524 matches
-
gândit să intre printre harbuji, să vadă cu ochii ei dacă sunt chiar atât de frumoși , pe cât i-a lăudat bădia Costică, fiindu-i teamă să nu fie cumva furați de „binevoitori”. Ochii ageri ai fetei au zărit două harbuzoaice dolofane; știa de la frate-su Gheorghiță că pepenele este copt dacă cârcelul de care este prins de vrej s-a uscat. Mai văzuse cum bădia Gheorghiță îi încerca și ciocănindu-i cu degetul, dar nu era ea sigură cum trebuie să
Rădăcinile continuităţii by Ştefan Boboc-Pungeşteanu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91638_a_92999]
-
fie părinții mei, bunul meu de veci. Dintre colegi, m-am împrietenit cu câțiva, încă prezenți înaintea ochilor mei, treji în a-i evoca. Abeles, cu numele biblic rezonant cu care îl chemam și la joacă, un băiețaș manierat, simpatic, dolofan și îmbrăcat cu deosebită grijă, era fiul unui bancher evreu (ferestrele casei de cărămidă aparentă unde îl vizitam, inclusiv ale apartamentului lor, aveau în afară zăbrele negre de fier, burtoase în partea inferioară, ceea ce le dădea o anumită greoaie eleganță
Memorii jurnale by Ion Negoitescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1349_a_2742]
-
a zburat scurt, lovindu-se de cîteva ori de pereții burlanului. Un alt animal adus în casă (de data aceasta de Svetlana, mult mai tîrziu, pe cînd stăteam împreună în cămin, în Grozăvești) a fost un pui de cîine mititel, dolofan și drăgălaș. și scump !... Îl găsise pe undeva pe-afară, singur, fără mămica lui și scheunînd îndu ioșător. Am dat fuga la magazin și, cum n-am găsit lapte, i-am luat niște smîntînă. Cățelul nu s-a prea atins
Tinereţile lui Daniel Abagiu by Cezar Paul-Bădescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/612_a_1368]
-
am dat seama. Eram încă zăpăcită, așa cum sunt mereu de la invadarea apartamentului. Ascensorul m-a lăsat pe un coridor întunecos. Am sunat la întâmplare, ușa s-a deschis și în prag s-au ivit două persoane, Ghighi și Nina D., dolofană și burgheză, bine îmbrăcată și blondă din cap până-n picioare. Doamna casei - de altfel foarte drăguță cu mine - frământa pâine într-o oală, iar cel mic, firav, dar adorabil, se îndopa cu bomboane de la Nina. Mama lui are un sistem
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
cel ales pentru a revigora prin gesturi eroice lumea întreagă. G. Dem. Teodorescu a cules în 1894 un basm al cărui erou trimite la motivul mâinilor de aur, cunoscut din legenda Crăciunesei și a nașterii lui Hristos: „Și născu un dolofan de copil, frumos ca un bujor, având o mână cu totul și cu totul de aur, de se minunau toți de dânsul”. Nu ni se spune dacă este mâna dreaptă sau stângă, dar ea va fi arma supremă împotriva zmeului
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
Tocurile înalte și ascuțite răsunau strident pe coridorul gol. Parcă ne aflam într-o carieră de piatră în toiul zilei. Purta dresuri, iar gambele i se reflectau în marmura sclipitoare. Era durdulie, am mai spus. Tânără și frumoasă, dar cam dolofană. Ciudat. Mergeam în urma ei și-i priveam atent gâtul, brațele, picioarele. Nu știu de ce, dar îi asemănam corpolența cu un strat gros de zăpadă... după ce ningea liniștit toată noaptea. Mă simt foarte confuz în preajma femeilor tinere și frumoase, dar grase
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
provocări. Fiecare se îngrașă în felul lui, așa cum fiecare moare în felul lui. Cam la asta mă gândeam pe când mergeam pe coridor, în spatele tinerei grase și frumoase. Își asortase o eșarfă albă la costumul roz, șic. La urechi, de altfel dolofane și ele, îi atârnau cercei din aur, lungi și dreptunghiulari. La fiecare pas, aceștia sclipeau ca niște luminițe. Era destul de sprintenă pentru corpolența ei. Cred că s-a strâns cu o burtieră ca să arate mai bine. Oricum, șoldurile i se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
capul și umerii, apoi am tras și celălalt picior după mine. Nu mă mișcam deloc ușor încotoșmănat în mantaua aia, dar am reușit în cele din urmă să trec dincolo. Am întors capul și m-am uitat la tânăra cea dolofană din dulap. O priveam din abisul acela întunecat prin ochelarii fumurii. Mi se părea foarte drăguță. „Aveți grijă să nu vă îndepărtați de râu sau să o luați pe vreo cărare lăturalnică. Mergeți drept înainte“, spuse ea, aplecându-se ca să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de la calea cea dreaptă. Dar asta era situația acum și nu mai aveam de ales. Am continuat să cobor resemnat. Pe de o parte era în joc mândria mea profesională, pe de alta, nu mai voiam să renunț din pricina domnișoarei dolofane în costum roz. Nu știu de ce, dar îmi plăcea. Nu-mi rămânea decât să merg până la capăt. După ce am coborât douăzeci de trepte, mi-am tras puțin sufletul. Am mai coborât optsprezece și am ajuns jos. M-am oprit în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
un lucru bun. Să mi-o încredințați mie? am întrebat eu extrem de uimit. Numai pentru că îmi plac sandvișurile făcute de ea? — Și nu-ți plac? — Ba îmi plac, și încă foarte mult. M-am gândit un pic la fata cea dolofană, dar numai un pic, cât să nu-mi perturb calculele. Apoi am băut o cafea. — După câte îmi dau seama, ai ceva cu totul deosebit. Sau îți lipsește ceva deosebit. — Și eu am aceeași impresie uneori, am răspuns cinstit. Noi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
pot apăra în caz de nevoie. Mă mai înnebunea și tăcerea apăsătoare din jur. Cu lanterna în mâna stângă și cuțitul în dreapta, am luat-o pe drumul care mergea de-a lungul râului. Când am văzut-o pe fata cea dolofană, îmbrăcată în costum roz, întâmpinându-mă în capul scării de aluminiu, m-am simțit salvat. Îmi flutura puternic lanterna în față. A zis ceva, dar n-am auzit din pricina zgomotului apei. Nici nu-i puteam citi pe buze pentru că era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ce-aveam în farfurie. Când te-aștepți la prea multe, dezamăgirea e mai mare. De la fereastra restaurantului se vedea autostrada. Pe ea circulau mașini de culori și mărci diverse. Mi-am amintit de bătrânul cel ciudat și de nepoata lui dolofană. Oricâtă plăcere îmi făcea să mă gândesc la ei, nu puteam să ignor faptul că trăiau într-o lume cam stranie. O lume care depășea puterea mea de înțelegere: liftul ăla tâmpit, hăul imens care se deschidea la capătul dulapului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
mea de înțelegere: liftul ăla tâmpit, hăul imens care se deschidea la capătul dulapului din perete, Întunegrii, desonorizarea... Totul era foarte ciudat. Și colac peste pupăză, cadoul de la plecare. În timp ce-mi așteptam cafeaua, m-am gândit la fata dolofană ca să nu mă plictisesc. La cerceii ei dreptunghiulari, la costumul roz, la tocurile înalte, la ceafa plinuță, la trăsăturile feței... Îmi aminteam fiecare detaliu cu o claritate uluitoare, dar nu mă simțeam capabil să le pun cap la cap. Ciudat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
la cap. Ciudat! Poate pentru că nu mă mai culcasem de multă vreme cu o femeie grasă, îmi era imposibil să-mi fac o imagine de ansamblu. Trecuseră aproape doi ani. Bătrânul avea dreptate. Există pe lume tot felul de femei dolofane. O dată... A, da, ultima oară m-am culcat cu una plinuță pe vremea incidentului cu Armata Roșie. Avea niște șolduri și coapse extraordinare. Era funcționară la bancă și o vedeam întotdeauna la ghișeu. Se purta foarte frumos cu mine și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Îmi spusese în repetate rânduri că a jucat tenis de masă în timpul școlii, dar n-am înțeles niciodată de ce insista atât de mult asupra acelui amănunt și nici nu știam că abandonarea unui asemenea sport duce la îngrășare. Era o dolofană fermecătoare. Când îmi rezemam capul de pântecele ei, mă simțeam ca pe o pajiște înflorită în toiul primăverii, iar coapsele erau plăcute ca un așternut proaspăt aerisit. I-am spus de multe ori că-mi plăcea - așa e felul meu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
apetitul sexual nu scade. Atinge punctul culminant și aș zice că atunci se comportă precum câinele lui Pavlov. Oricum, își urmează cursul. Cred că în cazul meu vârsta își spune cuvântul. Am îmbătrânit. Mi-am alungat amintirile legate de femei dolofane, am plătit consumația și am ieșit din restaurant. Am intrat în cea mai apropiată bibliotecă și am întrebat-o pe domnișoara cea subțirică și cu păr lung de la secția de împrumut: — Aveți cărți despre cranii de mamifere? — Poftim? tresări ea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
cât -, dar nu aveau obiectul dorit. Buuuun! Existau două alternative: să iau legătura cu Sistemul și să le explic situația ca să mi se asigure protecție și craniul să fie pus la adăpost; a doua, s-o sun pe fata cea dolofană ca să-mi spună ce semnificație avea craniul. Prima alternativă nu-mi surâdea deloc. Ar fi însemnat probabil o grămadă de investigații și mie nu-mi prea plac cei din Sistem. Nu sunt câtuși de puțin flexibili, îți mănâncă timpul și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Așa a zis individul care m-a tăiat la burtă. A spus că datele cu care lucrez eu sunt ca o bombă cu ceas... care va exploda la momentul oportun. Ce naiba înseamnă asta? Mă depășesc asemenea probleme, spuse fata cea dolofană. Bunicul cercetează conștiința oamenilor de multă vreme. Neîntrerupt... de când a pus pe picioare sistemul permutărilor. Dar nu cred că sunt numai permutări la mijloc. Până să ajungă la ele, bunicul îmi povestea multe despre tot ceea ce făcea. Ți-am mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
sufletul. — Vii să mă iei de la bibliotecă la ora șase și zece minute? Duminica e program până la șase. — Vin. Telefonul s-a închis. În timp ce-mi căutam ceva de îmbrăcat pentru a merge în oraș, a ieșit fata cea dolofană din baie. I-am dat ei halatul și prosopul, dar a rămas goală pușcă, cu ele în mână. Părul proaspăt spălat i se lipise de frunte și de obraji, iar urechile i se vedeau printre șuvițe. Nu-și dăduse jos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
pironiți pe cer, fetițele încetară să șușotească: "Așa, al cui e rândul?" O fetiță durdulie, cu niște ochi mari, albaștri, nu prea vioi, își răsuci palmele: "Al Cristinei, dar lipsește!" "Să zicem atunci că e al tău." Foarte satisfăcută, micuța dolofană își împreună mâinile și spuse rugăciunea. Toată lumea se așeză. Gabriela începu să servească supa. Fetițele își trecură una alteia, cu expresii comic temătoare, farfuriile pline, fără să le verse, și, cu ochii țintă la ea, așteptară. Gabriela își duse lingura
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]
-
față, șuvița lumioasă a lui Esenin contra șuviței întunecate a lui Petöfi. Căzură de acord pentru o sticlă de vin, cuvânt a cărui sonoritate avea ceva asemănător în cel puțin trei dintre limbile pe care le practicau separat. Chelnerul, un dolofan jovial, destupă o sticlă, privindu-i insistent pe cei doi clienți care, după părerea lui, aveau chipuri ciudate. Puse cu un zgomot sec sticla în mijlocul mesei, la egală distanță de unul și de celălalt, și le zâmbi familiar: "Vinul e
by Georgeta Horodincă [Corola-publishinghouse/Memoirs/1098_a_2606]
-
acordeon, clarinet, trompetă, tobă etc.). Mergem, cu muzică, în șase localuri situate prin apropiere (patru cafenele, o librărie, un cinematograf), unde citim versuri pentru publicul adunat acolo. Animatoarea acestei „procesiuni”, urmărită de oamenii cartierului de la balcoanele caselor, este o femeie dolofană, foarte entuziastă, tipul clasic al activistului cultural, care bifează în niște foi „măsurile” îndeplinite. Citesc la 19.30, împreună cu poetul leton Maris Caklais, în Café de la Mairie. Maris, care este trecut de cincizeci, îmi spune că are mulți cunoscuți printre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
un minut, numitul domn doctor Radu fu în holul de la urgențe. Era încruntat și nervos: "Dumneata ești cel cu plaga tăiată?" "Eu sunt, dom' doctor." "Coană Lenuțo, de ce nu-i rana gata pentru prezentare?", o luă la rost medicul pe dolofană. "Violeto!", strigă medicul către interiorul misterioasei camere de primiri: "Tu ce faci, dragă? Te antrenezi pentru concediu? Ce-i aici, mă, azil de bătrâni sau urgență?!". O fetișcană fardată cam strident, de ai fi zis că e practicanta unei alte
Eu, gândacul by Anton Marin [Corola-publishinghouse/Imaginative/1431_a_2673]
-
seamă cu mine. Numele acesta atât de puțin obișnuit, Isidora, îl făcu să-și imagineze o secvență hilară cu nași boțiți de băutură și nașe pretențioase cu idei luate din vreo carte, ce poartă pe brațe o fetiță mică, dar dolofană și rostind cu guri încleiate: „O va chema Isidora!”. Simiuc voi să spagă cercul acela care-l cuprinsese, un cerc vrăjmaș, stupid și apăsător format din gânduri contrarii, nici unul dus până la capăt. Zise cu o vioiciune prefăcută: - Am auzit că
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]
-
marginea patului ascultându-le respirațiile ușoare, egale, întrerupte uneori de câte un cuvânt neînțeles, scos de băiatul cel mai mare care era acum elev în clasa doua. Micuța Irina dormea cu ea în același pat și acum își scosese piciorușele dolofane deasupra plapumei. O înveli cu un gest molatic să no trezească, dar nu se culcă la loc lângă ea. O teamă surdă, ascunsă, amestecată cu un sentiment adânc și dureros de neputința de a înțelege cauza o făcu să stea
Parasca by Mititelu Ioan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91853_a_92383]