273 matches
-
gânditorii modernității nu au putut fi indiferenți la condițiile sociale, politice și istorice ale acestei epoci, promovând în consecință proiecții epistemologice în care elementul ideologic, în sensul său general, își manifestă prezența. La nivel particular, situarea lor într-o anumită epistemă configurată ideologic a marcat, de asemenea, proiecțiile cu privire la cunoaștere și, prin intermediul acestora, propunerea anumitor modele politice de societate. Faptul că aceste modele s-au plasat, adeseori, în cadrele unui dezbateri ideologice care a cunoscut, în secolul al XX-lea, și
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
Aufklärung-ul, particularitățile diverse ideologic ale epocii moderne au contribuit, de pe aliniamente diferite, la apariția unor tipuri specifice de cunoaștere socio-politică. Din punctul meu de vedere, cele trei ideologii politice ale modernității liberalismul, conservatorismul și socialismul se plasează în câte o epistemă specifică, pe care o influențează, producând expresii ideologice ale cunoașterii sociale și politice și contribuind, astfel, la schimbarea societală. În sens invers, schimbarea societală lucrează asupra formelor cunoașterii sociale și politice, inducând astfel schimbări de epistemă și producând, finalmente, inclusiv
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
plasează în câte o epistemă specifică, pe care o influențează, producând expresii ideologice ale cunoașterii sociale și politice și contribuind, astfel, la schimbarea societală. În sens invers, schimbarea societală lucrează asupra formelor cunoașterii sociale și politice, inducând astfel schimbări de epistemă și producând, finalmente, inclusiv mutații ideologice la nivelul imaginarului social. Din acest mecanism decurge atât evoluția societății în plan socio-politic, economic și cultural -, cât și evoluția cunoașterii ca atare. O scurtă analiză a fiecăreia dintre ideologiile particulare ale modernității poate
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
competitivității 48, toate acestea au creat un cadru social care a permis inclusiv articularea unui demers epistemologic de natură să producă descoperiri remarcabile în toate domeniile cunoașterii umane. Nu intenționez, desigur, să sugerez aici că doar ideologia și, prin extensie, epistema liberală își pot asuma acest merit. Ceea ce susțin este că acestea au contribuit, alături de celelalte expresii ideologice ale modernității, la construcția unui mediu propice progresului cunoașterii, instituind însă, totodată, și condițiile de posibilitate pentru introducerea unor restricții ale utilizării abuzive
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
ale modernității, la construcția unui mediu propice progresului cunoașterii, instituind însă, totodată, și condițiile de posibilitate pentru introducerea unor restricții ale utilizării abuzive a produselor acestei cunoașteri. Trebuie să avem în vedere, bineînțeles, și acele elemente care, deși au influențat epistema liberală, s-au dovedit a fi neviabile în plan practic, plasându-se astfel în zona utopianismului ori în aceea a mitologiei politice 49. De altfel, pentru a răspunde provocărilor postmodernității, care abordează ideologiile particulare născute în modernitate ca pe niște
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
astăzi liberalii, sunt demne de luat în considerare, inclusiv din perspectiva periculozității subordonării descoperirilor științifice unor ignobile scopuri politice sau militare. b) Conservatorismul ca model politico-epistemic În ceea ce privește cea de a doua mare ideologie a modernității, și anume conservatorismul (ca și epistema care îi este proprie), aici problema cunoașterii este discutată în mod explicit, dată fiind regăsirea resurselor sale intelectuale în filosofia empiristă britanică. Deloc întâmplător, și teoreticienii politici contemporani care se înscriu în această epistemă insistă asupra diferenței dintre cunoașterea practică
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
modernității, și anume conservatorismul (ca și epistema care îi este proprie), aici problema cunoașterii este discutată în mod explicit, dată fiind regăsirea resurselor sale intelectuale în filosofia empiristă britanică. Deloc întâmplător, și teoreticienii politici contemporani care se înscriu în această epistemă insistă asupra diferenței dintre cunoașterea practică (knowing-how) și cunoașterea tehnică (knowing-what)51. De pe poziții sceptice cu privire la extinderea posibilităților de cunoaștere până acolo încât aceasta din urmă să devină una "totală", teoreticieni conservatori de talia lui Michael Oakeshott au glisat înspre
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
noastre. De altfel, gânditorul britanic a avertizat cu privire la periculozitatea aplicabilității principiilor raționale în spațiul socio-politic, atrâgând atenția asupra faptului că "raționalismul (...) este atât o modă, cât și o doctrină, o stare a minții și o credință"52. Tocmai de aceea, epistema conservatoare are drept piloni centrali ai demersului său argumentativ idei care vizează failibilitatea cunoașterii umane, neîncrederea față de abstracțiunile produse de rațiune și imprevizibilitatea viitorului, acestea jucând un rol major nu doar la nivel epistemologic, ci și la nivel ideologic. Deși
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
o concepție revoluționară asupra societății, viziune care a fost temperată, însă, în contextul intelectual și ideologic al social-democrației contemporane, începând cu cea de a doua jumătate a secolului trecut. Întregistrarea acestor aspecte negative ale ideologiei socialiste nu anulează, însă, contribuția epistemei corelative la dezvoltarea societății actuale. Cel puțin democratizarea spațiului public, inclusiv în ceea ce privește deciziile politice cu privire la descoperirile științifice și controlul referitor la scopurile în care acestea sunt utilizate devin aspecte ce pot fi atribuite și acestei ideologii, în măsura în care, desigur, același tip
by Daniel Şandru [Corola-publishinghouse/Science/1080_a_2588]
-
reprezentativ al cuvintelor. Arta este deci cea care devine posibilă prin intermediul limbajului...” (apud A. S. Janik, în „Secolul XX”, 1988:232). Rezultă că omul, având limbajul ca mediu de experimentare a cunoașterii, nu poate avea acces decât la opinie (doxa), interpretări; „episteme” nefiind rezervate decât zeilor. Deși critica limbajului făcută de cei doi gânditori este mai mult decât pertinentă vom „comenta” pe marginea afirmațiilor făcute de ei. Chiar dacă „limitele limbajului meu sunt limitele lumii mele” (Wittgenstein), iar „limitele limbajului” evidențiate mai sus
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
imaginației noastre, cu toate acestea limbajul are și o valabilitate epistemoproxiologică întrucât ipotezele (ca enunțuri) se verifică sau se falsifică mai devreme sau mai târziu în practică. În concluzie putem spune că valabilitatea artistică a limbajului este dublată de una epistemo proxiologică, că omul „adevărului artistic” este dublat de omul „adevărului epistemic”. „Retoricul nu e deci o specie a genului <<discurs>>, ținând în mod specific de Retorică: el este esența însăși a limbii, și orice discurs ține, de drept, de retorică
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
putea spune că aceste nuanțări ale adevărului se regăsesc mai mult în științele sociale și mai puțin în științele naturii, predominante în modalitatea apreciativ-evaluativă și cea explicativă, mai puțin în modalitatea designativ informativă și descriptivă. 3.5.3. „Doxa” și „episteme” prin limbaj Încă din antichitate, Platon delimitase între două forme sau finalități ale actului de cunoaștere: doxa (credință sau opinie), pe de o parte și episteme (știință), pe de altă parte; aceasta în dialogul Teetet, dar și în altele. Cunoașterea
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
explicativă, mai puțin în modalitatea designativ informativă și descriptivă. 3.5.3. „Doxa” și „episteme” prin limbaj Încă din antichitate, Platon delimitase între două forme sau finalități ale actului de cunoaștere: doxa (credință sau opinie), pe de o parte și episteme (știință), pe de altă parte; aceasta în dialogul Teetet, dar și în altele. Cunoașterea sau cunoștințele (ca informații despre lumea reală) - fie de ordinul credinței, opiniei, fie de cel al științei - își găsesc în limbaj mediul propice de constituire și
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
cu lumea socială sau fizică. Argumentarea are un caracter procesual, reprezentând actul discursiv de a convinge sau persuada, și un caracter dialetic, deconstruind anumite teze și propunând altele. Tezele vehiculate argumentativ țin în general de opinabil și mai puțin de “episteme” proprie demonstrației. Acest opinabil dă seama de subiectivitatea și imprevizibilul argumentării, acestea implicând imposibilitatea stabilirii unei căi standard de a impune aceeași opinie la mai mulți interlocutori. Eficiența unei argumentări în impunerea unei opinii ține de mai mulți factori: personalitatea
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
și persuadarea, în funcție de natura argumentelor și operațiilor sau mecanismelor predominante în secvența discursivă. 4.3.2. A convinge și a persuada Se pare că distincția convingere-persuadare ce ține, în prezent, de domeniul discursivității, își are origine în distincția anticilor între episteme (știință) și opinie (părere), care ținea de domeniul cunoașterii. Tot în sfera cunoașterii va rămâne distincția și la Kant pentru care convingerile sunt rezultatul considerării a ceva ca adevărat în baza unor principii sau temeiuri ale raționalității umane iar persuasiunea
COMUNICAREA VERBALĂ / De la Cunoaștere la Acţiune by Constantin Romaniuc () [Corola-publishinghouse/Science/658_a_1041]
-
presa scrisă, rațiunile manifestărilor discursive nu mai sunt legate de fenomenul de legitimare a accesului/ menținerii la putere, ci de persuadarea publicului cititor în sensul ideilor și atitudinilor politice împărtășite de jurnalist. Considerăm că întoarcerea la publicistica eminesciană, din prisma epistemei ce caracterizează epoca noastră, și conștientizarea presupozițiilor care domină receptarea conduc la redimensionarea lumii de sensuri pe care o construiesc articolele poetului. Suntem convinși că abandonarea declarativă a clișeelor, a locurilor comune în analiza operei eminesciene, nu anulează pericolul elaborării
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
configurație aparte, atât la nivelul conținuturilor vehiculate, cât și la nivelul expresiei utilizate. Finalitățile limbajului politic impun acestuia o serie de constrângeri: de ordin intern, vizând respectarea unui set de reguli sintactice și lexicale, și de ordin extern, referitoare la epistemele ce caracterizează fiecare epocă istorică și care determină direcțiile tematice, valorile semantice ale lexicului, tabuurile lexicale etc. Ocultarea acestor exigențe reduce eficiența actelor discursive și afectează statutul locutorului în ierarhia politică. În aceste condiții, se înregistrează o tendință de standardizare
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
i-au fost atribuite jurnalistului împreună și considerate separat poartă amprenta ancorării ideologice a interpreților. Lipsa unei situări în context a operei eminesciene determină distanțarea de lumea de sensuri pe care poetul o construiește, iar întoarcerea la texte, din prisma epistemei caracteristice epocii noastre și cu conștientizarea presupozițiilor care domină receptarea, oferă șansa unei reevaluări a semnificatului publicisticii eminesciene. Demersul hermeneutic, înțeles ca dialog productiv al interpretului cu opera, are ca prim obiectiv decelarea întrebărilor fundamentale la care răspund articolele poetului
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
Am dorit să arătăm, în lucrarea noastră, că fiecare dintre etichetele atribuite jurnalistului Eminescu de-a lungul timpului poartă amprenta ancorării ideologice a interpreților și a eludării contextului referențial al epocii. În aceste condiții, întoarcerea la textul eminescian, din prisma epistemei ce caracterizează epoca noastră, cu instrumentarul pe care ni-l pune la dispoziție știința modernă și cu asumarea presupozițiilor care domină receptarea, oferă șansa unei reevaluări a semnificatului publicistic. Demersul hermeneutic, înțeles ca dialog productiv al interpretului cu opera, are
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
unitară sau despre un set clar și precis delimitat de postulate, principii sau poziționări critice, cu toate că există câteva cazuri notabile de încercări de susținere a faptului că, în ciuda diferențelor, traiectoriile disparate ale postmodernismului se unesc într-o nouă paradigmă sau epistemă. Deoarece lipsește un corpus doctrinar unitar, eticheta de postmodern este regăsită pe o pluralitate de teorii extrem de diferite (dacă nu divergente sau chiar opuse), astfel încât deși numărul lucrărilor care se ocupă de acest fenomen a cunoscut o creștere considerabilă, aceasta
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
îi este sinonim"13. În multe dintre discuțiile asupra acestui subiect este des invocată contribuția lui Michel Foucault la "destabilizarea" modului de a privi și recepta istoria, prin intermediul montajului discursiv original în care filosoful francez utilizează termeni precum "enunț", "arhivă", "epistemă", "istorie" etc. Foucault problematizează formele de continuitate (paradigma continuității, a progresului, a cumulului continuu se regăsesc atât în gândirea de tip istoric, cât și în cea filosofică sau literară), presupoziția originii secrete, a discursului latent etc. Una dintre tezele filosofului
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
S/Z) reprezintă "cotitura" barthesiană de la structuralism la poststructuralism, în timp ce pentru al doilea gânditor un exemplu interesant este cel al lucrării Les mots et les choses, care, pe de o parte, este în esență structuralistă, mai ales în împărțirea în episteme clar definite, dar pe de altă parte indică limitările structuralismului, în special prin imposibilitatea descrierii tranziției de la o epistemă la alta, situație care, generalizată, demonstrează într-o oarecare măsură că structuralismul nu poate fi istoric și deschide calea pentru opera
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
al lucrării Les mots et les choses, care, pe de o parte, este în esență structuralistă, mai ales în împărțirea în episteme clar definite, dar pe de altă parte indică limitările structuralismului, în special prin imposibilitatea descrierii tranziției de la o epistemă la alta, situație care, generalizată, demonstrează într-o oarecare măsură că structuralismul nu poate fi istoric și deschide calea pentru opera sa poststructuralistă. Și în acest context se observă că dispunerea opozitivă structuralism poststructuralism nu este întotdeauna fecundă în ceea ce privește interpretarea
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
care provin din sfere diferite ale culturii, societății sau vieții cotidiene, ea rămâne încă în formare, uneori contradictorie și nici pe departe catalogată unanim într-un anumit mod. Dacă avem de-a face cu o paradigmă sau chiar cu o epistemă postmodernă, cu un set distinct de caracteristici, ramâne o problemă de cercetat pe parcursul lucrării. 1.3. Periodizări ale fenomenului în spațiul românesc (Există un postmodernism românesc? Repere periodizatoare) O serie de lucrări care s-au adunat de peste un deceniu și
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
se reiterează în istoria culturii mai vechea ceartă dintre antici și moderni, și că aceasta este, poate, chiar un patern al evoluției culturale. De aici, întrebările legate de raporturile dintre conceptele de postmodernism și cel de paradigmă, postmodernism și foucaldianul "episteme" survin aproape firesc în câmpul dezbaterii. De asemenea, multe abordări ale postmodernismului au în vedere și relația pe care acesta o stabilește cu avangarda sau cu poststructuralismul. Prin efortul de a identifica diferențele specifice în raport cu aceste curente, postmodernismul acest "essentially
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]