594 matches
-
secund” ce urmărește purificarea spirituală și salvarea sufletului „căzut” în adâncurile tenebroase ale unei lumi corupte și lipsite de orizont, creație a „demiurgului rău”. Poetul se vede pe sine ca pelerin, însă drumul lui nu este nicidecum o călătorie în imanență, ci, în conformitate cu motoul axiomatic după care „dreapta este un cerc de rază infinită”, are drept sistem referențial geometria absolută a transcendenței: „Sunt pelerin pe drumul dublu arcuit, / La două capete ridicat pe ancorele lui...” (Ger valah). Coborât fără voie prin
STOENESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289939_a_291268]
-
al doilea rând, păcatul este pozitiv. El reprezintă afirmarea ființei în raport cu neființa. Este momentul intervenției conștiinței. Conștiința care „judecă”, conștiința morală, este „raportul dintre om și Dumnezeu”. Ea se revelează prin păcat. Păcatul este transcendent întrucât este o ruptură a imanenței reprezentând prin aceasta o nouă calitate. Această ruptură strică, tulbură starea originară a omului inaugurând din acest moment existența sa temporală. Păcatul este „începutul istoriei”. În ultimul rând, păcatul este discontinuu. El are caracterul de ruptură, de intervenție bruscă, subită
Tratat de psihopatologie (ediţia a III-a revăzută şi adăugită) by Constantin Enăchescu () [Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de a-și analiza și înțelege în primul rând propria dramă”, a filosofa însemnând aici „a te salva”. Este de remarcat că filosofia existențială reprezintă „o manieră personală de a fi, ale cărei forme de realizare se desfășoară între ispitele imanenței și transparențele transcendenței”, este „expresia filosofică a spiritului omenesc, răstignit între imanență și transcendență, având conștiința vie și dramatică a acestei situații fundamentale”. Specifică filosofiei existențialiste ar fi operarea cu categoriile „concrete”, concepte „verificate de musturile existenței, de dramele [...], înălțările
POPA-8. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288910_a_290239]
-
filosofa însemnând aici „a te salva”. Este de remarcat că filosofia existențială reprezintă „o manieră personală de a fi, ale cărei forme de realizare se desfășoară între ispitele imanenței și transparențele transcendenței”, este „expresia filosofică a spiritului omenesc, răstignit între imanență și transcendență, având conștiința vie și dramatică a acestei situații fundamentale”. Specifică filosofiei existențialiste ar fi operarea cu categoriile „concrete”, concepte „verificate de musturile existenței, de dramele [...], înălțările și întristările acesteia.” „A cunoaște - se afirmă în continuare - înseamnă a exista
POPA-8. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288910_a_290239]
-
Pus în situația de a redeveni uman - prin acceptarea, odată cu adevărul despre moartea tatălui, a contingenței și failibilității propriei sale persoane -, Ruscanu nu se mai poate întoarce dincoace de bariera care desparte perfecțiunea transcendenței de dimensiunea întunecată și coruptă a imanenței: sinuciderea nu este, în cazul său, o simplă alternativă - o probabilitate opțională -, ci o necesitate compulsivă. Andrei Pietraru (Suflete tari), tânărul cu perspective strălucite, venit în capitală pentru a-și continua studiile, renunță la cultivarea potențialităților sale intelectuale („omenești”) din pricina
PETRESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288780_a_290109]
-
constelațiile inconștientului decât de caracterul disociativ al intelectului - nu suportă operația de echivalare cu ideea de conștiință. Dacă autenticitatea camilpetresciană poate fi explicitată ca aproximare infinitezimală a convergenței, în individualitate monadică, a întregului (ideatic) și părții (contingente), a esenței și imanenței, „fluidul” care antrenează ipostazele sale literare - traversând barierele celulare ale formalismelor categoriale - are natura misterioasă, obscură și aluzivă a unui substrat plasmatic, a unui lichid interstițial care, îmbibând porozitatea constitutivă a scrierii și asigurând „comunicarea neîntreruptă” între straturile romanului-palimpsest, „ignoră
PETRESCU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288780_a_290109]
-
histrionismul. Numai că imaginarul nu permite, ca la Mircea Cărtărescu, instrumentarea sa ca vehicul al decolării, iar fanteziile lui M., oricât de coerente, se autodenunță mereu ca „făcături”. Dacă există vreo revelație în această poezie, ea ar consta în conștientizarea imanenței ca unică formă de ființare. Astfel, în Aleea Mimozei nr. 3 (1993), Tomografia și alte explorări (1994) și Tea (1998), evenimentul liric central îl reprezintă tocmai constatarea opacității lumii, ca realitate insurmontabilă și ca obiect ce se refuză oricărei „codificări
MUSINA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288331_a_289660]
-
debutează cu volumul Antim. Logos și personalitate, apărut în 1971, căruia îi urmează Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin (1972; Premiul Asociației Scriitorilor din Craiova), inițial teză de doctorat, și trei volume cunoscute sub titlul generic „Ciclul imanenței literaturii”: Expresivitatea involuntară (1977), Figura spiritului creator (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), Imanența literaturii (1981). Alte două cărți sunt consacrate poeziei românești de după război: Introducere în poezia contemporană (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor) și Sistematica poeziei (1988). În 1995 criticul își face
NEGRICI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288409_a_289738]
-
urmează Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin (1972; Premiul Asociației Scriitorilor din Craiova), inițial teză de doctorat, și trei volume cunoscute sub titlul generic „Ciclul imanenței literaturii”: Expresivitatea involuntară (1977), Figura spiritului creator (1978; Premiul Uniunii Scriitorilor), Imanența literaturii (1981). Alte două cărți sunt consacrate poeziei românești de după război: Introducere în poezia contemporană (1985; Premiul Uniunii Scriitorilor) și Sistematica poeziei (1988). În 1995 criticul își face energic simțită prezența în actualitate cu o lucrare de amplu răsunet transliterar
NEGRICI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288409_a_289738]
-
cu alte produse culturale, nu neapărat literare. SCRIERI: Antim. Logos și personalitate, București, 1971; Narațiunea în cronicile lui Grigore Ureche și Miron Costin, București, 1972; Expresivitatea involuntară, București, 1977; Figura spiritului creator, București, 1978; Istoria limbii române literare, Craiova, 1979; Imanența literaturii, București, 1981; Introducere în poezia contemporană, București, 1985; Sistematica poeziei, București, 1988; Poezia medievală în limba română, Craiova, 1996; Literatura română sub comunism. Proza, București, 2002; Literatura română sub comunism. Poezia, I, București, 2003. Antologii: Poezia unei religii politice
NEGRICI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288409_a_289738]
-
spre individualități și organizațiile lor. Un asemenea proces nu ne mai apare astăzi ca o evoluție naturală spre o „complexitate” socială mai mare (ce ar rezulta din agregarea sau lupta de interese individuale pentru atingerea unor scopuri naturale odată cu recunoașterea imanenței spirituale a societății moderne) și nici nu accentuează construcția de semnificații de către actori cu referire la ei înșiși, la „alții” individuali sau la „alții generalizați”, cum ar spune G.H. Mead. Modernitatea noastră de astăzi s-a distanțat astfel de „realismul
Sociologie și modernitate. Tranziții spre modernitatea reflexivă by Lazăr Vlăsceanu () [Corola-publishinghouse/Science/2357_a_3682]
-
și preferă în locul reacției spontane în conversație doar stereotipia, mimetismul, sloganul călduț sau aproximația stearpă. Ecumenismul se consumă adesea într-o foarte veselă atmosferă de sindrofie fără cauză - o perpetuă prefață la redactarea unor documente care anunță succesul eshatologic al imanenței. La ce bun, atunci, să mai așteptăm un sfârșit? Reîntoarcerea la izvoarele comune ale tradiției Bisericii din primul mileniu nu înseamnă o muzeificare a trecutului. Contemplarea memoriei sfinte a Bisericii - una, sancta, catholica et apostolica - are ca rol infuzarea prezentului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
creștinismul substanțializat) pentru terra nova (creștinismul eteric). Desigur, autorul recunoaște că „revela.ția creștină nu e nimic fără credință”1. Cititorului îi este greu să înțeleagă dacă această credință slujește mai mult decât unei intuiții a prezenței lui Dumnezeu în imanența radicală a creației. Aș spune că termenul folosit de H.-R. Patapievici - existența - nu este cel mai potrivit pentru o fenomenologie a revelației, întrucât existența presupune un raport ec-static cu lumea (și astfel predispune la obiectualizare). Nu condiția inerțială a
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Pentru a parafraza spusele fostului cancelar al Germaniei, civilizația euro-atlantică riscă să devină un imens parc de distracții. Lumea contemporană se zbate între uitarea modernă a păcatului (Gott ist tot) și păcatul postmodern al uitării (Tod ist Gott). În fața celebrării imanenței, umaniștii nu pot răspunde decât cu o disperată apologie a responsabilității morale. Aspectul „interesant” al oricărei istorii individuale sau colective justifică cunoașterea istorică nu în termenii unei experiențe estetice (S. Kierkegaard), ci ca angajament etic (E. Levinas). Caracterul „interesant” al
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pe care orice revelatio immediata o provoacă. O primă cauzalitate demonstrativă sau instrumentală („pentru a arăta ce trebuie să se întâmple curând”) ne avertizează deja asupra caracterului profetic al descoperirii lui Ioan. Totuși, descoperirea merge dincolo de această cauzalitate datorită unei imanențe radicale. Ioan primește vizita Îngerului Domnului, Cel care l-a chemat pe Avram în ținutul Moria (Facerea 22) și S-a luptat cu Iacov în puterea nopții (Facerea 32, 24-32), Cel care ardea precum para de foc în rugul nemistuit
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
atingem limitele paradoxului. În condițiile suspendării din drepturi a donatarului, a destinatarului și a datului, darul se dăruiește de la sine. Nu ne mai rămâne atunci decât actul pur al donației ca limită absolută a darului. Privirea fenomenologică recunoaște darul în imanența sa radicală. Se impune deci o nouă definiție a darului, plecând de la conceptul donației de sine (sau al autoafectării, în fenomenologia lui M. Henry). Înaintede a fi, darul se dă pe sine însuși. Cu alte cuvinte, donația precede ființa. Cum
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
sine. Darul este o revelație. Paradisul nostalgiei ludicetc "Paradisul nostalgiei ludice" În ce constă, deci, darul fotbalului atunci când spectacolul se produce în torentul unei dăruiri totale? Vom răspunde: în apofaza jocului care transcende limita discursivității. Jocul, redus la pura sa imanență, indiferent de rezultat, este extazul libertății la care omul aspiră din cea mai fragedă copilărie. Să nu fie oare jocul limbajul adamic, lipsit însă de amenințările hazardului? Bucuria nemotivată a jocului nu întrupează nostalgia noastră profundă pentru teodrama paradisiacă? Despre
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
A crede, a spera și a iubi sunt singurele forme de neutralizare a „absurdului” în limitele neînțelesului care, iată, promite sublimarea cunoașterii. A cunoaște fără a înțelege nu este o situație contradictorie, ci doar paradoxală. Ajunsă în acest plan de imanențe complementare, restituția hermeneutică a „infinitului” celuilalt coincide perfect cu adâncimile apofatice ale „misterului” alterității despre care vorbește teologia patristică. Avem aici de-a face cu mai mult decât o simplă întoarcere la epistemologia „slabă” a adevărului „non-manifest” (K. Popper). Citită
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nuvela „Nenorocirea” de Cehov), s-a lăsat totuși amăgit. Iadul este nemișcarea glaciară a simțirilor inimii care s-a adăpostit în limbajul contractual al indiferenței. Când iubirea dispare, răsar spontan discuțiile despre afaceri sau investiții în proiecte comune. Disperarea în fața imanenței nu poate fi salvată de nici un proiect luciferic: praful și cenușa vor înghiți până la urmă toate iscodirile minții. Omul lipsit de Dumnezeu descoperă blestemul pământului, pe care cetatea lui Cain n-a știut să-l răscumpere vreodată. Revelația deșertăciunii poartă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
economică despre lume se poate face ecou al înțelepciunii creștine. Cei care fie adoptă sincretismul, fie mimează indiferența nu reprezintă decât speranța istovită a unor minți fără discernământ. Ambiția utopică de a realiza concordatul între Revelație și oricare ideologie a imanenței face din „Dumnezeul părinților noștri” un Absolut fără identitate - „noaptea în care toate vacile sunt negre”. Arta improvizațieitc "Arta improvizației" O viziune dinamică asupra adevărului, axată pe ontologia participației în formele cunoașterii, pune modestia onorabilă a savantului sceptic alături de metanoia
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
miraculoaselor forțe germinative eterne. Un punct în care gândul produce stupoare și îndoială înainte de a se face lumină și înțelepciune.” Aici este de înțeles și un pro domo, o asumare a ipostazei „eleusine” a poetului. În eseul Meșterul Manole sau imanența tragicului (1986), autorul aprofundează meditația. El insistă asupra ideii că „creatorul a fost privit ca o ființă ce iese din sfera umanului, având legături intime cu teritoriile și cu puterile sacrului.” Viziunea critică este congeneră aceleia care-i structurează poezia
BADESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285538_a_286867]
-
viscol, București, 1976; Anonimus, postfață Petru Poantă, Cluj-Napoca, 1977; Ascunsa trudă, București, 1979; Grigore Alexandrescu. Parada măștilor, București, 1981; Joia patimilor, București, 1981; Recurs la singurătate, București, 1982; Starea bizantină, Cluj-Napoca, 1983; Apărarea lui Socrate, București, 1985; Meșterul Manole sau Imanența tragicului, București, 1986; Anotimpurile, pref. Liviu Petrescu, Cluj-Napoca, 1987; Zborul gâștei sălbatice, București, 1989; ed. (Le Vol de l’oie sauvage), tr. Gérard Bayo, Paris, 2000; Ferestre, București, 1990; Furcile caudine, București, 1991; Lieduri, pref. Liviu Petrescu, Cluj-Napoca, 1992; Ante
BADESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285538_a_286867]
-
și ei sunt îmbarcați / Pe-o navă-mpotmolită în Pustie.” Ținut mistic în care începutul lumii coincide cu sfârșitul ei, Pustia este, în viziunea poetică a lui A., o heterotopie în care coexistă, în mod paradoxal, eternitatea și devenirea, transcendența și imanența, căderea și împlinirea: „În Pustie totul stă, în pustie / Totul devine. Nu există început și sfârșit. / Pustia e goală cum a fost începutul. [...] Cine are Pustia e mort, / Cine n-o are-i steril / Dumnezeule, Dumnezeule, de ce părăsit-ai / În
ALEXANDRU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285244_a_286573]
-
urmează a se petrece în sine însuși. Sinelui îi este proprie înainte de toate transcenderea de sine. Cum realitatea sa este libertatea, urmează că repetarea e posibilă acolo unde survine alegerea însăși. Iar mișcarea proprie repetării nu se închide în sfera imanenței, ci „este și rămâne mai departe o transcendență“.<ref id="187">Ibidem, p. 82.</ref> Ea transcende atât mișcarea proprie imanenței, cât și voința singulară a celui în cauză. În una din notele sale, Kier kegaard face o precizare importantă
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]
-
urmează că repetarea e posibilă acolo unde survine alegerea însăși. Iar mișcarea proprie repetării nu se închide în sfera imanenței, ci „este și rămâne mai departe o transcendență“.<ref id="187">Ibidem, p. 82.</ref> Ea transcende atât mișcarea proprie imanenței, cât și voința singulară a celui în cauză. În una din notele sale, Kier kegaard face o precizare importantă în acest sens. Spune că repetarea este prin definiție transcendență, „o mișcare religioasă în virtutea absurdului; atunci când este atinsă limita a ceva
Privind altfel lumea celor absurde by Ștefan Afloroaei () [Corola-publishinghouse/Imaginative/593_a_1175]