518 matches
-
care trăiseră și creaseră la marginea scenei și gloriei literare sau cele care practicaseră o literatură parabolică În siajul etern apolitic, etern actual și inactual al suprarealismului! 7 Dansul, beția, desfrânarea! Iată cele trei fețe, aspecte, „moduri”, semne, stări ale dionisiacului, de care vorbeam mai sus. Desfrânarea - evident, la sensul propriu, adică trecerea, uneori grosolană, peste limitele convențiilor sociale, poate chiar și umane, nesocotirea acelor reguli și „frâne” pe care orice societate civilizată le impune membrilor ei. A da liber frâu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
o „haină” care seamănă adeseori cu acele măști de fier ale Închisorilor evului mediu sau cu acele paveze, scuturi metalice, care În loc să te apere de sulițele inamice, prin cuiele, piroanele lor interioare Îți creează răni aproape la fiecare mișcare!... Beția dionisiacă, Însă, eu o Înțeleg nu numai ca o visare pozitivă, dinamică, ci ca o ieșire din tipare sub semnul și cu vigoarea creației; capacitatea unui individ de a-și da cu adevărat măsura - una pe care o ignoră toți cei
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
cărnii lingușitoare și vii, statui create și distruse cu nonșalanță și, până la urmă, poate, o dreaptă articulație a capului În armonia Întregului, un persiflaj, ba poate chiar o negație a limbii și graiului, atât de slăvite, devenite deodată superflue. Dansul dionisiac poate Însemna, Însă, și ieșirea În „alt regn”, o formă a unei visate mântuiri, În zonele geniale ale poeticului și ale muzicii, o ridicare de pe tărâmul gravitațional și penibil, un „pas pe lună”, de fapt! Deodată, nu Gândul ne face
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
precisă. Orice marcă emoțională a dispărut. Brusc, Poltronul a devenit un executant cu „sânge rece”, prestația sa s-a redus la lovitură. Apariția figurii de bacantă a mamei lui Mitică, nebunia convulsivă, mimată sau nu, fac parte din recuzita sărbătorii dionisiace. Mitică pare să fie un Brighella, iar vorbitorul un Arle- chino, o altă figură încărcată de ambiguitate, vesel și trist deopotrivă, așa cum alternează tactic momentele emoțio- nale pe care le interpretează acest amic. Monstruosul stă aici în tabloul morbid pe
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
colț ; acu d-abia s-a spart cheful. Adineaori a trecut p- aici vreo câțiva, se duceau acasă pe două cărări ; era și Nae Ipingescu, ipistatul, beat frânt ; chiuia și trăgea la pistoale... obicei mitocănesc.” În sfera sărbătorii cu profil dionisiac, o sărbătoare care funcționează în regimul excesi- vului, se află închisă acumularea unor energii debordante care poartă semnalmentele unei violențe potențiale. Iar cei doi burghezi interpretează acest tumult care ajunge la ei prin intermediul auzului drept un moment revoluționar sangvinolent, un
Caragiale după Caragiale by Angelo Mitchievici () [Corola-publishinghouse/Memoirs/819_a_1754]
-
ca suport mitologic imaginea Afroditei, zeița frumuseții, și cel demetric, cu trimitere la zeița fertilității, zeița maternă a pământului, Demeter (J. Evola, 1994, p. 24). Totul se complică însă foarte tare dacă asocierile merg pe linia Afrodita - stil de viață dionisiac și corespunzător prostituatei, ca ipostază feminină - și, în mod complementar, Demeter - stil de zeiță apolinic, având ca model existențial mama. Într-o manieră esențialistă, au fost deosebite tipurile matern - tributar imperativelor naturale și supus cerințelor speciei (sub aspectul de femelă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1978_a_3303]
-
apuci / Ca niște aur ferecat și nevăzut / De descântat, de otrăvit și de vândut/ Ca niște bani, ca niște foc, ca niște cruci”. Originalitatea lui C., „aristocratică și lunară peniță”, (Camil Baltazar), neschimbată până la ultimele poeme, stă în îngemănarea febrei dionisiace și a unei candori care e măsura irealului. Astfel, Polca pe furate, primul său roman - în fapt o suită de scrisori -, a surprins nu numai prin părăsirea tărâmului liricii, cât, mai ales, prin dominanta lui de observație realistă și ironică
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286158_a_287487]
-
a talentului de romancier, C. o dă în Femeia sângelui meu. Aici, veridicitatea împrejurărilor-cadru (Parisul, în cutremurul - bine prins - al primelor luni de război) și cea a personajului (evocat prin intermediul jurnalului intim) sunt puse în umbră de pulsația unui ritm dionisiac, care e și al lumii, însă, în primul rând, el se revelă prin intermediul neostoitei febre erotice în care trăiește eroul cărții, scriitorul Emanoil Glineanu. Iar C. este, în același timp, poetul evocator și analistul lucid al acestui tumult. Pentru că ceea ce
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286158_a_287487]
-
sora Herminei, încă un copil, sau Paulina, mătușa lor, femeia-fecioară; incestuoasă, când intră în joc mama fetelor; provocator-scandaloasă, căci posedarea mamei are loc în prezența Virginiei adormite), în fapt, sunt experiențe „la marginea morții”, în atracția fatală exercitată de indistinctul dionisiac (Nietzsche figura între lecturile preferate ale lui C.) Obsesiile mistuitoare ale lui Emanoil, pentru care femeia e vis, poezie trăită, halucinată, pentru că în voluptate este presimțită amenințarea primejdiei de dezindividualizare și moartea („Nu mai exist!”), au rezultate remarcabile în planul
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286158_a_287487]
-
formează și se „adună” celelalte cristale - În cazul nostru, culturile succesive, istorice ale continentului nostru! -, dar, „cu o lovitură”, el Îmbogățește, diversifică și face infinit mai complexă intuiția și imaginea noastră despre om - omul creator de cultură, omul reflexiv. Astfel, „dionisiacul”, care În linii mari până la el Însemna mai ales - și sub presiunea bisericii medievale - negativul calităților umane, cele care se află În veșnică luptă cu cele „pozitive”, „diavolescul”, dizarmonicul - optică din care s-a ivit și conceptul de „păcat”, noțiune
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
care se află În veșnică luptă cu cele „pozitive”, „diavolescul”, dizarmonicul - optică din care s-a ivit și conceptul de „păcat”, noțiune fundamentală a multor secole de credință, dar și de mentalitate -, sub pana tânărului filozof și clasicist de la Basel, „dionisiacul” devine nici mai mult, nici mai puțin decât „cealaltă valență” a omului, a omului nu numai creator și reflexiv, dar și a omului tout court. Și abia astfel, În viziunea cu adevărat revoluționară a filozofului, omul - Omul integral și anistoric
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
adevărat revoluționară a filozofului, omul - Omul integral și anistoric - se „recompune” și prinde un „relief psihologic” remarcabil, dobândind alături de latura „armonică, apolinică, calmă” și pe cealaltă, neastâmpărată, jucăușă, inventivă, neliniștită la extrem, sursă a creației, a candorii virile, a devenirii. Dionisiacul care e muzica, În primul rând, alta Însă decât cea care susură armonic și cuminte, previzibil, lângă corifeul muzelor, Apollo, mai degrabă acea muzică ce dezlănțuie forțe ascunse, obscure, ale firii umane de-o violență uneori fără margini, dar și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
capabilă de profeții unice. (În magistrala sa nuvelă Sonata Kreutzer, contele Tolstoi, cam În același timp cu Nietzsche, aflat la mii de kilometri distanță și produs al unei alte culturi și civilizații, intuiește adânc, puternic, forțele miraculoase, „destructive” ale muzicii. Dionisiacul Îi apare astfel scriitorului rus doar ca un element negativ neliniștitor, al abisalității umane; filozoful neamț merge Însă până la capăt și, alături de „virila dezordine” pe care o aduce cu sine acest zeu, el și suita sa, Încarcă ființa umană cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
o dată, În optica nietzscheniană - doar În clipa când este Învinsă acea „inerție”, calm și armonie statică apolinică, când omul Își regăsește În stârșit „relieful”, complexa și contradictoria sa structură, când omul „Învie”, de fapt! Am insistat asupra „descoperirii nietzscheniene” a dionisiacului pentru a reveni Încă o dată asupra conceptului de „irațional”, atât de fals, de prost, de calomniat azi În multe medii culturale sau politice; a ceea ce am numit „neînțelegere” și, În cheie nietzscheniană, am putea defini ca „forță a neînțelegerii” sau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
forța zeilor de a percepe prezentul. După cum vedem, la Nietzsche, „conștiința tragică” devine una exultantă: capacitatea cuiva de a percepe forța, unicitatea și misterul existențial, capacitatea omului de a se elibera de zei și de fatalitate, de a sărbători actul dionisiac al „beției de a fi”! (Vorbind despre artă, despre creație - care este, după Nietzsche, adevărata „voință de putere” -, el afirmă că ea, arta, creația umană se efectuează doar Într-o stare de beție, de beatitudine, o formă a supraexaltării simțurilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2232_a_3557]
-
și în toate formele ei, ca instrumentul esențial nu numai al Artei, dar și ca o „cale” a Iraționalului, cea de-a doua față a umanului, și așa cum Nietzsche, în mod revoluționar pentru gândirea modernă, a adăugat esteticii clasice dimensiunea dionisiacului artei și gândirii vechii Grecii, oferindu-ne astfel, nouă, „figura plenară” nu numai a omului, a artistului antic, dar și a celui etern, în creație, prin Metaforă, prin „fanta” sau „calea” iraționalului, a „dionisiacului”, suntem capabili nu numai de o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
modernă, a adăugat esteticii clasice dimensiunea dionisiacului artei și gândirii vechii Grecii, oferindu-ne astfel, nouă, „figura plenară” nu numai a omului, a artistului antic, dar și a celui etern, în creație, prin Metaforă, prin „fanta” sau „calea” iraționalului, a „dionisiacului”, suntem capabili nu numai de o artă „plenară”, reprezentativă și înalt simbolică a umanului, dar și a Ființei, cea care stă în centrul artei noastre. Ea însăși, Ființa, evacuată cu o anume brutalitate din artele plastice, mai ales postbelice, dar
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
în literatura de specialitate, deși situl se află pe teritoriul com. Pînceștiă și este reprezentat de: ceramică lucrată cu mâna (vase borcan, cești sau cățui folosite ca opaițe, căței de vatrăă; vase de cult (vase de libație, vas cu reprezentare dionisiacă, fragmente de kantharos cu reprezentarea unui silen sau a călărețului trac, matriță cu o scenă psihopompă, manșon de os cu scene dionisiace, statuete din lută, toate acestea ilustrând și viața spirituală a strămoșilor noștri. De asemenea, sunt expuse numeroase unelte
GHIDUL COMPLEXULUI MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU by Elena Artimon Georgeta Barbu Silvia Iacobescu Lăcrămioara Elena Istina Marius Alexandru Istina Feodosia Rotaru () [Corola-publishinghouse/Science/1192_a_2107]
-
cești sau cățui folosite ca opaițe, căței de vatrăă; vase de cult (vase de libație, vas cu reprezentare dionisiacă, fragmente de kantharos cu reprezentarea unui silen sau a călărețului trac, matriță cu o scenă psihopompă, manșon de os cu scene dionisiace, statuete din lută, toate acestea ilustrând și viața spirituală a strămoșilor noștri. De asemenea, sunt expuse numeroase unelte din fier, bronz, piatră și os, obiecte din sticlă, obiecte de podoabă (fibule, brățări, inele, cercei, mărgeleă, arme și piese de harnașament
GHIDUL COMPLEXULUI MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU by Elena Artimon Georgeta Barbu Silvia Iacobescu Lăcrămioara Elena Istina Marius Alexandru Istina Feodosia Rotaru () [Corola-publishinghouse/Science/1192_a_2107]
-
Cucuteni Piese din colecțiile Secției de istorie arheologie. Unelte și arme Epoca eneolitică Epoca bronzului Piese din colecțiile Secției de istorie arheologie: Tezaur de obiecte de podoabă, Răcătău (cultura Monteoruă; Vas hallstattian; Obiecte geto-dace, Răcătău: Manșon din os cu reprezentări dionisiace; Vase de libație; Fragment ceramic cu reprezentarea cavalerului trac Piese din colecțiile Secției de istorie arheologie: Cataramă din aur, sec. I î.Hr.-I d.Hr., Răcătău (tumulul VĂ; Ceramică autohtonă și de import, Răcătău Piese din colecțiile Secției de istorie
GHIDUL COMPLEXULUI MUZEAL „IULIAN ANTONESCU” BACĂU by Elena Artimon Georgeta Barbu Silvia Iacobescu Lăcrămioara Elena Istina Marius Alexandru Istina Feodosia Rotaru () [Corola-publishinghouse/Science/1192_a_2107]
-
gigantice. A împinge îndărăt limitele Eului, a te defula, a vibra și a simți - spiritul timpului împinge la plăceri fără restricții, la subversiuni împotriva instituțiilor burgheze în numele unei vieți intense și trăite spontan. Nici creștinismul nu scapă valului „mistic și dionisiac”, după cum o dovedesc noile liturghii ce revalorizează excesul senzorial și uitarea de sine, spontaneitatea și senzualitatea. După secole de dispreț și de nesocotire a carnalului, apar slujbe religioase punctate de culoare și de veselie, de dansuri convulsive, de jazz, de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]
-
și senzualitatea. După secole de dispreț și de nesocotire a carnalului, apar slujbe religioase punctate de culoare și de veselie, de dansuri convulsive, de jazz, de ritmuri rock și folk. Prin contracultură, „un fel de exaltare și chiar de elan dionisiac își regăsește întreaga vigoare” în Occidentul anemiat de reprimarea sărbătorii, a fanteziei și a senzualității 1. De unde și reînvierea metaforei dionisiace. Evocând tineretul rebel, Roszak ne propune imaginea centaurilor, acești adoratori ai lui Dionysos care, în frenezia beției lor, nesocotesc
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]
-
dansuri convulsive, de jazz, de ritmuri rock și folk. Prin contracultură, „un fel de exaltare și chiar de elan dionisiac își regăsește întreaga vigoare” în Occidentul anemiat de reprimarea sărbătorii, a fanteziei și a senzualității 1. De unde și reînvierea metaforei dionisiace. Evocând tineretul rebel, Roszak ne propune imaginea centaurilor, acești adoratori ai lui Dionysos care, în frenezia beției lor, nesocotesc ordinea civilizată a lui Apollo 2. Tot cam pe atunci, Daniel Bell caracteriza sensibilitatea anilor 1960 ca o răzvrătire contra rațiunii
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]
-
o „supraabundență de a fi”, convulsii erotice și extatice care să-l elibereze de lestul condiției sale pământene. Amețit de consum, înecat într-un torent de solicitări, avid de „călătorii” și de insolit, de transgresiuni și de muzici îmbătătoare, omul dionisiac n-are altă aspirație mai fierbinte decât de a sparge limitele Eului, eliberându-se de orice centru coordonator și de orice subiectivitate într-un paroxism de senzații și de pulsiuni ale dorinței. Marele deziderat al lui Dionysos este să evadeze
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]
-
să-și repudieze Egoul, plonjând în infern și în haos, scufundându-se în oceanul nesfârșit al senzațiilor. A se elibera din închisoarea Eului, a se sustrage durerilor individuației, a face să explodeze principium individuationis: aceasta este aspirația profundă a omului dionisiac de ieri și de azi. Această interpretare nu-i lipsită de profunzime. Ea arată de ce anume logica utilitară sau instrumentală n-ar putea epuiza relația noastră cu universul tehnologic, care-și are rădăcinile într-un demers existențial și „erotic” destinat
[Corola-publishinghouse/Administrative/1981_a_3306]