767 matches
-
să conțină o apreciere a valorii estetice, nu a celei istorice, biografice sau filozofice. Faptul însuși de a dedica timp și de a acorda atenție unui poet sau unei opere constituie în sine o judecată de valoare. Dar puține eseuri exegetice exprimă judecăți doar prin actul alegerii unui subiect. De la "înțelegerea poeziei" se trece pe nesimțite la "judecarea poeziei" ; este vorba însă anume de judecarea ei în detaliu și în cursul analizei, nu de judecata redusă la o sentință rostită, în
[Corola-publishinghouse/Science/85059_a_85846]
-
unitară constelație de idei și reprezentări în continuă dispută și tensiune, urmărind cristalizarea unor paradigme ale contrariilor, care nu sunt altceva decât expresia ultimă a chipului interior al autorului. A. valorifică, în sensul continuării sau, dimpotrivă, polemic, o întreagă tradiție exegetică, dovedindu-se un critic și un interpret înzestrat. SCRIERI: Mângâios, Iași, 1996; „Farmec dureros”. Poetica eminesciană a contrariilor, îngr. și pref. Florin Faifer, postfață Dumitru Irimia, Iași, 2002. Repere bibliografice: Nicolae Turtureanu, Poeți amânați, CRC, 1997, 3-4; Gabriela Gavril, „Tristețea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285350_a_286679]
-
propune o estetică din unghi categorial, în care opera este expresia unei spiritualități. Situându-se pe o poziție oarecum polemică față de analizele curente de istorie literară, T. adoptă așa-numita „reducție eidetică”, pentru care are nevoie de un multiplu demers exegetic: psihologic, tematic, filosofic și, nu în ultimul rând, hermeneutic. Cele mai importante studii sunt dedicate predilect, începând cu Eminescu, literaturii române clasice: Ion Creangă, Ioan Slavici, I. L. Caragiale, Vasile Pârvan, George Coșbuc, dar și Liviu Rebreanu, Tudor Arghezi (Secțiuni literare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290206_a_291535]
-
un demers care trece de la Benjamin Constant și C. A. Rosetti la Paul Valéry, André Gide, Anton Holban și M. Blecher. Împinsă până la cult, admirația pentru personalitatea și opera lui G. Călinescu se va materializa și în alte inițiative documentare, exegetice sau memorialistice. Cea mai importantă e un foarte acribios excurs privitor la „dosarul” Scrinului negru, care alcătuiește, împreună cu materialele de arhivă, un tom impunător, indispensabil oricui se interesează de laboratorul romancierului. Ordonând cronologic și tematic „fișele de lucru” din cele
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289904_a_291233]
-
din aceeași parte un Gheorghe din Enos, retor și el, preluând, tot în greacă, un capitol) și în fine, în românește de un cărturar din cercul lui Udriște Năsturel. Învățăturile... vor declanșa cea mai lungă și mai întortocheată dezbatere din exegetica noastră literară. Ca și în alte cazuri, timpul modern a descoperit în etape (versiunile în română, slavonă și greacă) această scriere, cap de serie cu o istorie îndestul de complicată. Treptele acestei cunoașteri - o lungă dispută în jurul „chestiunii homerice” a
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288381_a_289710]
-
că lecțiunea trebuie să fie exa minată În ea Însăși. O lecțiune este bună dacă este În acord cu uzul limbii și cu stilul unui scriitor, cu ideile acestuia, cu scopul pe care și l-a propus, cu circum stanțele exegetice și istorice, precum și dacă prin intermediul ei se explică ușor alte lecțiuni. Dincolo de această evaluare fundamentală, lecțiunile bune, după recomandările lui Griesbach, se disting prin aplicarea unui set de reguli 1, dominate de cîteva principii: 1. Cele cincisprezece reguli impuse de
Papirus, pergament, hartie by Ioana Costa () [Corola-publishinghouse/Science/1348_a_2731]
-
nu o suprapunere. „Scopul istoricului literar - preciza el într-o lecție introductivă - este de a găsi adevărul obiectiv, de a găsi cauzele fenomenelor literare și de a face legătura evolutivă între aceste fenomene.” De aici, opțiunea pentru „abordarea filologică” sau „exegetică” a fenomenelor literare (Dan Horia Mazilu). Astfel, materialul acumulat pe parcursul timpului și punctele de vedere elaborate pe baza acestuia prin metode riguroase de cercetare și-au găsit concretizarea în numeroase lucrări despre Dosoftei (cea dintâi apărută în 1915, în limba
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286240_a_287569]
-
proprii conțin o discretă undă lirică, mai ales în secvențele narativ-evocatoare. Abordând îndeobște autori și opere pentru care are afinități, comentatorul o face cu empatie. E o participare bine strunită prin exercițiul obiectivării - ceea ce conferă interpretărilor credibilitatea judecăților echilibrate. Calmul exegetic este vizibil în conștientizarea „pașilor pe nisip”-urile mișcătoare ale literaturii. Este Eminescu un poet „dificil” sau „hermetic”, cum îl crede Vladimir Streinu? Sau este G. Coșbuc, conform aserțiunii aceluiași, un poet citadin? Felul în care comentatorul se îndoiește rămâne
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289469_a_290798]
-
invitând la redeschiderea problemei, nu la clasarea sau eludarea ei. Concluziile definitive nu sunt totuși ocolite atunci când există suficiente probe la dosarul chestiunii. Un exemplu: „achitarea” lui Duiliu Zamfirescu, catalogat, până la demonstrația lui S., printre detractorii lui Mihai Eminescu. Calmul exegetic este atestat și de alt aspect al metodei utilizate: se adoptă dintru început o strategie a înaintării în spirală, ceea ce presupune reveniri și revizuiri, completări și rafinări. Scrierile despre Topîrceanu, Delavrancea și mai ales despre Zarifopol și Duiliu Zamfirescu sunt
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289469_a_290798]
-
justifice literatura, so explice și, în cele -din urmă, s-o reducă la originile ei ("sofismul genetic *1"). Nimeni nu poate tăgădui că înțelegerea literaturii a fost mult înlesnită datorită cunoașterii temeinice a condițiilor în care a fost creată ; valoarea exegetică a unui astfel de studiu este incontestabilă. Totuși e clar că studiul cauzal nu poate nicidecum să înlăture problemele pe oare le ridică prezentarea, analiza și evaluarea unui subiect cum este opera de artă literară . Intre cauză și efect nu
[Corola-publishinghouse/Science/85058_a_85845]
-
toate mărturisesc o atenție specială acordată refacerii imaginii lor publice și a relației dintre ele, necesare, dar, cum se știe, în continuare dificile. Iconoclasmul bizantin și, mai târziu, reforma spirituală isihastă se dovedesc așadar a fi fost ghidate în abordarea exegeticii biblice și a surselor evanghelice nu doar de spiritul purist al unor elite. Ascunse de interfața polemicii de ordin dogmatic, s-au confruntat în fundal și programe politice, și nu întâmplător, pentru că ambele mișcări teologice au fost provocate de fapt
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
medieval, completată de un alt nivel, cel al "imaginarului imaginat", pur ficțional, la care acționează predominant, ca resort creator, fantezia. Imaginarul medieval românesc menține pentru transferul de mesaj, ca unități minimale funcționale, imaginea, simbolul și semnul. Discursul oficial (iconografia religioasă, exegetica religioasă, în timp chiar și istoriografia ca historiae) recuperează atât o tradiție sacră, cât și trecutul comunității și servește nu neapărat prozelitismului religios, ci mai ales "prozelitismului" militar și programelor politice creștine. Atât în ce privește sistemele de putere, cât și planul
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
medievală a dublat-o, așa cum demonstrează studiile de specialitate, pe cea urmată de puterea laică, de guvernare în spirit creștin; în acest fel, i-a întărit ideile politice, forțate în mare parte de circumstanțe să rămână constante. Cultura teologică și exegetica religioasă românească au dat de aceea rareori răspunsuri originale în raport cu tradiția, concentrându-se mai mult asupra soluțiilor de moment în fața presiunilor istorice și mai puțin sau deloc asupra chestiunilor teoretice sau interpretative. Moștenirea pe linie sârbească a Hilandarului, spre exemplu
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
făcut totuși într-un mod nu lipsit de interes, pentru că opțiunea pentru isihasm a dus la o deschidere mult mai mare față de mediul intelectual bizantin, cu toate "distanțele" de înțeles. Pe lângă texte juridice majore (precum Sintagma lui Vlastaris) sau de exegetică generală, teologia isihastă a dus și la integrarea prin citare (dacă nu chiar citire), cu numirea sau nu, a fundamentelor ei: filosofia platoniciană, iudeo-creștinismul, patristica și scrierile iconodule din secolele VIII-XI. Studierea filosofiei însemna pentru cărturarii români din secolele XIV-XVI
[Corola-publishinghouse/Science/84997_a_85782]
-
mitopoetică în lirica lui Serghei Esenin. Expunerea analitică avansează considerații teoretice ilustrative privind semnificațiile și ipostazierile mitului în procesul formalizării artistice. Studiile lui Ș. integrează literatura rusă în context universal din perspectivă comparatistă, vizându-i specificul și diferențele în pagini exegetice dense, cu numeroase observații de finețe. Ultima parte a acestei proiectate trilogii urmează să abordeze relațiile dintre timpul artistic și poetica memoriei la mari scriitori ai secolului al XX-lea (Aleksandr Blok, Anna Ahmatova, Ivan Bunin, Vladimir Nabokov). SCRIERI: Russkaia
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289791_a_291120]
-
Ioan (In epistolam primam Iohannis). Bibliografie. Ediții: CChr.Lat 36, 1954 (R. Willems); BA 71-73B, 1977-1993 (M.-F. Berrouard); NBA 24, 1968 (Introducere și indici de A. Vita, trad. și note de E. Gondolfo și G. Maderini). O altă operă exegetică este cea care examinează Predica de pe munte a Domnului (De sermone Domini in monte). Ulterior, pentru a răspunde mai ales unor exigențe didactice, Augustin reia Explicarea Cărții facerii, dar de data aceasta în litera ei (De Genesi ad litteram), apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
Ieronim, care în cazul teologului din Stridon depășește uneori limitele unei dezbateri senine: o întâmplare neplăcută care va fi în parte compensată de prietenia începută în acei ani cu Paulinus din Nola, chiar dacă limitată la un schimb de scrisori. Activitatea exegetică din această perioadă se face simțită și atunci când Augustin reia polemica împotriva maniheanului Adimantus (Contra Adimantum): în acest tratat explică, printr-o confruntare de texte, aparentele contradicții dintre Vechiul și Noul Testament (Adimantus fusese unul dintre cei mai importanți discipoli ai
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
preot asistent al episcopului Valeriu. La patru ani de la hirotonisire are loc mișcarea decisivă, numirea ca episcop adjunct, în 395, și în același an, odată cu moartea lui Valeriu, înscăunarea ca episcop titular la Hippona. Urmează, în 397, un important tratat exegetic, cel compus din două cărți dedicate Diverselor întrebări ale lui Simplicianus (De diversis quaestionibus ad Simplicianum). Așa cum am spus deja, întrebările puse de Simplicianus se referă în parte la istoria evreilor, altele însă sunt legate de interpretarea Epistolei către Romani
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
ci de a îndemna pe orice creștin să facă eforturi ca să înțeleagă textul sacru. Din această obligație derivă, în al doilea rând, necesitatea de a-l explica altora; și dacă în altă parte Augustin însuși a arătat, în scrierile sale exegetice, cum trebuie înțeles, acum el consideră că trebuie să arate și cum trebuie explicat; trebuie însușită știința exegezei lui signum și a lui res, care se obține chiar prin citirea textelor biblice. Firește, trebuie stabilit care dintre ele sunt autentice
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
în cartea sa Explicarea Facerii, contra maniheilor: copilăria timpurie, copilăria, adolescența, tinerețea, trecerea spre bătrânețe, bătrânețea și pacea finală; această schemă, propusă de Pizzolato, are avantajul de a depăși contradicția, despre care vom vorbi acum, dintre partea autobiografică și cea exegetică). În ansamblu, opera pare scrisă într-un fel cam dezordonat, pentru că cerințele lui Augustin, în alcătuirea povestirii, nu corespundeau cu ale noastre, și noi am fi vrut să citim mai mult în legătură cu anumite subiecte (el însuși, totodată, recunoaște adesea că
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
rudibus: G. Madec); CSEL 25, 1, 1891 (De utilitate credendi. De duabus animabus. Contra Adimantum. Contra epistulam fundamenti. Contra Faustum...: I. Zycha); 25, 2, 1892 (De natura boni...: I. Zycha); 43, 1904 (De consensu Evangelistarum: F. Weirich). 8. Marile tratate exegetice și teologice Cu siguranță împotriva maniheilor, dar nu exclusiv, este scrisă lucrarea cea mai importantă de exegeză a lui Augustin, adică Explicarea Facerii în litera ei (De Genesi ad litteram). Așa cum spune titlul, Augustin renunță aici la orice interpretare alegorică
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
necesităților practice ale Bisericii din Hippona și din întreaga Africă unde Augustin devine tot mai faimos și mai important. O dovedește și rostirea unui foarte mare număr de Predici: cele cu adevărat autentice sunt peste cinci sute, unele cu conținut exegetic, altele mai ales pe teme morale; o dovedește și bogatul său Epistolar, compus din 279 de scrisori, din care 54 provin de la corespondenții săi (printre ei Paulinus din Nola și Ieronim, ca și personaje influente din Africa romană). Augustin scrie
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
despre care cf. vol. I, p. ??? și urm.); J. Oroz, La retorica en los Sermones de San Augustin, Madrid 1963. Ediții ale Comentariului la Psalmi: CChr.Lat 38-40, 1956 (E. Dekkers, J. Fraipont); 41, 1961 (C. Lambot); pentru celelalte texte exegetice cf. CChr.Lat 33, 1958 (Quaestiones in Heptateuchum...: J. Fraipont); 44B, 1980 (Quaestiones Evangeliorum: A. Mutzenbecher). O antologie cu comentariu: M. Simonetti (Fundația Valla, Mondadori, Milano 19892). 10. Lupta contra donatiștilor Între 400 și 411, lupta împotriva donatiștilor nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
măsuri impuse de autoritatea politică o susținută activitate polemică. Putem să facem doar câteva referiri la unele din numeroasele tratate din acești ani (400-405): cele trei cărți din tratatul Contra epistolei lui Parmenianus (Contra epistulam Parmeniani), donatistul care contestase regulile exegetice ale lui Tyconius (cf. p. ???); dintre cărți, a doua prezenta un interes particular pentru Augustin pentru că acolo el susținea faptul că Biserica era un corp „bipartit” unde intrau și cei buni, și cei răi, dar asta nu însemna că ei
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
reia toate aceste chestiuni, în acea manieră sistematică și enciclopedică ce-i este atât de caracteristică, mai cu seamă prin scrierea unei opere impresionante, Despre cetatea lui Dumnezeu (De civitate Dei). Aceasta era anunțată, în esență, la sfârșitul acelei opere exegetice pe care Augustin o ducea la bun sfârșit în 412, adică Explicarea Facerii în litera ei. Cetatea lui Dumnezeu poate fi prezentată chiar cu cuvintele lui Augustin care o descrie în Retractări: „Primele cinci cărți resping părerile acelora care pretind
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]