KorAP: Find »[drukola/base=eclezial & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...9 10 11 ...26 >

629 matches

Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206

trăiește nu în biblioteci, ci în viața comunității. Sarcina intelectualului creștin ni se pare a fi altoirea și cultivarea acelor idei evanghelice care pot face dintr-o minoritate „sarea pământului”. În acest fel, creștinul participă nu doar la edificarea Trupului eclezial, ci și la viața comunitară a cetății. În absența acestei contribuții decisive - atât de vizibilă în America vizitată de Tocqueville -, orice societate modernă ar tinde să devină un spațiu irespirabil. Amenințată de spectrul osificării prin uzul limbii de lemn, Biserica

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
măsură a tuturor lucrurilor, a celor ce sunt ca cele ce sunt, și a celor ce nu sunt, ca cele care nu sunt. Din această perspectivă am vrut să discutăm responsabilitățile civice ale Bisericii și ierarhiei, condiția politică a comunității ecleziale și raportul acesteia cu Statul, Universitatea și alte instituții seculare. Un loc aparte îl are relația dintre Biserica Ortodoxă Română și fosta poliție politică din perioada comunistă. În sfârșit, două eseuri pseudo-areopagitice sunt în chip dureros dedicate tineretului ortodox și

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
psihologie, istorie ori sociologie până la dezvoltări mai recente, precum medicina genetică sau bioetica - să nu fie interpelate teologic, cu tâlc și premeditare, prin atenția generoasă a acelui spirit creștin care a făcut din epoca patristică un reper normativ pentru conștiința eclezială ortodoxă. Dacă ar fi să măsurăm amploarea misiunii sale sociale și culturale, am putea spune atunci că în Biserica Răsăriteană din România nu abundă astăzi hermeneuții devenirii întru devenire. Există, desigur, câteva remarcabile excepții de cronicari ortodocși, care dau lupte

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
un elementar studiu de psihologie a maselor le poate explica. Altele sunt necazurile. Smintelile, persistente cum sunt, vin chiar de la forurile conducătoare ale Bisericii. Nici cea mai patetică apologie a ortodoxiei și nici cel mai convingător eseu teologic despre „Ființa eclezială” nu le poate ignora dacă vor să rămână întru adevăr. A evoca sublimul contemplației filocalice fără să șoptești o vorbă despre ruina concretului prin fața căruia defilăm zilnic mi se pare nedrept. Este imoral să lauzi virtuțile atemporale ale unei tradiții

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
Guvernul României”. Spre cinstea lor, unii păstori ai Bisericii au protestat cu voce tare în fața mentalității de mercenar încurajate de puterea politică. Dar cu o floare nu se face primăvară. Iarna continuă să fie anotimpul favorit al somnambulicei noastre conștiințe ecleziale. Profeții pustiei și glasul patrieitc "Profeții pustiei și glasul patriei" În replică la această stare de spirit, unii creștini au încetat să mai înțeleagă ultimul articol din Crezul niceno-constantinopolitan. La ce oare ne referim când spunem „și într-una sfântă

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
sine, o izbândă. În fapt, integrarea europeană va face ca orele de „religie” să adopte și în România un caracter non-confesional, deși accentul pe tradiția ortodoxă va rămâne probabil fundamental. Educația seculară nu poate oferi însă un substitut al catehizării ecleziale. Tineretul venit la credință între anii 1990 și 2000 a rămas până astăzi necatehizat. Știm prea bine că fără sarea cunoașterii duhovnicești, pământul inimii noastre - oricât de râvnitoare, simțitoare sau pioase - este amenințat să rămână lipsit de roade. Dacă o

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (I Ioan 4, 19). Parafrazând, ca ortodocși putem spune că iubim Biserica întrucât Biserica - ca trup viu de credincioși mărturisitori - ne-a iubit mai întâi, în Hristos Iisus. Raportul de apartenență eclezială nu poate fi înțeles în termenii unui voluntarism afectiv. Legătura ontologică a credinciosului botezat cu Biserica nu poate fi comparată cu nici o altă relație, menținută prin contract ori asociere de interese. Când subiectivismul individualist ne ancorează conștiința religioasă în prezent

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
nu s-au organizat nici seminarii informale în cadrul Universității, prin care să se urmărească dezbaterea (de ce nu interconfesională?) a textelor întemeietoare pentru Biserica universală. „Cercetați Scripturile, că socotiți că în ele aveți viață veșnică” (Ioan 5, 39). Dat fiind contextul eclezial al României de astăzi, deficiențele aici semnalate nu sunt însă cu totul surprinzătoare. Nu știm ca ierarhia Bisericii să fi încurajat ASCOR-ul (verbal și financiar) în derularea unor programe catehetice destinate adolescenților, tinerilor sau adulților. Nu s-ar fi

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
tari ai pozitivismului - un sâmbure perfect intact. Deși numai o întâlnire cu geniul charismatic al tradiției Bisericii poate deschide nucleul eshatologic al creștinismului, instanțele de mediere culturală ale modernității nu pot fi evitate. Pentru moderni, inserția individuală într-o matrice eclezială rămâne întotdeauna oblică și profund afectată de recunoașterea alterității. Până să guste din privilegiile cunoașterii nemijlocite - cum este comuniunea euharistică -, neofitul se hrănește cu lecturi la surse, practică un comerț profitabil cu exegeții tradiției și observă sceptic coliziunile dintre diverse

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
paideic care să unifice inima și mintea, persoana și comunitatea, dogma și spiritualitatea. O nouă instituție a catehumenatului - care ar putea începe cu redeschiderea școlilor de duminică, a seminariilor serale pe teme biblice și filocalice sau a cursurilor de artă eclezială - ar putea oferi șansa unei declericalizări a Bisericii, dar și garanțiile implicării laicilor cu pregătire într-un proces de autentică formare a celor mai tineri. Această instrucție, asumată fără constrângeri, ar putea seconda în mod inspirat educația pluralistă, de tip

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
în timp ce, la celălalt, intransigenții exclud dialectica iertării. În acest context anomic și arbitrar, cum să mai încadrezi discuția despre colaboraționismul liderilor Bisericii Ortodoxe și - de altfel - ai celorlalte religii recepte din România comunistă? Dacă opera internă de ecarisaj în spațiul eclezial, politic, academic și cultural a eșuat lamentabil, care mai sunt atunci vocile inatacabile ale discernământului moral? Toamna smintelilortc "Toamna smintelilor" Guvernul la DNA și sinodalii BOR la CNSAS. În toamna anului 2007, aceste vești au constituit smogul depresiv al dezbaterii

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
pragul înfrângerilor recunoscute trebuie declinat verbul cu cel mai mult viitor: a spera. Presiunea externătc " Presiunea externă" După aceste observații putem spune că, deși tardiv, Biserica Ortodoxă Română are șansa nașterii unei dezbateri interne, reglementată prin coduri etice specifice corpului eclezial. Prin această afirmație nu vreau să cauționez regula standardelor duble și retorica „neamestecului în treburile interne”. Dacă ierarhia BOR poate primi salarizarea - deloc parcimonioasă - de la Ministerul Finanțelor, atunci și relația cu CNSAS trebuia să funcționeze pe principiul onestității și dialogului

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
Îndreptar ortodox, cu, de și despre Nae Ionescu la Editura Deisis are o importantă semnificație. Mai mult decât un act de recuperare a memoriei profesorului Nae Ionescu și a colaboratorilor săi, reeditarea acestei reviste reprezintă un gest provocator pentru conștiința eclezială românească. Editat în format A4, cu o ținută grafică aparte, volumul atrage atenția mai ales prin conținutul primei sale jumătăți, care reproduce printr-o tehnică computerizată avansată cele douăsprezece volume ale revistei de critică teologică Predania, apărută la București în

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
amestecului sau promiscuității. Tradiția nu le apare teologilor interbelici - aici Gh. Racoveanu, Nae Ionescu, prof. I.D. Petrecu, pr. Gh. Cristescu, monahul Stratonic- ca un simplu obiect lingvistic care, printr-un uz recurent, îi asigură oricărui retor ortodox o anumită credibilitate eclezială. Astfel utilizată, tradiția decade în tradiționalism și își falsifică misiunea. Fără să se limiteze la transmiterea unui „tezaur de credință” - rezumat în formula Crezului, în deciziile sinodale, tipicul liturgic sau tratatele exegetice și dogmatice ale Părinților -, Tradiția predă comunității Bisericii

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
mai ales o așezare sau, altfel spus, un cadru existențial pentru exercițiul de recunoaștere a adevărului. Tradiția transmite nu propoziții dogmatice, ci un mod de a fi. Tradiția funcționează ca membrană a cunoașterii teologice, ca sit invizibil al articulării conștiinței ecleziale, ca principiu de configurare a autorității Bisericii. Înțeleasă ca mediu al distilării învățăturii apostolice, tradiția liturgică face ca propovăduirea Bisericii să nu fie mioapă. Predania nu se reproduce de la sine, fără un răspuns din partea oamenilor față de îndatoririle trecutului și provocările

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
turbulente excese utopice. Trecutul la care se referă Racoveanu & co. nu este reconstruit poetic, ci păstrează toate accidentele istoriei. Fără să fie actualizat printr-o practică chenotică a memoriei, acest trecut al Bisericii este amenințat de o tristă marginalitate. Critica eclezială nu este deci degradată la statutul unei deconstrucții nihiliste. Nu sensul Bisericii este pus în cauză, ci problemele girării unui corp ecleziastic într-o epocă macerată de entropie și atrasă de confuzii. Conștienți de propriile slăbiciuni, Nae Ionescu și colegii

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
ostentativ. În esență, este vorba despre neschimbata problemă de orientare a Bisericii în cadrele modernității. Colaboratorii Predaniei știau ca înainte de a-și ascuți limba sau pana să-și ascută auzul. Astfel, ei au putut da tonul revenirii la adevărata Tradiție eclezială - singura care merită majusculă, fiind substanțial diferită de cutumele culturii populare adorate în gruparea Gândirii. După șapte decenii de la șocul secularizării din perioada lui Cuza și cu doar un deceniu înainte ca erezia comunistă să paralizeze vocea publică a ortodoxiei

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
disputat mereu cu vehemență. Nimeni nu credea într-o epifanie a adevărului pe un suport tabula rasa. În ceea ce privește creștinismul primar, apartenența la tradiția (parádosis) apostolică era un mod indispensabil de supraviețuire. Din primele sale decenii, tradiția a devenit pecetea identității ecleziale. Edificiu teandric în care memoria sfântă a comunității era păstrată intactă, tradiția ține de un consens tacit în marginea urmelor Revelației. Pentru Sf. Vasile cel Mare (330-379), tradiția are un versant public și vizibil, care ține de continuitatea propovăduirii (kerygma

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
de vedere al geografiei sacre. Tradiția se îmbogățea într-o relație permanentă cu nevăzutul: suflarea Duhului Sfânt era cercetată pretutindeni ca sursă de înnoire pentru comunitățile nelipsite de conștiință apocaliptică. Tradiția era puntea de legătură între trecutul lui Israel, prezentul eclezial și viitorul eshatologic al umanității. Tradiția era, cu alte cuvinte, un loc geometric al inteligenței teologice, rezistând definițiilor juridice exhaustive. Sinoadele ecumenice, bunăoară, nu descoperă adevăruri fundamentale, ci doar le exprimă, cu mereu adâncite nuanțe. Pe scurt, pentru Biserica Ortodoxă

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
importanța a tot ceea ce ne precedă și destinul recapitulativ pe care îl asumă memoria generațiilor viitoare. Tradiția amputatătc "Tradiția amputată" În contact cu umanul, tradiția nu este scutită de uzură. Uitarea sursei nevăzute din care izvorăște adevărul unitar al tradiției ecleziale a fost urmată de încrederea într-o filozofie a reprezentării. În artă, perspectiva inversă e uitată. În teologie, tăcerea Duhului a fost înlocuită de moratoriul discursivității. Despărțirea de predania Părinților a fost mereu o tentație recurentă - mai cu seamă în

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
reprezentare vizuală a sacrului. Simbolismul naturalist și arta decorativă își fac simțită prezența. Dezrădăcinarea nu mai creează angoase. Inculturarea noului se dispensează de lecția trecutului. După Reformă, puțini europeni mai cred că ar mai fi ceva de învățat din tradiția eclezială a primului mileniu creștin. În filozofie, metoda radical-dubitativă de gândire aspiră la nimic mai mult decât autofondarea metafizică a subiectului (René Descartes). Cunoașterea tehnică și gândirea calculatoare - de fapt, tot ceea ce are de-a face cu materialitatea - sunt învestite cu

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
filozofia în jurnale sau epistole pedagogice. Era un mod de a sublinia importanța ideii de comunitate, rămasă intactă la neoplatonici, la autorii patristici și chiar până la scolastici. Totuși, în creștinismul primului mileniu - pe vremea când lectura era încă un eveniment eclezial, precedând banchetul euharistic -, doar uzul liturgic al Scripturii legitima pasiunea bibliofilă. Inspirat de teologii alexandrini, Henri de Lubac prefera să descrie creștinismul nu ca pe o religie a Cărții, ci ca pe o religie a Cuvântului. Scolasticii au început să

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
portretistice, dedicate memoriei părintelui Dumitru Stăniloae (1903-1993) și pictorului Horia Bernea (1938-2000), ambele capitole se concentrează asupra acelor detalii care au sedimentat reciproc, în amintirea Răsăritului și Apusului, suma vastă de anxietăți, suspiciuni, turbulențe și apropieri dintre cele două tradiții ecleziale. Ele pot fi citite și ca raport elevat al activității fostului ambasador al României la Vatican, dedicat cauzei dialogului. Dacă cititorii din diasporă ar putea descoperi, în aceste pagini, profilul unui nou etos eclezial care ne cheamă la o mai

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
și apropieri dintre cele două tradiții ecleziale. Ele pot fi citite și ca raport elevat al activității fostului ambasador al României la Vatican, dedicat cauzei dialogului. Dacă cititorii din diasporă ar putea descoperi, în aceste pagini, profilul unui nou etos eclezial care ne cheamă la o mai activă solidaritate cu „comunitatea de mântuire” (Biserica) și, respectiv, „comunitatea de destin” (neamul), cei de „acasă” au șansa participării la o terapeutică „demitologizare” a „marii narațiuni” de legitimare a Bisericii Ortodoxe Române, fixată foarte

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
prea puțin „folosite” de către Departamentul de Relații Externe al BOR - identifică numeroase restanțe instituționale în raport cu provocările modernității. Le lipsește păstorilor ortodocși o „doctrină socială” capabilă să orienteze laicii educați prin sumedenia de întrebări și dileme contemporane. Un ghid al artei ecleziale capabil să alunge urâțenia din lăcașurile sfinte ar fi, de asemenea, foarte necesar. O bibliotecă audio-video care să prezinte cu bun gust și forță de convingere toate comorile tradiției ortodoxe - de la bisericile Dobrogei romane la martiriul sfinților din închisorile comuniste

[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]