1,394 matches
-
și structura sa, iubirea e o disoluție a ființei. Un studiu psihanalitic ar da desigur rezultate și mai probante".169 (s. n.) Temperamental, este aproape evident că autorul român poate fi apropiat de Flaubert, "absența compartimentelor" și fluidul interior fiindu-i imanente, fapt remarcat indirect de către cei din anturajul său: într-o stare de perpetuă anxietate, cu ochii care întotdeauna păreau a căuta ceva, o inteligență vioaie și mereu în stare de a veni cu o idee originală pe marginea oricărui subiect
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
inovator în tehnica romanului. A avut orgoliul, dar și acribia de a crea un sistem filosofic original, bazat pe studiul amănunțit al conceptului de substanță. Unele poezii abordează acea desfacere a increatului, fiind certă o regresiune în cosmogonie și antropogonie, imanentă apariției orfanului: " Timpul se dilată-n gol și vin prin spații/ Către mine, flămânzite constelații.../ Sorii noi au nimburi tari de sfinți. Eu trec/ Ca o pasăre salvată de înec.//"174 Ultimul mitem, identificat în roman, este cel al coborârii
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
vs. femeia carnală, <<chipul de lut>>), având drept personaje simetrice pe D-na T. și Emilia.263 Din perspectiva interpretărilor noastre, Ladima este "pământeanul", în sensul imaginarului bachelardian, și prima personae a Autorului, în vreme ce Fred întrupează a doua personae, cu imanentul său elementar-Aerul. Autorul Al. Protopopescu se situează cumva pe alte coordonate, dar aceasta nu ne împiedică să subliniem valoarea studiului, cu atât mai mult cu cât, în același demers interpretativ, criticul amintește de un mit comun la cei doi scriitori
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
simte râme pe tot corpul, care îl descompun sufletește, aidoma personajului bacovian. Și totuși, continuă să meargă, în căutarea unui împrumut pentru plinuța, pământeana Emilia. Cât despre Eminescu, acesta trasează o coincidentia indubitabilă între condiția sa existențială și povara eticului, imanentă destinului său unic: " Voi nu-nțelegeți că pentru unii din noi modul nostru de-a fi, onești, greoi, e chiar condiția existenței noastre, că nu ne putem schimba acest mod de a fi făr-a pierde și stima, și orice bun
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
în care speța umană se complace este conotată metaforic în Scrisoarea I: "Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul". Versul devine chiar o transpunere poetică a destinului uman și al spațiului ce-i este imanent, adică tocmai Patul lui Procust în viziunea grav absconsă eminesciană. Mitul reapare ulterior, ca o încununare, în metafora ontică a "... cercului vostru strâmt". Este lumea tatălui biologic, în antiteză cu lumea care nu cunoaște nici timp, nici loc, în care
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
T. ca acel element superior, demn de a fi jertfă și ofrandă în actul creației. Din acea clipă, Opera depășește lumea obiectelor și începe să vorbească datorită contactului dintre obiect și apariția "celei sortite" a sta la temelia creației. Procesul imanent al Operei se exteriorizează ca o lucrare de sine stătătoare, nu prin ceea ce a lucrat omul în ea, ci doar prin Omul care își lasă amprenta Vieții în paginile romanului pentru a-i asigura Durata, nu existența efemeră a unui
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
și atelierul de lucru este "o adevărată baie de lumină", în contrast, ne apare dormitorul Emiliei, unde, pe lângă pat, naratarul analizează ironic un abajur din paradigma kitsch-ului. Lumina și florile sunt, cum am remarcat și în precedentele capitole, caracteristici imanente ale d-nei T. Ea se profilează astfel ca o adevărată zeitate a luminii, dar și a fertilității artistice și, în subsidiar, biologice. În măsura în care mai ales ultimele două capitole s-au dovedit convingătoare, concluzia acestui studiu se rezumă astfel: prin câmpurile
[Corola-publishinghouse/Science/1457_a_2755]
-
comunicare”), acestea sînt și componentele programelor analitice actuale. III. Competențele vizate prin studierea limbii române sînt corelate cu scopurile speciale ale celor patru direcții de predare consemnate mai sus și sînt importante pentru că revelează tocmai caracterul integrat al acestora, caracter imanent al disciplinei însăși. IV. Profesorul de limba română, dacă la Papadopol este dorit a fi o personalitate ideală, extrem de competentă, pasionată și altruistă, la Ilioasa acesta este un „auxiliar”. Prin aceste aprecieri, cei doi autori desemnează deja extremele. Orice altă
Bibliografie signaletică de didactică a limbii şi literaturii române : (1757-2010)/Vol. 1 : Sistematizare după criteriul apariţiilor lucrărilor : ordonare cronologică şi alfabetică by Mihaela Secrieru () [Corola-publishinghouse/Science/440_a_1359]
-
dintre ei își aminteau că în anii ’50, când granițele erau închise, nimănui nu i se permitea să se apropie la mai puțin de 10 km de graniță. „Granița” oferă oportunități speciale, însă ele variază istoric, având prea puține proprietăți imanente. Structura etnică a comunei ridică întrebarea cu privire la rolul etnicității în situațiile de penurie. Datorită ajutorului primit din Germania, nemții din Sântana se bucurau de o anumită autonomie față de penuria de bunuri de consum. Românii, la rândul lor, mobilizau etnicitatea ca
[Corola-publishinghouse/Science/2369_a_3694]
-
cu nevăzutul care se află dincolo și totuși se află înăuntru, așa cum William Blake nu a obosit să declare în permanență. Prin "sinfo-pictura" sa poetică, Chatterton a deschis în literatură tocmai acest orizont al fuziunii, și anume dintre transcendent și imanent, dintre văzut și nevăzut, dintre vădit și ascuns, dintre muzică și literă, dintre sunet și culoare, dintre cuvînt și emoție, dintre finit și infinit. În contextul noilor vederi mai tolerante din secolul al XVIII-lea asupra naturii sinuciderii ca "sinucidere
[Corola-publishinghouse/Science/84941_a_85726]
-
de Polina, de Mărioara Fântână (Moromeții II și Marele singuratic), de Florica Damian (Marele singuratic), culminând cu cele două femei din Intrusul, Viorica și, mai ales, firește, Maria. Cred că marea „crimă tragică” a lui Călin Surupăceanu, justificând în plan imanent drama lui, e faptul că a trecut fără cutremurare pe lângă iubirea celor două femei.) Observ în treacăt, cu nedumerire, că singura nereușită a lui Marin Preda în ce privește înfățișarea feminității e Simina din Marele singuratic, neconvingătoare, discursivă și căzând într-un
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
Românul e născut poet” (care ne-a făcut destul rău, fiind una dintre acele „iluzii ale grandomaniei” pe care le denunța Ralea), Alecsandri a devenit ca folclorist ceea ce funciarmente îi era refuzat să fie: o conștiință genială a misterului cosmic imanent și a puterii magice pe care o declanșează incantația poetică. Prin culegerea lui de poezii populare (pe care i se reproșează că le-ar fi „aranjat”, dar a făcut-o cu o neașteptat de mare artă) Alecsandri stă fără nici o
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
seama că e cu totul altceva. Negația e o funcție esențială și indispensabilă a inteligenței; fără ea nu s-ar putea înțelege nimic, ba chiar, după unii mari filozofi, și din vechime și din timpurile moderne, negația e un factor imanent al existenței. Fenomenul de care vreau să vorbesc și despre care nu sunt în fond prea multe de spus e o pantă a spiritului (sau a unor spirite), care nu e alta, cred, decât panta facilității. Nu vreau absolut deloc
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
și deliberată a inteligenței, un patos al culturii și o voluptate de glosator, care pot merge până la sacrificarea altor apetituri. De unde inevitabil și o lipsă de modestie, cel puțin aparentă: simplul fapt de a-și aroga inteligența ca presupusă și imanentă profesional, și de a lua asupră-și sarcina de a judeca, reprezintă o declarație de nemodestie, chiar la criticul care, devenind matur, dobândește acea virtute tehnică a modestiei, acea Skepsis a cunoașterii fără de care maturitatea e doar biologică, nu și
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
preopinentul meu mă provoacă la o dispută publică, ridicând ca prim punct al controversei dezacordul pe care-l constată între noi asupra noțiunii de „operă”. Îmi impută ca iluzorie părerea că opera este o realitate a cărei valoare îi e imanentă și circumscrisă. După dânsul, „opera cuprinde tot ansamblul de comentarii, de consecințe, de personaje angrenate prin lectură sau prin consecința lecturii la destinul ei istoric”. Opera conține potențial cele mai variate și neașteptate consecințe, dar asta nu ne scoate încă
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
numește „forma” fenomenelor, adică în fond esența; prin aceasta se apropie de ideile platoniciene. Spre deosebire de Platon, cel puțin de cel din dialogurile clasice ca Fedon sau Timeu și apropiindu-se de cel din Parmenide, Bacon concepe „forma”, adică esența, ca imanentă fenomenului, adică o transcendere în imanență. Prin aceasta el a anticipat fenomenologia lui Husserl. În schimb, Hobbes, deși a fost în tinerețe în intimitatea lui Bacon, nu poate figura într-o enumerare alături de acesta, și nici alături de Locke, așa cum îl
[Corola-publishinghouse/Science/2234_a_3559]
-
1. Analiza imaginarului literar și artistic. Membrii Centrului pleacă de la constatarea că În explorarea imaginarului au fost elaborate o serie de metode și instrumente (psihocritica, mitocritica, arhetipologia, imagologia) extrem de eficace, care permit o hermeneutică a imaginarului cultural dintr-o perspectivă imanentă, ce surprinde specificul ireductibil al imaginii, simbolului, mitului, ca funcții psihice cu un statut bine delimitat. Proiectul de perspectivă al Centrului este de a conjuga aceste metode cu o abordare participativă (active research, recherche-action), pentru a identifica nucleele de fascinație
[Corola-publishinghouse/Science/1910_a_3235]
-
doar această idee simplă: a mântuirii pe pământ, în condițiile existenței pe care o cunoaștem. De altfel, ideea a părut destul de seducătoare pentru ca în momentul edificării mitului lui Isus cuiva să-i treacă prin cap să facă din această opțiune imanentă regula și legea. După modelul profetismului și al milenarismului anumitor secte evreiești, afirmarea unei alte vieți, ignorând moartea și negativitatea, după venirea lui Mesia și după ispășirea pe cruce, dar pe pământ, nu părea lipsită de fundament. Isus revenit la
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
a lui Irineu din Lyon sau al lui Tertulian care în Căsătorie unică, aduce și el învinuiri sadduceenilor și epicurienilor. Câteodată, unii recunosc virtutea lui Epicur, faptul că el a dus o viață sobră, austeră, dar îi condamnă concepția lui imanentă despre lume. Toți creștinii simt că, odată cu filosoful Grădinii, combat o gândire care pune efectiv în pericol viziunea lor despre lume, și deci puterea lor asupra lumii. în ciuda scolasticii medievale creștine și a iubirii curtenitoare inspirate de cultul material, tradiția
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
preopinenților cocoșul jumulit... Dar această moarte a ideii de om nu e disociată de afirmarea existenței pluralității, a multiplicității, a diversității oamenilor. Montaigne recuză modelul, idealul tip, dar numai pentru a îndemna mai eficient la grija pentru realități terestre concrete, imanente, încarnate. Eseurile caută nu atât Omul - cu majusculă - cât ceea ce-l definește pe Michel de Montaigne în complexitatea sa infinită. Și, paradoxal, căutând un om particular, el Montaigne, găsește omul în general, pentru că, în ochii lui, fiecare individ rezumă condiția
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
nu întreține niciun fel de relație cu Ideile, el știe că lumea e guvernată de Foc și de Trăsnet... Cuplului Democrit care râde și Heraclit care plânge, Montaigne îi preferă filosoful jovial, râzător... Dar când e să aleagă între Heraclit imanentul și Parmenide transcendentul, optează pentru primul. Apărător al râsului și al imanenței, Montaigne recuză creștinismul care plânge, îndrăgește durerea și face din cor un orizont de nedepășit. Adept al fluviului, pentru că știe că nu se va putea niciodată scălda de
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
ca ființă a limbajului. Ca individ care crede în puterea verbului. Montaigne nominalist știe că, cuvântul nu reprezintă altceva decât un mijloc, o tehnică pentru a comunica. Semnificatul evoluează separat de semnificant, dar cele două instanțe țin de aceeași lectură imanentă a lumii. Om al cuvântului și al oralității, al verbului și al schimbului, al conversației și al cuvintelor, el se însuflețește întotdeauna când este vorba de a apăra adevărul trădat, uitat contrariat: nimic nu-l descumpănește mai mult ca minciuna
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
tablou - o metaforă utilizată și de Montaigne. Odiseea unei conștiințe care, fără nimic care s-o cuprindă a priori, pleacă în căutare unui prim adevăr care, independent de cer și fără să se sinchisească o transcendență, descoperă o genealogie solidă, imanentă: certitudinea sinelui, a unui eu care, pentru că gândește și reflectă deci asupra sieși, nu poate să îndoiască, cel puțin, de faptul că există. în Turn și lângă Sobă, se edifică două subiectivități preocupate doar de simpla lor prezență materială în
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
din existență așa cum ieși dintr-o încăpere plină de fum, nu obține sufragiile celui care, purtând ciliciu și practicând mortificarea, îndrăgește, iubește durerea ca reprezentând ocazia de a trăi în racursi ușor eroic Patimile eroului său cristic. în sfârșit, abordarea imanentă a vieții, chiar dacă, pentru gentilomul din Bordeaux Dumnezeu există, faptul că el nu este epicentrul lumii reale este ceea ce-l supără cu adevărat pe Pascal. Descrierea condiției umane prin aceea a propriei sale condiții corespunde adesea cu protestul mizeriei omului
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]
-
sa Arta de a scăpa de mâhnire, dar lucrarea n-a mai fost regăsită... I se recunoștea sofistului o imensă putere de convingere, o putere de foc verbală considerabilă. Ne imaginăm ce terapeut a putut fi. Opțiunea lui materialistă, monistă, imanentă îi permite să conceapă că se poate accede la cauza profundă a răului, situată în materia atomică a pacientului, cu ajutorul cuvântului care fabrică reprezentări utile pentru a acționa asupra trupului și a logicilor suferințelor psihice, deci corporale. Principiile psihanalizei sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2094_a_3419]