668 matches
-
o Blatnița în județul Dolj (numai în secolele al XV-lea și al XVI-lea, după care nu mai apare cu variantă), sugerează că aceasta poate fi forma originară de la care, printr-un accident fonetic, frecvent într-adevăr în cuvintele dialectale, s-a ajuns la forma Blahnița și de la aceasta la celelalte variante. Varianta Blașnița nu poate fi dedusă totuși nici din Blatnița, nici din Blahnița (h poate deveni ș, dar numai înainte de i). Onomasiologic, ar fi fost posibilă toponimizarea unui
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
a fi asimilate de către romîni. După aceea romînii au devenit ei înșiși „creatori de toponime slave“, cum a formulat Petrovici. Dovada că unele toponime din familia discutată de pe teritoriul nostru au putut fi date de slavi o reprezintă variantele, unele dialectale (din perspectiva limbii slave) Grădeț, Horodiște, Horodnic, Horodoc etc., întîlnite în țările slave. Cel puțin unele dintre toponimele Oradea, Orăștie, Oșorhei, Vărădia, Feldioara, Sighișoara, Timișoara etc. conțin în structura lor semantică originară componenta semantică „oraș“, conferită de baza apelativă maghiară
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
dumbravă“, pronunțat lug, + sufixul maghiar -os (formație hibridă, greu de acceptat științific); sl. lug, „mlaștină“ + sufixul -os (din nou formație hibridă); magh. lugas, „umbrar, foișor“ (nu putea evolua în romînă la Logoj); apelativul romînesc *logoz, *logoj „rogoz“ (ca în variantele dialectale logojină „rogojină“, lugojîner „rogojinar“, care ar trimite la un *logoz, *logoj. Maramureș Este numele unei provincii istorice romînești din care au plecat, potrivit legendei, Dragoș și ceata lui, au trecut munții și au constituit ca stat („au descălecat“) Moldova. Județul
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
unite și, de curînd, statul independent vecin, Republica Moldova. Rîul Moldova izvorăște din Bucovina și se varsă în Siret. În apropierea izvorului său, în județul Suceava, există un sat omonim, iar în Banat localitățile Moldova Nouă și Moldova Veche (cu formele dialectale accentuate pe silaba inițială Moldova, Mudava, Mudaua). În Maramureș a fost atestat în secolul al XV-lea satul Modwa, dispărut ulterior. Din aceeași bază onimică s au format, probabil, numele Moldovacz al unei localități dispărute de pe Valea Mureșului, Moldeșth (cu
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
latină, slavă), sciticul *maris, „hotar“, tracicul *mar-, „a luci, a străluci“, germanicul mòra, „mlaștină“, un nume de persoană Mariș, Mareș (prezent și în toponimul Maramureș). Traseul pe care l-a străbătut numele străvechi pînă la actuala formă Moreș, Mureș (rostite dialectal Morăș, Murăș) este greu de stabilit, dar important. Una dintre formele străvechi consemnate de Constantin Porphyrogenetul, Moriș, consemnează trecerea lui a la o, care s ar fi putut produce în „gura“ slavilor (ei ar fi transformat pe lat. maris în
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
toponimele traco-dace Museos, Crisia, Marisia, Dierna, Tibiscum etc. - oare traco-daca nu avea dialecte care să se fi interferat în formele pe care încercăm noi astăzi să le reconstituim?). În același mod, formele originare Dîlboceț și Plaviciovița au ajuns, prin intermediul „devierii“ dialectale și al deformării transcrierii germane, Dolboșet și Plavișevița. Alte toponime paralele oficiale-populare: Boccea-Bocșa, Gena-Jena, Giurăști-Jurăști, Agadici- Gădici (sau Gădiș), Buziaș-Bîzîieș, Denta- Ghencea, Deta-Ghedu, Ezeriș-Geriș, Mehadia- Media, Mehadica-Medica, Mercina-Mîrcina, Mîlco veni- Mîrcoț (sau Mîrcovăț), Moldova Nouă-Mudaua, Peciniș ca-Pecinicica, Percosova-Pîrcosu, Goizești-Goicești, Hauzești-Hăugești
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
și în dialectul fărșerot al aromînei a circulat mereu forma romîn, așa cum a demonstrat V. Arvinte. Putem spune că oamenii de cultură în realitate, nu au „refăcut“ forma, apropiind-o de etimonul latin, ci au ales și au impus varianta dialectală cea mai apropiată de forma originară. Încercările, consemnate în unele documente medievale, de a numi întreg teritoriul locuit de romîni cu vechiul nume Dacia (precum Belgia, Italia, Spania), iar cele trei țări romînești Dacii, nu au reușit, dar demonstrează și
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
etc. Vasile Frățilă, care a cercetat în amănunte toponimia zonei Tîrnavelor, în care se află localitatea Sîncel, precizează că vechea vatră a satului este situată în apropierea a două vîrfuri (denumite Kicui și Kisc, deci Picui și Pisc, în pronunția dialectală) care poartă nume sinonime cu toponimul de care ne ocupăm. Acesta a numit, probabil, inițial forma de relief de la care a fost ulterior transferat la sat și, din cauza omonimiei, numele așezării s-a menținut, iar cel al ridicăturii de teren
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
Cerbaru, Fărcașa (< magh. farkas, „lup“), Catîra, Bivolele, Iepura, Lupa, Mînza, Poarca, Racovița, Taura, Ursa, Viezuri, Zimbroaia, Zimbru. Variațiile fonetice ale numelor, față de etimon și între ele, pot fi explicate prin transcrierile aproxi mative în documente sau prin evoluțiile istorice și dialectale ale formelor. Astfel, așa cum arată V. Frățilă, „intercalarea“, în unele variante fonetice, a unui i semivocală între t și u este un fenomen arhaic sau regional (întîlnit și în tiulei „tulei“, știucă „ștucă“, tioc „toc“, cuptior „cuptor“). Vîrciorova Este numele
101 nume de locuri by Ion Toma () [Corola-publishinghouse/Science/1350_a_2724]
-
situațiilor suprasolicitante sau critice și a aceleia de acceptare a evenimentelor ce nu pot fi controlate. A patra dimensiune terapeutică vizează promovarea capacităților interrelaționale personale prin controlul cognițiilor care le dezavantajează dar cu păstrarea și cultivarea stimei de sine. Tehnicile dialectale specifice apelează cu precădere la cultivarea paradoxului care facilitează spontaneitatea și flexibilitatea limbajului și a comunicării în ansamblu. O contribuție asemănătoare o are și aplicarea tehnicii „avocatului diavolului” care are un mereu confirmat rol mobilizator al dorinței de schimbare a
[Corola-publishinghouse/Science/2367_a_3692]
-
cauză în cadrul clasificării [...], enumerarea țărilor în care se vorbește și evaluarea numărului de vorbitori după sursele existente la acea dată. Se descrie apoi pe scurt structura fonologica, gramaticala și lexicala a limbii respective, insistîndu-se asupra trăsăturilor caracteristice. Este prezentată structura dialectala, cu semnalarea caracteristicilor principalelor dialecte. Se înfățișează de asemenea periodizarea istoriei limbii, cu caracterizarea celor mai importante etape și evidențierea trăsăturilor proprii fiecăreia și a influentelor suferite. Nu lipsesc nici elementele referitoare la istoria limbii literare - în special la primele
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
că între 1400-1200 i.C. apăruse o patrie indo-europeană secundară, centru al limbilor de tip centum (specifice Europei Centrale și de Vest), în timp ce Europa Răsăriteana era nucleul limbilor de tip satem. Faptul că distincția satem-centum se baza pe niște diferențieri dialectale extrem de vechi e dovedit de un alt fapt semnificativ, si anume ca ea se întîlnește și în limbile uralo-altaice. În amplul spațiu euroasiatic limbile uralice s-au individualizat tot prin valuri succesive de migrație spre sud și spre est, unde
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
opusă descendentei acestor limbi dintr-o limba mama comună este susținută de N.S. Trubetzkoy 239, idee sprijinită, printre alții, si de lingvistul sovietic N.I. Marr.240 Această "teorie inversă" susține că familia indo-europeană nu s-a format în urmă diversificării dialectale a indo-europenei comune, ci, dimpotrivă, tocmai prin amestecul și apropierea treptată a unor limbi diferite care au ajuns să se asemene în timp și să devină limbi înrudite. Trubetzkoy afirmă că limbile indo-europene ar trebui caracterizate mai degrabă structural decît
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
pont ponte puente pònt pont ponte punte ponți punt ECCLESIA, BASILICA (lat. clasică) église chiesa iglesia glèisa església igreja biserică kresia baselgia CASEUS, FORMAȚI CUM (lat. vulg.) fromage formaggio queso formatge formatge queijo cas kasu chaschiel În unele situații diferențele dialectale pot fi mai mari decît între limbi diferite. De exemplu, bovus (= bos, bovis) > port. boi; sp. buey; cat. bou; occit. buou/bueu, fr. boeuf, retoromana - romanșa bov, ladina bouv, friulana bo; sarda boe/boi, it. bove (dialectal: bo, beu, vove
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
unele situații diferențele dialectale pot fi mai mari decît între limbi diferite. De exemplu, bovus (= bos, bovis) > port. boi; sp. buey; cat. bou; occit. buou/bueu, fr. boeuf, retoromana - romanșa bov, ladina bouv, friulana bo; sarda boe/boi, it. bove (dialectal: bo, beu, vove, voi, goi etc.); rom. bou. Datorită fenomenului de schimbare lingvistică, limbile evoluează în timp, ajungîndu-se la mari diferențe chiar între limbile care provin din aceeași limbă-mamă. Iată, spre exemplificare, coeficientele de evoluție ale principalelor limbi romanice în comparație cu
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
dar trăsăturile ei au putut fi reconstituite datorită limbilor care o continuă. Germanica comună aparține grupului indo-european de nord-vest, fiind continuatoarea unui dialect centum. Cele mai vechi atestări ale limbilor germanice sînt din secolele III-IV d.C. și cuprind trei grupuri dialectale: de est, de nord și de vest. Ramură de est Grupul dialectal de est cuprindea limbile gotica, burgunda, gepida și vandală, ultimele trei neconsemnate în scris. Ramură de nord Cele mai vechi atestări de limbă germanica sînt inscripții din sec
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
Germanica comună aparține grupului indo-european de nord-vest, fiind continuatoarea unui dialect centum. Cele mai vechi atestări ale limbilor germanice sînt din secolele III-IV d.C. și cuprind trei grupuri dialectale: de est, de nord și de vest. Ramură de est Grupul dialectal de est cuprindea limbile gotica, burgunda, gepida și vandală, ultimele trei neconsemnate în scris. Ramură de nord Cele mai vechi atestări de limbă germanica sînt inscripții din sec. al III-lea d.C., notate cu alfabet vechi runic. Limba veche nordică
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
de est (daneză - 5,3, mîl. și suedeză - 9 mîl.). Unii lingviști consideră feroeza dialect al limbii islandeze. Ramură de vest În comparație cu grupul nordic, grupul germanic de vest este mult mai puțin unitar. Se crede 258 că cele trei ramuri dialectale componente (germană de la Weser-Rin sau germană de sus, germană de pe Elba sau germană de jos și germană de la Marea Nordului - frizona, saxona, vechea engleză) nu au format niciodată o unitate lingvistică. Ele ar fi căpătat o serie de caracteristici comune prin
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
și Nipru, de unde aceștia s-au răspîndit, ulterior, spre vest și sud. Slavă comună a fost vorbită cam între sec. V i.C. și sec. V d.C.; era o limbă satem (are s și z în locul oclusivelor palatale indo-europene). Grupul dialectal indo-european satem era format, pe lîngă slavă comună, din indo-iraniană, armeana și baltica. Grupul slav a păstrat numeroase trăsături arhaice din indo-europeană comună, datorită contactelor reduse cu limbi de altă origine. Migrația triburilor slave a dus la diversificarea dialectala a
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
Grupul dialectal indo-european satem era format, pe lîngă slavă comună, din indo-iraniană, armeana și baltica. Grupul slav a păstrat numeroase trăsături arhaice din indo-europeană comună, datorită contactelor reduse cu limbi de altă origine. Migrația triburilor slave a dus la diversificarea dialectala a slavei comune în trei ramuri: de est, de vest și de sud. Slavă veche a folosit un alfabet glagolitic (bazat pe alfabetul grecesc cu minuscule) și chirilic (bazat pe alfabetul grecesc cu majuscule). Slavona reprezintă mai multe variante locale
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
maghiară 13 mîl., finlandeză 6 mîl., estona 1 mîl., lapona/saama 700 mii. 6.5.1.2. Grupul samoed Aproximativ 40 de mii de vorbitori în zona arctică a Rusiei, între Marea Albă și Peninsula Taimir. Limbile sînt puternic fragmentate dialectal. - ramură de sud: selkup (samoeda ostiacă), koibal, kamas (dispărută recent), mator (motor, dispărută în secolul al XIX-lea), taigi, karagas - ramură de nord: nganasan (samoeda tavgi), enet (samoeda de pe fluviul Enisei, aproape stinsa, cu două varientăți: enet de pădure și
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
Liban, Libia, Maroc, Mauritania, Oman, Qatar, Siria, Somalia, Sudan, Tunisia, Yemen; e vorba de arabă standard modernă, bazată pe limbă Coranului; limba liturgica a religiei islamice; diglosia limbii arabe cuprinde arabă literară (arabă clasică și arabă standard modernă) și arabă dialectala (dialectele magrebit, egiptean, siro-palestinian, irakian, dialectele peninsulare etc.); unii lingviști afirmă că dialectele arabe sînt de fapt limbi de sine stătătoare, ca în cazul limbilor romanice, descendente din latină familia afro-asiatică, ramura semitica, grupul semitic central; flexionara; VSO arabă abjad
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
Ham (> hamitic). Trei perioade în istoria limbii: veche, medie, modernă. Siriaca veche este folosită astăzi că limba liturgica de maroniții catolici, de catolicii sirieni, de iacobiții sirieni, de nestorieni și alte biserici. Aramaica actuala (arameica, siriacă, aișor) are trei grupe dialectale: siriaca occidentală (Siria, America), siriaca orientala, neo-siriaca (Irak, Caucaz, Europa, America, Australia) și neo-aramaica centrală (Turcia, Siria, Suedia); siriaca orientala vorbită în Armenia este numită aișor (arm. aysor = "asirieni"); diaspora mondială familia afro-asiatică, ramura semitica, grupul central; VSO; aramaica antică
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
cu diacritice, chirilica 64. cehă O R. Cehă; texte din sec. al XIII-lea; limba literară se întemeiază prin traducerea Bibliei în limba cehă de către J. Hus; trei etape: veche (sec. XI-XIV), medie (sec. XV-XVII), modernă (din sec. XVII); două grupe dialectale: boemiană și moraviană familia indo-europeană, ramura slavă, grupul slav occidental; SVO; accentuala latină 65. chamorro O Guam, Insulele Mariane (administrare SUA); unii o considera creola spaniolă (50% din vocabular de origine spaniolă); că și palauana, nu este o limbă microneziana, deși
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]
-
impus limba (anglo-saxonă sau vechea engleză), iar celtica s-a folosit în zone marginale (Cornwall, Wales, Scoția).340 Engleză veche (450-1100): eposul eroic Beowulf, cu amestec de elemente păgîne și creștine. Alfred cel Mare (sfîrșitul sec. IX) unifica Anglia, iar dialectal saxon de vest devine limba literară. Engleză veche a fost o limbă flexionara sintetică. Din sec. XIV dialectul londonez devine limba literară (opera lui Chaucer, traducerea Bibliei de J. Wychip etc.). Profundă mutație tipologica: trece de la tipul flexionar sintetic din
[Corola-publishinghouse/Science/84963_a_85748]