1,716 matches
-
durează prestația proletară, după care te vei întoarce la fatalitatea unor gene pe care nu le poți depăși. Cazul doctorului Neagu Basarab e o ilustrare a destinului de care are parte o conștiință care s-a încăpățînat să lupte cu fatalitatea genelor. Cu o apetență culturală bătînd în polivalență, doctorul Neagu s-a stabilit în Germania în 1990, după ce în țară, pe lîngă specialitatea psihiatrică profesată la Spitalul „Gheorghe Marinescu”, se dedicase homeopatiei. În genere, medicii atrași de psihiatrie nu sînt
Conștiința ultragiată by Sorin Lavric () [Corola-journal/Journalistic/4226_a_5551]
-
ori suprarealiste, uneori coșmarești. A. R. Deleanu știe să confecționeze din scenarii arhicunoscute semnificații proaspete. De la secretele cuplului și misterele domestice la poetica depărtării, cenzura identității și presiunea locativului. Ce rezistă până la capăt e felul în care Deleanu amplifică sentimentul fatalității. Început sub semnul eșecului și al vinovăției, destinul comun sfârșește în aceleași acorduri. Numai că, în final, exersate prin lungi căderi în interiorități. Proba este diferită pentru cei cărora le reușesc defulările (familia) și pentru cei stigmatizați - mezinul scriitor și
Un poem apocaliptic by Marius Miheț () [Corola-journal/Journalistic/4267_a_5592]
-
scăpam de o povară, de o obligație mondenă În care să nu ne-ntrebe nimeni prea mult, În care darurile să nu ne-spăimânte La gândul că trebuie să le-ntoarcem înzecit, În care moartea celuilalt să nu-nsemne Doar fatalitatea ajunsă deocamdată la o altă adresă. Numai atunci când ni se pare că iubim Ne-ascundem după vorbele altora Să trecem în contul altora vina De-a ne înșela, voit, pe noi înșine.
Grăbiți by Carmen Focșa () [Corola-journal/Journalistic/4466_a_5791]
-
dar și mai puțin decât un om; mai puțin, în măsura în care se consideră o simplă ființă rațională, aridă, condamnată la singurătate; mai mult, în măsura în care se multiplică pe sine, mimează diverse vieți care se consumă scenic. În felul acesta este abolită orice fatalitate, oricât ar fi părut de neînvins, din moment ce omul găsește tăria să-și sfideze moartea creând spectacole de teatru. Există deci o doză extraordinară de optimism în orice încercare de a construi o scenă reală sau imaginară și de a produce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
care o găsește în sine. Este o înțelegere în plan semiologic știința semnului care sunt eu relaționează cu știința semnului care ești tu -, dar și antropologic, cele două deveniri fiind, în fapt, una singură. De aici rezultă și o anume fatalitate a omului care se luptă cu masca. Nimeni nu pierde, nimeni nu câștigă, ci totul devine o continuitate. Omul are masca lipită de față, așa cum imaginea din oglindă, oricât de departe ar părea, este lipită de cel care a creat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
Masca semnalează o absență. Actorul, fără mască, o neîmplinire. Omul fără umbră este deja mort, în timp ce umbra fără om este o iluzie. Această dependență reciprocă impune niște reguli, un anumit respect pe care omul îl datorează umbrei, dar și o fatalitate indestructibilă privind perpetuarea gesturilor și, implicit, clișeizarea lor, eșuarea în ridicol. Totuși omul lipsește din umbra lui, nu este niciodată prezent acolo. Numărul 2 face trimiteri la tot ce ține de dublu, narcisism, bovarism. Cât privește umbra, aceasta are semnificații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1504_a_2802]
-
scriitoarei e în continuă mișcare cu un suflet vibrant în care iubirea se dezlănțuie în uragane, iar dezrobirea pândește la orice cotitură a vieții. Nimic nu e însă mai mișcător și mai nobil decât acest zbucium peste care plutește sufletul fatalității antice. Îi ierți și frenezia și nevroza și o mare duioșie și milă ne cuprind în fața condiției umane care între două nuanțe a creat această sublimă frământare fără rost, ca o protestare împotriva liniștii eterne ce o așteaptă”. În paginile
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
pe sine, ea se apleacă asupra misterului feminin pentru a-l sfâșia. Analitică, sub raportul cercetării tulburărilor psihologice și fiziologice ale amorului, opera ei este pur lirică deîndată ce se apropie de forța misterioasă din care pornește. Privit ca o fatalitate, amorul scapă oricărei calificații morale ; o astfel de concepție nu poate însă legitima decât o mare pasiune și eroinele scriitoarei sunt toate sub biciul de foc al unei pasiuni ce se proiectează dincolo de bine și de rău, în lumea formelor
Femeia în faţa oglinzii by Corina Alexa-Angheluş () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1162_a_1871]
-
traseul Fatum ului recunoaște mersul săgeții la țintă. Rolul omului de creator al propriului destin se reduce până aproape de nulitate, oricare ar fi răspunsul lui Oedip, în varianta Enescu-Fleg, la întrebarea Sfinxului. Așa se face că abordarea filozofică a problemei fatalității e mai simplă, iar abordarea psihologică e neguroasă; singură abordarea scriitoricească, mai ales în cazul romanului, cumulează toate beneficiile reflecției în subiect, ale artei constructiviste și ale sugestiei stilistice. Întâmplările fatidice trec pe deasupra vieții omului și par să-l absolve
La marginea nopții by Constantin Clisu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1690_a_3120]
-
un vaiet scurt, de os trosnit, complet nepotrivit siluetei lui longiline, puțin efeminată, puțin prea spilcuită, de provincial devenit mai parizian decât parizienii. Alexandre ignoră durerea (dintotdeauna a suferit cu oasele, a fost un copil friguros, bol năvicios, închipuit și, fatalitate!, mofturos la mâncare, cum sunt cam toți copiii crescuți de o mamă singură și hipersensibilă la toanele fiului unic) și contemplă furnicarul fistichiu de pe stradă, care mușcă din brioșe (cu vanilie, oare?), adul mecă lacom cu vârful nasului aproape de-
Dincolo de portocali by Ioana Bâldea Constantinescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1347_a_2732]
-
o satisfacție...” Ce idee, Pandelică!... Care satisfacție? Ce plăcere să am când tot apari în preajma mea, adică: „ - Să uităm dracului trecutul, să mai luăm o gură de vodcă și să convenim că - nu-i așa? - oameni suntem, deci destinul, soarta, fatalitatea, o putere necunoscută ne joacă pe ață, ne sucește încoace și în colo, pe unii mai lin, pe alții mai brutal, dar pe aceeași scenă, în același spectacol al vieții, în care nu mai contează nimic, nici măcar principiile...” La care
Jucătorul by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1257_a_1933]
-
de J. P. Sartre; prima oferă o interesantă actualizare a teatrului antic grec a legendei Electrei, a doua reia problematica destinului implacabil din perspectiva filozofiei existențialiste, Sartre, plecând de la premisa că resortul principal al tragediei grecești este libertatea, ideea de fatalitate fiind doar un revers al acesteia. Temele mari ale existențialismului, ca vina, decizia, opțiunea, responsabilitatea se găsesc reunite în această 5 capodoperă ce propune o nouă și originală viziune asupra unui subiect preluat de la antici. Dacă figura Electrei a reușit
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
mari dramaturgi, căci a știut să reprezinte suferința. Pentru Aristotel, tragedia trebuie să ofere deci spectacolul nenorocirii. Desigur, această abordare nu este suficientă pentru a stabili esența tragicului, care constă în primul rând în înfruntarea dintre libertatea personajului tragic și fatalitate. Anticii recurgeau la conceptul de Destin pentru a explica parcursul vieții. „Moirele” erau adesea reprezentate ca trei surori (Atropos, Clotho și Lachesisă, fiicele divinității supreme, Zeus, care stabileau durata vieții fiecărui muritor cu ajutorul unui fir pe care una îl torcea
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
îl înfășura pe fus, iar a treia îl tăia când survenea momentul morții. Ele cântau în timp ce lucrau, iar versurile lor erau profetice. Cuvântul latinesc „fatum”, al cărui sens era acela de soartă, destin, a evoluat mai târziu în acela de „fatalitate”, prin care se desemna „moartea”. Este foarte greu să delimităm ceea ce, în tragic, ține de uman și ceea ce ține de divin. În tragedia antică, oamenii acționează într-o lume condusă de zei, de aceea acțiunea lor se găsește angajată într-
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
care își blestemă fratele, blestem cu consecințe grave în generația următoare. Astfel, personajul tragic este în același timp vinovat și inocent, autor și victimă a propriei sale nenorociri. Provocarea pe care omul o lansează zeilor pune în discuție noțiunea de fatalitate, asociată tragicului, a cărui forță nu se poate sprijini numai pe resemnarea dezolată a eroului în fața destinului; acestuia chiar i se cere să fie un erou, adică să-și manifeste în același timp măreția și voința. În acest punct al
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
totodată și momente de șovăială și regret. Ea se modifcă - și aici e noutatea - sub ochii spectatorului, iar Oreste are nehotărâri profund omenești. Revolta, mânia se îmbină cu delicatețea simțirii, cu generozitatea și problemele de conștiință. La personajele lui Euripide, fatalitatea e în ființa lor, în pasiunile ce le determină acțiunile; aceste pasiuni sunt profund omenești, sunt lipsite de rigiditate, nu urmăresc grandiosul. „Admirabil cunoscător al sufletului feminin, Euripide arată că femeia în sălbăticia ei este mai capabilă de eroism decât
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
aducând cu un ritual, un teatru inspirat din mitologia elină în care împrejurări deosebite și situații limită forțează personajele la o alegere vitală. Militantul pentru libertatea omului, pleacă de la premisa că resortul principal al tragediei grecești era libertatea, ideea de fatalitate fiind doar un revers al acesteia. Dramaturgul francez a căutat în permanență mituri, adică subiecte ușor recognoscibile, fără recursul la diferite detalii psihologice. În perioada în care se afirmă teatrul epic de factură brechtiană și teatrul absurd, pe care Sartre
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
de situare a omului aruncat într-o lume care așteaptă de la acesta s-o investească cu anumite sensuri. Inspirându-se din vechea tragedie a atrizilor, dramaturgul precizază că în Muștele a dorit „să abordeze tragedia libertății în opoziție cu tragedia fatalității”1. Pentru Sartre, libertatea înseamnă în primul rând spirit de discernământ, dreptul de a spune „da” sau „nu” în fața unor evenimente sau a unor idei. Acestui conținut moral, dar nu și moralizator, i se potrivesc o acțiune scurtă și violentă
Legenda Electrei de-a lungul timpului by Irinel Aura Stoica () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1626_a_3036]
-
unor teme din Dostoievski și prin citirea foarte atentă a lui Faulkner. E ciudat un lucru, acela că autorul american nu m-a influențat stilistic, ci - mai degrabă - ideatic. Eu am simțit în Faulkner miza excepțională a redempțiunii care învinge fatalitatea oarbă. Abia apoi i-am redescoperit pe Bernanos, Simone Weil și alți autori cu un pronunțat coté eseistic, ceea ce - într-un fel - mi-este apropiat, fiindcă nu sunt și nu voi putea fi un scriitor realist, ca la carte, ci
Dan Stanca - "Adevărata miză a cărților mele este erosul, nu logosul" by Ion Zubașcu () [Corola-journal/Journalistic/8705_a_10030]
-
pozitivist, inventarul de budoar și tot ceea ce universul artificial oferă în ansamblu și în amănunt se preschimbă, printr-o halucinantă construcție mimetică, în opusul desăvîrșit al originalelor: în iluzie pură, în gratuitate absolută, în joc dramatic cu absurdul și cu fatalitatea. Confuzia inițială, oscilațiile percepției și continua glisare între obiectul real și ficțiunea imaginii, sprijinite și întreținute de artist printr-o manualitate și printr-o capacitate de adaptare la spiritul formei și la somațiile materiei cu totul ieșite din comun, se
Ion Bitzan, între creație și mimesis by Pavel Șușară () [Corola-journal/Journalistic/8794_a_10119]
-
erau deja căsătoriți, conștiința legăturii de rudenie (soțul ei și soția lui erau frate și soră), a iubirii și a devotamentului pe care le-ar fi trădat, dacă și-ar fi dus până la capăt atracția. Maxime și Tania trăiesc ca fatalitate pasiunea lor interzisă, ca evrei trec prin peripețiile evadării din Parisul ocupat de naziști, cu pericole și soluții salvatoare mereu amenințate de neprevăzut. Amândoi își pierd perechea, dar împrejurările îi silesc să se simtă vinovați, fiindcă iubirea lor, deși reprimată
Secretele părinților by Elisabeta Lăsconi () [Corola-journal/Journalistic/8796_a_10121]
-
Mircea A. Diaconu Ce a moștenit Cioran de la strămoșii săi?! Pe lîngă nihilism, fatalitatea eșecului. La drept vorbind, totul se însumează în aceste două cuvinte. Într-un loc, invocă vorbele mamei, care, testamentar, i-ar fi spus: "Omul, orice ar face, va regreta întotdeauna". Continuă Cioran: Recunosc aici filozofia neamului nostru. N-am inventat
Eșecul, această rană, acest balsam... by Mircea A. Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/8845_a_10170]
-
privință. Compatrioții mă asaltează, îmi mănîncă timpul: - firesc, cîtă vreme pentru ei timpul nu înseamnă nimic" (II, 242). Or, deși pare că dorește să se sustragă atît dezamăgirii strămoșilor, cît și acestei vocații a neantului, Cioran mărturisește că, prin nu știu ce fatalitate, s-a simțit întotdeauna atras de eșec. Cum să ne explicăm o astfel de atitudine? Să fie chiar în acest instinct al eșecului reacția revanșardă a cuiva care are presentimentul neputinței?! Să fie coborîrea în eșec o formă de salvare
Eșecul, această rană, acest balsam... by Mircea A. Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/8845_a_10170]
-
mult ca, altădată, Nenorocirea. În realitate, e unul și același cuvînt. Să nu poți fi altul decît cel care ești. Sînt imposibil de schimbat, și sufăr pentru asta în fiecare clipă. Dați-mi un alt eu!" (II, 179). Dar dincolo de fatalitatea aceasta alienantă, care provoacă strigătul disperat al nevoii de a fi altul, de reținut fascinația predestinării. Cioran e atras de tot ce înseamnă eșec, ratare, neîmplinire, nenoroc. "Binecuvîntate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu" (II, 122), spune la un
Eșecul, această rană, acest balsam... by Mircea A. Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/8845_a_10170]
-
predestinării. Cioran e atras de tot ce înseamnă eșec, ratare, neîmplinire, nenoroc. "Binecuvîntate fie eșecurile! Le datorez tot ce știu" (II, 122), spune la un moment dat. Sau: " Nu mă poate interesa o ființă asupra căreia nu apasă o anume fatalitate" (I, 225). Cum s-a ajuns aici? Nu cumva predestinarea e numai o justificare?! La un moment dat, Cioran își recunoaște ipocrizia sau jocul. Doar că, jucînd o anumită imagine pentru ceilalți, mimînd chiar pentru sine un rol, Cioran devine
Eșecul, această rană, acest balsam... by Mircea A. Diaconu () [Corola-journal/Journalistic/8845_a_10170]