595 matches
-
dar se și sesizează ca aruncat în imanent, exilat în matrița fizică pe care acum, poate ca nicicând, o surprinde ca disolubilă, fragilă și efemeră. Aici sufletul suferă alterarea corporalității în care este închis conștientizând relativitatea trupului ca fascicol de imanență activă. Prin această conștientizare adusă de restrângerea la sine din răsfirarea în mundan, de reconcentrarea atomară a spiritului în propria individualitate, suferindul își asumă transcendența ca unică zonă primordială spre care se poate elibera de imanentul ce-l apasă întru
by Marius Cucu [Corola-publishinghouse/Science/1085_a_2593]
-
și preferă în locul reacției spontane în conversație doar stereotipia, mimetismul, sloganul călduț sau aproximația stearpă. Ecumenismul se consumă adesea într-o foarte veselă atmosferă de sindrofie fără cauză - o perpetuă prefață la redactarea unor documente care anunță succesul eshatologic al imanenței. La ce bun, atunci, să mai așteptăm un sfârșit? Reîntoarcerea la izvoarele comune ale tradiției Bisericii din primul mileniu nu înseamnă o muzeificare a trecutului. Contemplarea memoriei sfinte a Bisericii - una, sancta, catholica et apostolica - are ca rol infuzarea prezentului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
creștinismul substanțializat) pentru terra nova (creștinismul eteric). Desigur, autorul recunoaște că „revela.ția creștină nu e nimic fără credință”1. Cititorului îi este greu să înțeleagă dacă această credință slujește mai mult decât unei intuiții a prezenței lui Dumnezeu în imanența radicală a creației. Aș spune că termenul folosit de H.-R. Patapievici - existența - nu este cel mai potrivit pentru o fenomenologie a revelației, întrucât existența presupune un raport ec-static cu lumea (și astfel predispune la obiectualizare). Nu condiția inerțială a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Pentru a parafraza spusele fostului cancelar al Germaniei, civilizația euro-atlantică riscă să devină un imens parc de distracții. Lumea contemporană se zbate între uitarea modernă a păcatului (Gott ist tot) și păcatul postmodern al uitării (Tod ist Gott). În fața celebrării imanenței, umaniștii nu pot răspunde decât cu o disperată apologie a responsabilității morale. Aspectul „interesant” al oricărei istorii individuale sau colective justifică cunoașterea istorică nu în termenii unei experiențe estetice (S. Kierkegaard), ci ca angajament etic (E. Levinas). Caracterul „interesant” al
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pe care orice revelatio immediata o provoacă. O primă cauzalitate demonstrativă sau instrumentală („pentru a arăta ce trebuie să se întâmple curând”) ne avertizează deja asupra caracterului profetic al descoperirii lui Ioan. Totuși, descoperirea merge dincolo de această cauzalitate datorită unei imanențe radicale. Ioan primește vizita Îngerului Domnului, Cel care l-a chemat pe Avram în ținutul Moria (Facerea 22) și S-a luptat cu Iacov în puterea nopții (Facerea 32, 24-32), Cel care ardea precum para de foc în rugul nemistuit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
atingem limitele paradoxului. În condițiile suspendării din drepturi a donatarului, a destinatarului și a datului, darul se dăruiește de la sine. Nu ne mai rămâne atunci decât actul pur al donației ca limită absolută a darului. Privirea fenomenologică recunoaște darul în imanența sa radicală. Se impune deci o nouă definiție a darului, plecând de la conceptul donației de sine (sau al autoafectării, în fenomenologia lui M. Henry). Înaintede a fi, darul se dă pe sine însuși. Cu alte cuvinte, donația precede ființa. Cum
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sine. Darul este o revelație. Paradisul nostalgiei ludicetc "Paradisul nostalgiei ludice" În ce constă, deci, darul fotbalului atunci când spectacolul se produce în torentul unei dăruiri totale? Vom răspunde: în apofaza jocului care transcende limita discursivității. Jocul, redus la pura sa imanență, indiferent de rezultat, este extazul libertății la care omul aspiră din cea mai fragedă copilărie. Să nu fie oare jocul limbajul adamic, lipsit însă de amenințările hazardului? Bucuria nemotivată a jocului nu întrupează nostalgia noastră profundă pentru teodrama paradisiacă? Despre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
A crede, a spera și a iubi sunt singurele forme de neutralizare a „absurdului” în limitele neînțelesului care, iată, promite sublimarea cunoașterii. A cunoaște fără a înțelege nu este o situație contradictorie, ci doar paradoxală. Ajunsă în acest plan de imanențe complementare, restituția hermeneutică a „infinitului” celuilalt coincide perfect cu adâncimile apofatice ale „misterului” alterității despre care vorbește teologia patristică. Avem aici de-a face cu mai mult decât o simplă întoarcere la epistemologia „slabă” a adevărului „non-manifest” (K. Popper). Citită
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nuvela „Nenorocirea” de Cehov), s-a lăsat totuși amăgit. Iadul este nemișcarea glaciară a simțirilor inimii care s-a adăpostit în limbajul contractual al indiferenței. Când iubirea dispare, răsar spontan discuțiile despre afaceri sau investiții în proiecte comune. Disperarea în fața imanenței nu poate fi salvată de nici un proiect luciferic: praful și cenușa vor înghiți până la urmă toate iscodirile minții. Omul lipsit de Dumnezeu descoperă blestemul pământului, pe care cetatea lui Cain n-a știut să-l răscumpere vreodată. Revelația deșertăciunii poartă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
economică despre lume se poate face ecou al înțelepciunii creștine. Cei care fie adoptă sincretismul, fie mimează indiferența nu reprezintă decât speranța istovită a unor minți fără discernământ. Ambiția utopică de a realiza concordatul între Revelație și oricare ideologie a imanenței face din „Dumnezeul părinților noștri” un Absolut fără identitate - „noaptea în care toate vacile sunt negre”. Arta improvizațieitc "Arta improvizației" O viziune dinamică asupra adevărului, axată pe ontologia participației în formele cunoașterii, pune modestia onorabilă a savantului sceptic alături de metanoia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
descoperirea" valorilor, ci "poziția" față de ele; nu este "libertatea" conform unei legi transcendente, care e disciplina naturii, ci libertate de natură sau spontaneitate. La fel, interiorizarea romantică, de inspirație creștină, cum am amintit deja, nu este creștină: este subiectivitatea adevărului, imanența lui și a realității subiectului care "așează" și "creează" totul..." [60]. În același sens subliniază acest aspect fundamental al religiozității romantice, Mario Puppo (deja amintit de Fichte, care a descoperit nemărginirea sufletului): Totul este spirit, iar spiritul se formează la
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
a abandona, în fața abstracției unice, în chip cu totul negativ, orice mod determinat de-a fi, totuși, pe de altă parte, se întîlnește și la ei felul mai pur de reprezentare al panteismului adineaori amintit, panteism care scoate în evidență imanența divinului în individualul dat intuiției și pieritor. Fără îndoială, în acest fel de a cunoaște am putea crede că regăsim mai mult o asemănare cu acea unitate nemijlocită a gîndului pur și a sensibilului pe care am întîlnit-o la parsi
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
Prin înșelăciunea acestor trei însușiri toate lumea este amăgită și nu mă cunoaște, pe mine cel neschimbător; dar și iluzia divină, Măyă, este iluzia mea" [140]. Aici este exprimată în chipul cel mai frapant o asemenea unitate substanțială atît în privința imanenței ei în ceea ce e dat, cît și privitor la trecerea a ceea ce este singular, individual. De asemenea, Krsna spune despre sine că el este absoluta excelență în toate existențele distincte: Între stele, sînt soarele care strălucește; între
India şi Occidentul : studii de istoria culturii by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1393_a_2635]
-
și al celei teologice) sau relativă (în urma centrării kantiene prin subiect: dincolo de „experiența posibilă”; înperspectivă fenomenologică: actul de „vizare” este „transcendent”în raport cu „obiectul”, care, la rândul lui, este, „transcendent” înraport cu actul prin care e pus). 2. Interacțiunea transcendenței cu imanența este deosebit declară la nivelul „fenomenologiei cunoașterii”, al relației de„sesizare” (Erfassen): „În orice cunoaștere - scria N. Hartmann - seaflă laolaltă un cunoscător (ein Erkennendes) și un cunoscut (ein Erkanntes), un subiect și un obiect al cunoașterii. Relația care existăîntre ele
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
Dum nezeu și Lucrarea dumnezeiască. Motivarea acestei întâlniri (în obiect, dar prin demersuri di-ferite, chiar parțial opuse: rațiunea și mistica) este următoarea: „Cuacest concept este legată în tradiție ideea teoriei celor două lumi(Zweiwelten - Theorie): deosebirea unei lumi a devenirii (imanență)de «cealaltă» lume a Unului, a ființei (care persistă, dincolo de oricedevenire)”<footnote A. Metzger, Dämonie und Transzendens, Neske, Pfüllingen, 1964, p. 145. footnote>. La baza teoriei se află „cunoașterea (Wissen) transcendenței Ființei față de fapte și experiența lor posibilă și cu
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
calitatealor de mulți”<footnote Ibidem, notă de subsol 106, p. 487. footnote>.În esență, așa cum s-a observat, se pune accentul „pe prezențalui Dumnezeu în creație prin Duhul său”. Prin aceasta „vom căuta sădepășim imaginea unui univers închis, în propria imanență, care a dusla opoziția dintre cultură și teologie, pentru a înainta în direcțiaunui univers deschis față de transcendența divină”<footnote Pr. Dumitru Popescu, Teologie și Cultură, Editura Institutului Biblic și de Mi siune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1993, p. 6
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
categoriilor transtextu alității, care a revoluționat hermeneutica lui "cărțile din cărți se fac". Intertextualitatea se substituie referinței, remarcă cercetătorul de la Université Paris IV-Sorbonne. Astfel, se manifestă o a doua generație în teoria literară, după prima epocă preocupată de text în imanența lui, ca operă închisă, care stă de vorbă numai cu limbajul său. După ce a făcut carieră un demers critic centrat pe sintaxa textului literar, pe măsură ce semantica a câștigat teren, intertextualitatea avansează o abordare prielnică deschiderii textului, dacă nu către lume
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
Bataille, Deleuze, care au evidențiat dimensiunea fondatoare și dinamică a excesului. Se poate nota în acest sens și conceptul de "situație-limită" propus de Karl Jaspers. Pentru faptul că pune bine în lumină relația dintre transcendență (ceea ce depășește egotismul contabil) și imanență (trăitul comun)43. Grație acestor situații, lumea nu este eludată. Ele sunt ca niște "cifruri", într-un fel enigmatice, desigur, subliniind că suntem prinși într-o rețea simbolică în care fiecare joacă un rol. Lume non-eludată, non-elucidată în totalitate. Existență
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
este ceea ce poate permite înțelegerea multiplelor și realelor revolte contra ipocritei apatii a moralei proprii lumii comerciale. Insurecții în care nu este nimic de temut, pentru că ele sunt, de asemenea, cauze și efecte ale transmutării tuturor valorilor proprii socialității postmoderne: imanență a formelor vechi, continuitate a vieții însuflețite. Anexă Excurs despre inițiere ( Această anexă a servit ca temelie pentru "Voyage initiatique et postmo-dernité", publicat în A. Bauer, Pour retrouver la parole, La Table Ronde, 2006.) Dincolo sau dincoace de sistemele de
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
autoritatea, în loc să postuleze vidul (în sens peiorativ), recunoaște că există acolo, în acolo (Dasein), ceva ce trebuie să fie scos la lumină. A acompania. Autoritatea servește, în acest sens, drept revelator al Ființei colective. Dincolo de verticalitate, ea pune accentul pe imanența lumii. Imanentism al comunității. Împotriva creației unui Dumnezeu atotputernic, a geocentrismului unui Pământ unic, a antropocentrismului unui om rațional conștient de sine însuși, autoritatea este astfel anamneză a creațiilor multiple într-o lume diversă. Aceasta este "legea fraților", proprie inițierii
by Michel Maffesoli [Corola-publishinghouse/Science/1042_a_2550]
-
care aceasta apare în discurs. "Ar fi oare cu putință să existe continuitate estetică fără a exista, subiacentă, și o identitate de priză asupra unei aceleiași realități?"34 O mediere a adevărului, în ultimă instanță, care nu înseamnă ruptură între imanența lumii date și o imaginară transcendență a lumii artei - deși ea presupune o anumită dislocare - ci o continuitate transfiguratoare prin experiența artei 35. Priveliște inaparentă în care prin imaginea cerbilor și a pământului, a clopotului și a frunzei, a grâului
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
pe fondul astfel dezvăluit. De aceea, "în fructul tainic, încă nebănuit în muguri,/ S-amestecă tot cerul, setos de zămislire"35. Cerul nu e transcendentul absolut spre care se tinde; coboară el însuși în adâncul zămislitor al lumii, răsare în imanența în care el rămâne inaparent în sine, transcendent oricărei apariții în faptul-de-a-fi al exteriorității fenomenale. Iată de ce, în muguri, fructul e încă tainic acoperit, ființare in potentia, iar ceea ce duce la apariție (ducând cerul mai departe) e inaparentul imaginii cerului
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
ontic: Cineva umblă în zid - îi aud pașii grei de fiară/ Inima bate departe, mohorâtă, lunară". Ce indice de realitate putem afla aici? Și apoi: sunt aceste imagini produse de o conștiință creatoare, reflectând o interioritate suficientă în propria-i imanență, sau vin dinafară, drept reflexe întipărite în pasta conștiinței care le filtrează în materie poetică? Nu e zidul tocmai limita unei subiectivități închise în sine, care se zbate să-și depășească limitarea și să iasă în lumea realității nevăzute? Aici
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
luciul răsfrângător", în "luciul nemișcător"? "Oglinda/ care să adune lumina de soare - are doar forma/ vasului din care nu stă să o toarne nimeni " - absență a reflectării de sine fără de care lucrurile nu există în vederea altuia, nu au decât forma imanenței nemanifestate, nevăzute, fără consistență ontică. La rândul ei, privirea neoglindită în lucruri nu primește învestirea lor imaginală, "nu are adevăr", "este doar un păianjen orb", o privire suspendată în golul vizibilului (cf. Arachneisme, vol. Alte poeme nouă, 1986, în Mircea
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
frizînd uneori chiar starea de bavardaj a acestuia. Un om autentic este, după Cioran, tocmai acela care are destin, adică: "frică de timp", sau "a viețui în timp cu sentimentul ireparabilului"148. O astfel de existență este tragică deoarece, alături de imanență și esențialitate, destinul mai este caracterizat și de ireversibilitate. Așa încît moartea nu poate fi deloc învinsă, căci ea începe în fapt în același timp cu viața. De aici caracterul univoc al destinului care nu este decît o "expresie a
Cel de-al treilea sens by Ion Dur [Corola-publishinghouse/Science/911_a_2419]