunzite, de ce plânge ploaia mai abitir deasupra fântânilor, câtă durere încape într-o piatră strivită sub copitele cailor, unde se ascunde luna când vârcolacii mărșăluiesc pe cer. Genia, nu de durerea nisipului mă plâng. Sângele monahului sapă drum și prin stâncă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]