260 matches
-
parte. Din motivul asta, și din multe altele, care țin de carieră lui artistică, dar și de prietenia noastră, m-a bucurat invitația de a scrie câteva cuvinte despre Dan Lungu. Și, ferindu-mă să pun acestui text un punct encomiastic, mă grăbesc să închei cu un salut. Un om cu care mas duce la război Florin Lăzărescu Nu-mi mai amintesc exact anul în care l-am cunoscut pe Dan, dar am în minte o imagine precisă cu momentul în
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2192_a_3517]
-
cititor („tema tăcerii“ din poeziiă, despre forța iradiantă a mitului eminescian, ajuns să inspire operații subtile de sabotaj, precum în palpitantul „Dosar M“ din 1885, despre experimentele ironice realizate de către inteligentul Caragiale, autor cu un perfect auz al tuturor disonanțelor encomiastice, al ipocriziei cuprinse în tămâiere, al imposturii epigonilor eminescieni. Romanța eminesciană este și ea excelent analizată ca text „subversiv“, care amenință coerența transparentă a genului, „falsificându-l“ prin note de neașteptată profunzime și de o prospețime care nu mai e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2198_a_3523]
-
de a compune din ele un volum este neinspirată. Discursurile de acest fel sunt destinate unui moment festiv și se evaporă odată cu el. Publicate într-o carte, ele își divulgă într-un mod dezamăgitor lipsa de spirit critic, grandilocvența, caracterul encomiastic. La Librăria Centrală din Călărași, în fața câtorva prieteni și cunoscuți cuceriți de gândul că după lansare vor fi tratați cu șampanie și pișcoturi, poți să spui că o carte mediocră a lui Dumitru Bălăeț are „o incontestabilă valoare ideatică“. Dacă
Cum te poti rata ca scriitor ; Cateva metode sigure si 250 de carti proaste by Alex Stafanescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1314_a_2703]
-
drept, ambiguu: G. Călinescu în „Curs de poezie” (1939) și Istoria... (1941). Primul critic-apologet a fost Lucian Boz - tînăr comentator de plan secund al epocii, cunoscut ca emul „ecumenic” al avangardei și al literaturii noii generații. Cele mai importante articole encomiastice sînt „Jocul minții cu moartea”, în Excelsior, I, nr. 18, 4 aprilie 1931, p. 6-8, și „Sub semnul lui Urmuz” în Ulise, anul I, no. 3, octombrie 1932, pp. 2-3. Extrasele pe care le voi prezenta în continuare insistă asupra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
valoros în Urmuz este astfel pentru că a fost valorificat de alții”. Grila eseistului este una clasicizantă, avînd în centru „marea literatură” și figura geniului-creator-de-opere-monumentale, închise. În orice caz, spiritul său critic „în răspăr” reprezintă o pată de culoare în climatul encomiastic al epocii. Spiritual, criticul îi „pune la punct” în mod avenit și pe comentatorii care deplîng condiția meschină a „obscurului grefier de la Înalta Curte de Casație”: „Amintim că grefierului îi revenea importanta sarcină de a redacta sentința definitivă pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de basm, dar a trebuit să moară pentru a fi descoperit cu adevărat în toată plenitudinea și vitalitatea lui”. Urmuz este văzut ca „un Făt-Frumos care contrazice orice regulă a basmului”. Către final, discursul devine delirant, în consonanță cu retorica encomiastică a României ceaușiste: „un profet al vieții a putut (...) să prindă treptat, cu o neiertătoare luciditate, evoluția veacului. (...) Literatura lui, în care imaginarul nu pare a avea nici început, nici sfîrșit, este o infailibilă dovadă a acestei previziuni. A prevăzut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Voastre") nemeritată de mediocrul Lorenzino de Medici. Dedicația se citește cu plăcere, de la un capăt la celălalt, pentru jocul inteligent al analogiilor și unda de ironie amară în care se răscumpără însuși gestul dedicator. Cartea, spune autorul, e fără podoabe encomiastice, fără ficțiune; prețul ei e noutatea conținutului practic. Nici un dar mai prețios decît ceva util. Principele e cea mai veche, mai sistematică și mai durabilă carte de antropologie politică, Are toate atributele unui text clasic. Sau poate e chiar textul
by NICCOLÒ MACHIAVELLI [Corola-publishinghouse/Imaginative/1111_a_2619]
-
împlinirii emancipării naționale”. Glosând pe tema contribuțiilor sale istoriografice în limpezirea incidențelor românești cu problema sau problematica orientală, unul dintre statornicii lui colaboratori, profesorul Gh. Platon, avea să consemneze: „lui Leonid Boicu i-au rămas străine speculațiile sterile, divagațiile empirice, encomiastice. Îl caracterizează soliditatea și sobrietatea expresiei (o excesivă sobrietate, chiar), selectarea cu rigurozitate a materialului, ascuțimea spiritului critic, concizia și eleganța formei, preocuparea constantă de a asocia erudiției și metodei o etică a căutării adevărului”. După această dată și experiență
SCRIERI ISTORICE ALESE by Leonid BOICU () [Corola-publishinghouse/Science/100962_a_102254]
-
lumânare, femeia de zidit, femeia de murit etc. etc. primesc onoarea de a fi transformate, din simplu obiect al dorinței ("memoria dorințelor" este formularea exactă a poetului), în subiect al meditației poetice învăluitoare, îndrăgostite, ce împrumută cel mai adesea tonul encomiastic: "ay, ay, ay, floare de cactus,/ femeie, de mii de ori femeie!" Ciclul următor, femeile lumii de suprafață, răstoarnă perspectiva, preluând și năzuind să revalorizeze estetic alte fețe ale animei, arhicunoscute, căci de mult transformate în bunuri culturale de cea
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
dovedește: Un veac timpul mi se pare Piesa pîn' se isprăvește." În prefața la ediția de opere din 1940, Șerban Cioculescu aprecia în Caragiale "un erou al lucidității, care și-a croit singur soarta", fiind însă pregătit și pentru aprecieri encomiastice ("Privită dintr-un punct de vedere strict istoric, opera sa se dovedește mai însemnată chiar decît aceea lirică a lui Eminescu..."), așa cum le vom întîlni și la Octavian Goga (" Se vor crea legende și personalitatea lui va lua proporții mitice
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
ocazională - ode, imnuri, unele sonete și meditații - înregistrează evenimentul istoric și cultural, reușitele constructive și civilizatorii. Îndemnul programatic și militant din Prolog. La Patrie (1836) propovăduiește funcția melioristă a artei și a cunoașterii în transformarea obștii. În ton oratoric sau encomiastic, sunt marcate etapele importante ale propășirii naționale: La moldoveni. La restatornicirea domnilor pământeni. 1822, La introducerea limbei naționale în publica învățătură, Restaurarea școalelor naționale în Moldova, Paladiul moldovenilor (la inaugurarea Academiei Mihăilene). Poezia patriotică nu rămâne doar declamativă și conjuncturală
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285464_a_286793]
-
Însă primul care a înmănunchiat trecuturile până atunci separate ale românilor ardeleni, munteni și moldoveni într-o singură desfășurare istorică a fost Samuil Micu, în lucrarea sa rămasă nepublicată din 1805, Istoria și lucrurile și întâmplările românilor. Într-un pasaj encomiastic închinat întru slava lui Traian, de pildă, Micu afirmă că " Acesta au fost săditorul și părintele românilor celor ce astăzi sunt în Daciia, adecă în Moldova, în Țara Românească, în Ardeal și în Țara Ungurească până la Tisa, că Tisa iaste
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
frecvența citării și incidența nominală, este completată de dimensiunea calitativă a cultului, care poate fi numită epitetica ceaușistă. În calitate de documente oficiale, manualele de istorie arborează, de regulă, o sobrietate analitică și un mai rezervat patos poetic comparativ cu producțiile literare encomiastice la adresa Conducătorului publicate în Scânteia, de pildă. Chiar și așa, literatura didactică este străbătută de un fior expresiv care ia forma unei panegiric închinat liderului. De exemplu, manualul de Istoria contemporană a României este împovărat de formule elogiante și descrieri
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
în 1924, lupta eroică pentru dreptate socială și națională, totul culminând cu organizarea "insurecției naționale" din 23 august 1944 - un act profund patriotic soldat cu eliberarea națională și intrarea în epoca "democrației populare". După această dată, martirologia se preface în encomiastica de partid. Din acest moment, periodizarea istoriei României se face în funcție de Congresele PCR. Tragând linie și făcând bilanțul general al perioadei național-comuniste (1964-1989) în privința gestionării politice a trecutului, trebuie punctate două aspecte, primul legat de procesualitatea revoluției mnemonice, al doilea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
desigur: este vorba de acei contemporani care iau cuvântul după moartea poetului ca să-l explice lumii și ca să se explice pe ei înșiși. (Eminescu a fost numit „geniu” în poezii dedicatorii apărute în timpul vieții sale, în alte luări de cuvânt encomiastice,etc.. dar de către alții decât aceștia). Dilemele lui Alexandru Grama și Aron Densușianu sunt, anterioare acestor ediții de la începutul secolului al XX-lea, privesc tocmai postumitatea imediată a poetului și acuză „generația sa” (de fapt, cercul strâmt de justificatori care
Boala şi moartea lui Eminescu by Nicolae Georgescu () [Corola-publishinghouse/Science/829_a_1548]
-
le-au acceptat, a lipsei de eroism și de spirit de sacrificiu. La extrema opusă se plasează Carte cu eroi și Spre zăpezi. Autorul e și aici sincer, pe alocuri surprinde tragismul războiului, însă multe pasaje sunt copleșite de versificări encomiastice și declamații bombastice. Experiența dublă, de poet și dascăl, se relevă în versurile din placheta Din Țara lui April. În schimb, culegerea Scrisori de primăvară e mai curând un eșec, deoarece autorul nu își poate selecta multe dintre poeziile mai
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288811_a_290140]
-
cred că în corul de jale și omagii postume (pigmentate, ce-i drept, și de omenești răutăți ale detractorilor precum și de nepotrivite, acum, acuze și imputări) ar mai avea vreun rost încă o voce. Nu voi cădea în păcatului discursurilor encomiastice fade și ipocrite - cu atât mai mult cu cât căutătura severă a mitropolitului se mai simte încă, irizată, în spațiul public -, ci voi încerca o evocare personală, mai potrivită cred cu un moment de despărțire. Nu l-am cunoscut pe
[Corola-publishinghouse/Science/84960_a_85745]
-
reprezintă un excepțional instrument de informare și analiză comparată a detaliilor biografice legate de viața și trăsăturile mai puțin știute ale omului Mihai Eminescu. E un caleidoscop viu și spectaculos, care ar trebui mai curând discutat în școală, în locul elanurilor encomiastice sau a clișeelor iraționale care înconjoară imaginea poetului în discursul paideic românesc. Volumul, care antologhează o colecție aproape exhaustivă a mărturiilor despre Eminescu, cuprinde, pe lângă clasicele evocări ale lui Slavici, Maiorescu, Creangă, Delavrancea, Caragiale sau Mite Kremnitz, și o mulțime
[Corola-publishinghouse/Science/84960_a_85745]
-
ambiție de a-și înfrunta destinul potrivnic și de a câștiga, în ciuda unor auguri care i-au fost mereu nefavorabili, pariul cu posteritatea. Nu e vorba să facem aici, deși poate ar merita la un astfel de ceas festiv, evocări encomiastice sau cine știe ce jocuri propagandistice, ci doar de a medita un pic la modelul de decență și stabilitate, de calm și respect pentru țară și valori pe care ni-l oferă, măcar de două decenii și jumătate, Regele Mihai. Și de
[Corola-publishinghouse/Science/84960_a_85745]
-
de resuscitare a spiritului creator românesc sau poate ca un semn al conștiinței că rămâne în creația poetului ceva care scapă încă înțelegerii interpreților. Din păcate, exegeza eminesciană de până astăzi nu a fost scutită de excese. Saltul de la atitudinea encomiastică (" Fiecare cuvânt al textului eminescian e umflat de simboluri ca o rodie coaptă"1, afirmă G. Călinescu în legătură cu exagerările prezente în critica eminesciană) la atitudinea detractoare a celor care îl consideră pe Eminescu un autor depășit, care nu mai spune
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
poate decât să nedreptățească scrisul eminescian. Asistăm astfel la o situație paradoxală: pe măsură ce numărul exegezelor înregistrează creșteri considerabile de-a lungul timpului, căile de acces spre sensurile profunde ale operei eminesciene sunt obliterate de mulțimea clișeelor adulatorii și a atitudinilor encomiastice sau de judecățile denigratoare privind scrisul poetului. Credem că opțiunea pentru aurea mediocritas oferă o soluție celui care dorește să evite interpretările ce exced litera textelor. Întoarcerea la opera eminesciană poate părea fie un act desuet, fie o întreprindere temerară
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
ilustrat de scrisul eminescian. Dezamăgit de actele clasei politice românești, gazetarul se întoarce spre trecut ca spre un spațiu compensatoriu și nu ezită să-și exprime admirația față de personalități precum Ștefan cel Mare, Mircea cel Bătrân, Matei Basarab ș.a. Atitudinea encomiastică față de trecut îi va atrage jurnalistului acuza de reacționar. Eminescu le răspunde acuzatorilor, chiar în textul articolelor, susținând că: "adevăratul progres nu se poate opera decât conservând pe de o parte, adăugând pe de alta"412 și că "adevăratul progres
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
pe care-l operează lectura. Exegeza publicistică eminesciană, net inferioară ca volum celei poetice, nu a fost scutită însă de excese. Încă de la apariția primelor volume de publicistică, se configurează două atitudini dominante de interpretare: pe de o parte, atitudinea encomiastică, de supralicitare a scrisului jurnalistic eminescian 511, de cealaltă parte, atitudinea denigratoare, de contestare a oricărei valori publicisticii poetului 512. Pe lângă cele două tendințe extreme, se înregistrează proliferarea unor interpretări ideologizante care, pe baza unor excerpte tendențioase din corpul articolelor
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
cotidiană, "condiția globală în care trăim"; 2) transformarea postmodernismului "într-o categorie interpretativă, într-un instrument hermeneutic", pe care îl vedem "la lucru" în studiul de caz consacrat lui Baudrillard. Dincolo de dispute, controverse interioare sau venind din exterior -, de exaltări encomiastice sau atacuri devastatoare, autoarea este interesată într-adevăr de capacitatea caracteristică postmodernismului de a funcționa ca un filtru cu ajutorul căruia se interpretează istoria, realitatea, condiția umană, alteritatea, filosofia, discursul etc. Declarând că "încă" nu poate da un răspuns pe deplin
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
aproape În Întregime articolul lui George Dan În capitolul despre poezia anului 1949 (nota 41 și contextul), subliniind că observațiile aceluia și cele ale lui Eugen Jebeleanu (nota 94 și contextul, același capitol) au fost singurele note discordante În corul encomiastic la adresa poeziei. Să ne amintim: G. Dan vorbea de „sărăcia de idei și sărăcia formei”, de „prozaism, platitudine și toate limitările care reduc poezia la afiș sau lozincă”, de „lipsa de personalitate - numeroși poeți se copiază cu ușurință unii pe
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]