1,134 matches
-
Dumnezeu scapă determinațiilor epistemologiei umane, că transmodernismul trimite la o epistemologie transumană, la mijloace transcendente. Acestea sunt Cuvântul și Spiritul Său: "Transmodernismul susține că Dumnezeu este mai degrabă în acord cu gloria Sa transcendentă și infinită decât cu epistemologia schimbătoare". Epistemologiile moderne și postmoderne propovăduiesc o mistică a științei și a experienței, adică "se încearcă înțelegerea unei ființe infinite prin mijloace finite". Așadar, transmodernismul deschide calea cunoașterii speciale, prin revelație, iar nu prin "complexele de cultură" asumate de modernism și de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Domnul, / și când Îl veți afla, chemați-L; / iar când El Se va apropia de voi, / atunci să-și părăsească necredinciosul căile / și nelegiuitul sfaturile / și să se întoarcă la Domnul"240. O astfel de apropiere/cunoaștere este scopul adevăratei epistemologii creștine, pe care, altminteri, am relevat-o și în comentariul la teologia Părintelui Stăniloae, dar, evident, din perspectivă ortodoxă, asemănătoare, totuși, cu aceea a unui Dumnezeu care bate la ușă ca să-i deschidem. Știind înclinarea omului de a-l reduce
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Lui infinită". Fiind dincolo de paradigmele culturale, transmodernismul este transculturalism. Faptul ridică o problemă capitală: putem, în acest context, să vorbim de transmodernism în cultură? Deocamdată, lăsăm întrebarea în suspensie, căci din restrângerea epistemologică a părintelui Fanella soluția este negativă. Fundamentele epistemologiei transmoderniste sunt Cuvântul (Logosul divin) și Sfântul Spirit (Sfântul Duh, în limbajul ortodoxiei), acestea fiind consubstanțiale. Ele au fost clarificate de Iisus când samariteanca l-a întrebat despre căile cunoașterii: închinarea pe muntele Samaria sau în Ierusalim ? Iisus nu susține
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Primatul gloriei infinite a lui Dumnezeu cere abandonul contextualizării postmoderne, iată marea provocare a teologiei actuale: "Sarcina noastră este să convingem oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu în felul în care gloria Sa o cere să fie cunoscut printr-o epistemologie în întregime spirituală și divină. Trebuie să facem să dăinuiască supremația lui Dumnezeu asupra culturii, asupra postmodernismului, asupra acomodărilor culturale umane". Fanella distinge două căi de cunoaștere: cea curentă, umană și cea a lui Dumnezeu, integral spirituală. Prima este eficace
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
este eficace în împărăția omului, dar niciodată în "Împărăția lui Dumnezeu". Cea dintâi schimbătoare, a doua "mereu aceeași". "Teologia postmodernă remarcă Fanella a dat greș în mod dramatic în ceea ce privește sarcina centrală, aducând în dezbaterea teologică subiecte periferice ale culturii și epistemologiei. Întrebându-ne cum cultura ar trebui să se raporteze la Dumnezeu, intrăm deja în domeniul sociologiei și abandonăm teologia". Din păcate, Bisericile "încearcă cu disperare să se raporteze la cultura postmodernă într-o încercare de a o învinge". Dar o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
omului de dincolo de om, sau mai bine zis de dincolo de rigor mortis. Nu era în joc răspândirea unei noi doctrine, ci nevoia de certitudini a unui subiect uman gata să improvizeze, cu fertila-i imaginație tinerească, metodologii foarte radicale pentru epistemologia sa pe ghicite. Ceea ce o-ngrozea cel mai tare pe Marieta era că presiunile lui Rică o făceau să se desprindă de propriile-i convingeri așa cum seva unui copac se retrage înăuntrul trunchiului, dedesubtul scoarței terne și scorojite din exterior
[Corola-publishinghouse/Science/84994_a_85779]
-
tuturor celorlalte funcții psihice vom Întâlni o inteligență flexibila. Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligență ca expresie a efortului evolutiv al conștiinței. In psihologie, această caracteristică a fost descrisă magistral de Piaget În epistemologia sa genetică. Când vorbim de inteligență, ca o aptitudine generala, avem În vedere implicarea ei cu succes În foarte multe activități. Vizăm nu atât conținutul și structura ei psihologică ci finalitatea ei. O asemenea accepțiune este Însă limitată deoarece știm
CREATIVITATE ŞI PROGRES TEHNIC by GEORGE ŞTEFAN COMAN () [Corola-publishinghouse/Science/711_a_1012]
-
tuturor celorlalte funcții psihice vom Întâlni o inteligență flexibila. Leibniz a intuit cel mai bine acest aspect, el referindu-se la inteligență ca expresie a efortului evolutiv al conștiinței. In psihologie, această caracteristică a fost descrisă magistral de Piaget În epistemologia sa genetică. Când vorbim de inteligență, ca o aptitudine generala, avem În vedere implicarea ei cu succes În foarte multe activități. Vizăm nu atât conținutul și structura ei psihologică ci finalitatea ei. O asemenea accepțiune este Însă limitată deoarece știm
CREATIVITATE ŞI PROGRES TEHNIC by GEORGE ŞTEFAN COMAN () [Corola-publishinghouse/Science/711_a_1012]
-
consistență semnificativă și de motivare substanțională a elementelor sale, care sunt semne de anumite tipuri. La rândul său, sociolog al "realității figurative", Pierre Francastel este aproape de pozițiile lui Goldmann, împărtășind cu acesta structuralismul genetic al cărui reprezentant în psihologie și epistemologie genetică a fost Jean Piaget. Mult mai conștient decât Goldmann de necesitatea unei semiologii, ceea ce îl apropie de structuralismul de orientare lingvistică, o realizează, ca și acesta, în contextul mai larg al unei sociologii, lăsîndu-se inspirat de teoria piagetiană structuralist
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
fiecărei episteme. Această interpretare se susține prin cele vecine ale lui Levi-Strauss și Althusser. "Gîndirea sălbatică" despre care vorbește Levi-Strauss este de fapt Epistema Renașterii regăsită în sistemul cunoașterilor omului arhaic, iar "tăieturile epistemice" care marchează nașterea noilor științe în epistemologia lui Althusser, explicitează apariția formațiunilor discursive. Arheologia cunoașterii a lui Foucault este orientată semiologic pentru că avem aici de-a face cu o lectură care tratează discursul nu ca document, adică semn al altui lucru, ci ca monument, în volumul său
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
Lectura arheologică foucaultiană nu este interpretativă, alegorică sau hermeneutică. La fel ca întreaga semiologie structuralistă, ea nu caută în spatele discursului un alt discurs, ascuns. Ea nu este istorie a ideilor, pentru că nu caută tranziția care leagă între ele discursurile, nici epistemologie, pentru că se dezinteresează de valoarea de adevăr. Cunoașterea poate fi astfel privită ca semnificare iar științele ca discursuri. La fel cum lectura semiologică structuralistă caută condițiile de posibilitate ale semnificării sau comunicării, Foucault analizează formațiunile discursive pentru a evidenția condițiile
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
etapă hermeneutică aparține contextului Reformei. Ruptura care intervine este dublă: ruptura de tradiția catolică, în ordine religioasă, și ruptura dintre om și natură în ordinea culturii și civilizației occidentale. Dilthey încearcă să restabilească legătura dintre om și natură printr-o epistemologie hermeneutică a științelor spiritului. Hermeneutica psihologico-istorică este o metodă specifică științelor spiritului, adică disciplinelor socio-umane. Contrafigura în această etapă o fac hermeneuticile negative, rabinice, ale maeștrilor bănuielii - Nietzsche, Marx, Freud -, care nu creditează conștiința și simbolul. Etapa filosofică, cea contemporană
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
să refacă relația cu fondul creștin prim al Scripturii, conform imperativului lui Luther, "Sola Scriptura". El dezvoltă o hermeneutică religioasă, biblică, pe cale să devină conștientă de universalitatea ei. W. Dilthey încearcă să restabilească legătura dintre om și natură printr-o epistemologie hermeneutică a științelor spiritului. Hermeneutica psihologico-istorică devine astfel o metodă specifică științelor spiritului, adică disciplinelor socio-umane. Hermeneutica psihologico-istorică se bazează pe principiul filosofiei moderne potrivit căruia subiectul este cel care construiește lumea în cunoaștere. Noua etapă a hermeneuticii este posibilă
Semn și interpretare by Aurel Codoban [Corola-publishinghouse/Science/295577_a_296906]
-
privește „cadrele“, ca „structuri de date folosind la reprezentarea unor situații stereotipe“ (prin rețele de noduri și de relații Între ele), În concepția lui Marvin Minsky, acestea prezintă unele similitudini cu „schemele“ din psihologia lui F.C. Bartlett , cu „paradigmele“ din epistemologia lui Thomas Kuhn , dar mai ales cu structurile puse În evidență În gramatica de tip cazual, inaugurată de Charles J. Fillmore și agreată, Între alții, de Marianne Celce-Murcia . Cum diagramele și grafurile, În general (ca hiper-semne iconice, ori complexe iconico-indiciale
Prelegeri academice by prof. univ. dr. PETRU IOAN () [Corola-publishinghouse/Science/91771_a_92348]
-
Scepticismul francez (Montaigne, Pierre Charron, François Sanchez), Nicolas de Malebranche și Blaise Pascal. Se reiau observații anterioare despre gândirea lui Montaigne, cu formulări care le completează în mod fericit. În scurta analiză consacrată lui Malebranche se insistă asupra problemelor de epistemologie, iar secțiunea despre Pascal relevă semnificative corespondențe cu punctele de vedere ale unor exegeți străini de mai târziu. Solicitată să scrie și partea referitoare la Școala de la Marburg în cel de-al treilea volum al Istoriei filosofiei moderne (1938), V.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290630_a_291959]
-
în termeni de mit și de metaforă. El consideră că respectivul concept este metaforic în orice domeniu intelectual, cu excepția optometriei și fiziologiei, ajungând la concluzia că "percepția vizionara este hermeneutica vizionara" (1972, p. 135) și că viziunea "își dezvoltă propria epistemologie și propria ontologie" (1972, p. 135), în tentativa herculeana de a cuprinde și explică totul. Potrivit lui Grimes, gnoseologia vizionara blakeană transcende frontierele literaturii, devenind un mod de cunoaștere generală a universului: "Viziunea este adevărata doar în măsura în care este atotcuprinzătoare" (1972, p.
Demiurgul din Londra. Introducere în poetica lui William Blake by Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Science/1394_a_2636]
-
raționalism, pe de altă parte. Realiștii care afirmă că paradigma lor este incompatibilă cu constructivismul pun accentul, în genere, pe o tendință marcată a constructiviștilor de a fi idealiști sau utopici. Nici unul dintre argumente nu rezistă însă. Acest eseu examinează epistemologia constructivistă și teoria realistă clasică, susținând că sunt, în realitate, compatibile; nu în sensul în care constructivismul ar fi cu necesitate realist, ci că studiile constructiviste sunt la fel de compatibile cu o viziune realistă asupra lumii ca și cu oricare alta
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Afirmația că teoria constructivistă este o paradigmă a relațiilor internaționale la fel ca realismul și liberalismul este înșelătoare, iar tendința manualelor este rareori reflectată în literatura de specialitate. În aceasta din urmă, constructivismul este considerat de obicei o ontologie, o epistemologie sau o metodologie. În această calitate, este definit ca fiind diferit și de materialism, și de raționalism. Lucrări recente de evaluare a domeniului (Katzenstein, Keohane și Krasner, 1998; Ruggie, 1998) au identificat controversa raționalism-constructivism drept dezbaterea centrală în teoria contemporană
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
în cea mai mare parte nu pe metodologie, ci pe o tendință marcată a constructiviștilor de a fi idealiști sau utopici. Nici unul dintre argumente nu rezistă însă unui examen atent. Afirmațiile constructiviștilor potrivit cărora realismul este incompatibil cu metodologiile și epistemologiile intersubiective se fundamentează fie pe caricaturi, fie pe o înțelegere foarte îngustă a realismului. Iar criticii realiști ai constructivismului sunt la fel de vinovați de a deduce din concepțiile unor constructiviști (sau poate ale mai multora) că metodologia este inerent înclinată spre
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
pe caricaturi, fie pe o înțelegere foarte îngustă a realismului. Iar criticii realiști ai constructivismului sunt la fel de vinovați de a deduce din concepțiile unor constructiviști (sau poate ale mai multora) că metodologia este inerent înclinată spre liberalism. O examinare a epistemologiei constructiviste și a teoriei realiste clasice sugerează că ele sunt, în realitate, compatibile; nu în sensul că un bun constructivism este neapărat realist, ci că studiile constructiviste sunt la fel de compatibile cu o viziune realistă asupra lumii ca și cu oricare
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
ale relațiilor internaționale și cele critice și postmoderne care consideră atât constructivismul, cât și realismul drept problematice, deși din motive diferite. Definiții Printre motivele pentru care atât de mulți cercetători din domeniu se înțeleg greșit când discută despre paradigme și epistemologie se numără confuzia terminologică. Specialiștii tind să redefinească frecvent termenii, creând situații în care același cuvânt este utilizat de diverși autori cu sensuri diferite. Observația este valabilă pentru majoritatea termenilor-cheie din acest eseu - și cu siguranță pentru cele două concepte
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
obiective sau materiale. În cadrul acestei definiții generale, constructiviștii sunt foarte diferiți. Unul dintre aspectele în care se deosebesc este măsura în care există o realitate identificabilă empiric, ce poate fi observată și studiată. Opiniile tind să se împartă în două epistemologii: una susține că există o realitate care poate fi studiată empiric; cealaltă consideră că nu putem ști niciodată cu siguranță dacă tot ceea ce observăm există în realitate independent de observația noastră și deci nu există o adevărată realitate descoperită prin
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
o realitate care poate fi studiată empiric; cealaltă consideră că nu putem ști niciodată cu siguranță dacă tot ceea ce observăm există în realitate independent de observația noastră și deci nu există o adevărată realitate descoperită prin studiu empiric. Cele două epistemologii sunt cunoscute fie drept constructivism „neoclasic” și „postmodern” (vezi Ruggie, 1998), fie „de suprafață” și „profund” (vezi Wendt, 1999). Vom susține constructivismul realist în acest eseu, concentrându-ne asupra variantei neoclasice, deoarece este cel mai greu de argumentat. Constructivismul postmodern
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
o compatibilitate între realismul clasic și constructivismul neoclasic. Antipatia față de „omul de știință”, acceptarea importanței ideilor și accentul pus pe contextul istoric din operele lui Morgenthau (pentru o discuție a cauzalității sociale, vezi 1946, p. 130) sunt foarte compatibile cu epistemologia constructivistă, fie ea neoclasică sau postmodernistă. Iar ontologia realismului clasic, care acceptă o realitate separată de opinia subiectivă, fără să nege, în consecință, rolul elementelor ce nu pot fi observate, precum moralitatea, este departe de materialismul brut pe care uneori
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
În mod asemănător, nu putem atribui în mod rațional o preferință normativă unei metodologii concentrate asupra surselor teoretice din care se inspiră unii practicieni. Dar, în măsura în care constructiviștii americani folosesc opera filosofilor politici (spre deosebire de cei care se ocupă de metodologie și epistemologie), ei au deseori orientări idealiste. Un bun exemplu este Wendt. El susține că acceptă rolul puterii în relațiile internaționale și deci ipoteza fundamentală a realismului, așa cum este el definit aici. Dar susține, de asemenea, în legătură cu Immanuel Kant, că dinamica endogenă
[Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]