KorAP: Find »[drukola/base=inefabil & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...9 10 11 ...75 >

1,875 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

principiul feminin, mistere care se interferează în acea evoluție fenomenologică în trei momente viață, moarte, renaștere. Inaudibilă fizic, muzica rămâne unica realitate, umplând atât spațiul lăuntric, cât și pe cel exterior și confundând totul în aceeași vibrație a negrăitului. Starea inefabilă generată de cânt, în forma ei cea mai înaltă, mai pură, mai "creatoare" este o stingere inițiatică purificatoare ducând spre înviere într-o bucurie fără nume, beatitudinea deplinei descătușări ontice. In felul acesta inefabilul cântului, poezia "salvează ființa", afirmă autorul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
în aceeași vibrație a negrăitului. Starea inefabilă generată de cânt, în forma ei cea mai înaltă, mai pură, mai "creatoare" este o stingere inițiatică purificatoare ducând spre înviere într-o bucurie fără nume, beatitudinea deplinei descătușări ontice. In felul acesta inefabilul cântului, poezia "salvează ființa", afirmă autorul După amiezii unui faun. În Sonetele către Orfeu, Rilke și-a ales drept simbol al universului său poetic pe zeul muzicii pentru că acesta străbătuse moartea și renăscuse, o învinsese prin natura sa ontică, muzica

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Orfeu, Rilke și-a ales drept simbol al universului său poetic pe zeul muzicii pentru că acesta străbătuse moartea și renăscuse, o învinsese prin natura sa ontică, muzica fiind renaștere perpetuă. Și totodată, înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici în inefabil, așa cum scrie în Sonetul către Orfeu II,13: Fii înaintea oricărei despărțiri, ca și cum s-ar afla în urma ta, ca iarna care tocmai sfârșește. Căci printre ierni, e-o iarnă ce-atât te va ierna, că inima ți-o-ntrece și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
înaltă treaptă de ființare. Și astfel, purificați prin cânt, ne menținem pe orbita eternității. Terțina finală a sonetului rezumă ideea poetică a veșniciei umane: suiș sincopat, energizat de chemarea către inexprimabil; clipa ta, care este număr, fărâmă, adaug-o "totalității inefabile" a naturii, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul universal, idee hindusă, idee goetheană și nietzscheană, idee din finalul operei Tristan și Isolda. Poeziile de mai sus sunt doar câteva exemple de creații din lirica universală dezvoltând complexitatea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Nietzsche afirmă în Ecce homo despre poetul gânditor și gânditorul-poet, că aceștia nu sunt altceva decât "încarnarea, portavoce, mediumul unor puteri superioare." Inspirația "este o revelație în sensul că dintr-odată "ceva" ni se relevă cu o precizie indicibilă, o inefabilă delicatețe, "ceva" care ne zguduie, ne bulversează în cea mai profundă intimitate a ființei noastre. Auzi, nu cauți; primești și nu întrebi cine dăruiește. Ca un fulger, gândirea țâșnește dintr-odată cu o necesitate absolută... Toate acestea se petrec fără ca libertatea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Rainer Maria Rilke le-a scris în numai trei zile sub impresia morții unei tinere dansatoare, de a cărei artă fusese entuziasmat. Operă de mare tensiune lirică, sonetele orfice celebrează muzica, magia ei de a metamorfoza lucrurile, făpturile, universul în inefabil, ca evadare din finitudine. După Elegiile duineze, care încercau să împace viața cu moartea într-un spațiu al îngerului, Rilke depășește cele două stări în totală eliberare. Fulgerarea dicteului a survenit astfel pe crestele viziunii antinomiei esențiale a lumii ființă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
al infinitului. Pe de o parte, sentimentul certitudinii existențiale prin certitudinea formei perfecte, a tiparului care captează onticitatea în modelul de ființarea a lumii umane; pe de altă parte, deschiderea, eliberarea către infinit, către indefinit, pe care o induce sentimentul inefabilului. Armonia formei este domeniul sensibilității, actul eliberării aparține intelectului. Certitudinea armoniei îmbinată cu certitudinea eliberării: acesta este motivul pentru care în crearea operei de artă este nevoie de participare indistinctă a sensibilității și a intelectului. Arta gânditoare este cea care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
am spus,/ Căci pana-mi are-o taină și scrie cu nespus." Or, taina de dezlegat aici este următoarea: "desăvârșirea este o sclavie, dar este cea mai pură". Pentru că armonia este o finitudine, dar iubirea o transmută în sacralitate și inefabil. Prin urmare, Hafiz postulează un adevăr fundamental: pentru a înțelege ceea ce creează un văz transcendental este nevoie de un ochi cu deschidere afină. Poemele lui Hölderlin se află pe crestele gândirii de unde nu coboară niciodată. Prin excelență, tot ce el

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
lucrurilor eterne au compus înainte de toate Bach, Mozart, Beethoven, Schubert Aceștia au văzut că aparent paradoxal armonia, adică finitudinea cea mai perfectă, dezvoltă puterea magică de a elibera spre infinit sufletul, spiritul: un infinit al armonizării cosmice prin dizolvarea în inefabil. Cvartetul nr. 132 al lui Beethoven cu "Imnul de mulțumire către Dumnezeu", moartea Isoldei wagneriană, Simfonia neterminată a lui Schubert sunt exemple de culminații ale privilegiatului al treilea văz. În lipsa acestui văz stă ineficiența eliberatoare a muzicii "moderno-moderniste" producții confuze

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
nu însă ca elemente ale purei cunoașteri, ci ca entități care, prin faptul că se află în mișcare înlesnesc eliberarea de lumea din afară prin transformarea ei din concretitudine și exterioritate, în interioritate, și anume, mișcare sufletească având mers indefinit inefabilul, care pare a nu sfârși niciodată. Este o supremă stare filozofică, și anume, metafizică. * Martin Heidegger vorbește, pe drept cuvânt, de "poetul-gânditor", denkender Dichter precum Pindar, Shakespeare, Hölderlin, Eminescu, Tagore și de "gânditorul-poet", dichtender Denker. așa cum au fost presocraticii, Empedocle

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
orânduiri de asemenea cu virtuți de cântare, în adevărate linii melodice, cu o modulare a tonurilor și timbrurilor analog undelor muzicale, iar versurile și strofele modulate și orchestrare între ele similar frazelor muzicale, întregul poem devine o piesă simfonică. Pe inefabilul melodicității, se desfășoară tensiunile spațiale, temporale și cele ideatice, intim intricate cu ritmurile naturii, ale universului. În melodicitatea poemului, cititorul întâlnește calitatea receptivă cea mai nemijlocită, căci muzica însemnează armonizarea interiorității noastre, a sufletului nostru "ideal" de care vorbește Hegel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
dar emoția suie întotdeauna, in extasis mentis, la intensa vibrație a conștiinței cosmice și a conștiinței axiologice. "Prin participarea convergentă a diverșilor factori amintiți mai sus, se ajunge finalmente la acea senzație particulară indusă de poemul eminescian, la acea stare inefabilă care este perfecta armonie interioară. "Decisiv intervine în primul rând armonizarea sufletului cu restul lumii pe care Eminescu o înfăptuiește prin originala sa filozofie a spațiului poetic: convertirea lumii din afară în substanță sufletească, folosind în acest scop drept mediu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
poeziei Peste vârfuri. Aici mișcări ale naturii și sunetul cornului dilată la indefinit spațiul din afară "mai departe, mai departe" și apoi preschimbă acest spațiu tensionat în pură mișcare sufletească, iar aceasta crește până se eliberează în moartea inițiatică a inefabilului "Sufletu-mi nemângâiet/ Îndulcind cu dor de moarte". În poezia lui Baudelaire Elévation, are loc de asemenea o largă deschidere spațială dezvoltată de zborul avântat al unor ciocârlii, înălțându-se din spațiul miasmelor morbide telurice, în văzduhul eterat cu dublă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
parte, față de el însuși, prin refuzul sclavizării într-o lume care se autoneagă existențial și axiologic, tema din Rugăciunea unui dac; de la actul sacralizării și ridicării la sublim ale celor mai variate componente ale vieții și naturii, la eliberarea în inefabil; tensiunea transtanatos în dublu curent și anume, de la viață la moarte în Mortua est !, Melancolie, Strigoii, și de la moarte spre viață în Mai am un singur dor; de la originea divină a dicteului poetic: Noi suntem din cei cu-auzul fin

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru". "Denn alle Lust will Ewigkeit, will tiefe, tiefe Ewigkeit" "Căci toate bucuriile vor Eternitatea, vor adânca, adânca Eternitate". Iar această eternitate este un prezent absolut și inefabil, o stare extatică a unei vieți superioare. Moartea nu este decât un interludiu ce ne desparte de următoarea "întoarcere" a lui același. Ca și pentru Spinoza, pentru Nietzsche, nu există transcendență, totul este aici, imanent. Din acest motiv, nu trebuie

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
este poet) este înainte de toate voință spre putere. Este acea artă a cărei perfecțiune ne împiedică să murim de adevărul comun, pentru că veritabila artă este "un monolog sau un dialog cu Dumnezeu". Între arte, muzica induce o eflorescență de stări inefabile al căror ecou este misticismul. Este "împăcarea dintre antinomiile interne la interiorul unei sinteze noi, nașterea unei a treia realități". Muzica este devenirea, este marea eliberatoare, principiul ei se află dincolo de orice individuație. "Muzica mă face să cad în sus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
și demiurgul înveșnicirii ei. Pentru că poetul, în calitate de homo significans caută și are intuiția semnificațiilor vieții, ale lumii și creează noi semnificații. Muzica instituie justiția supremă în eliberarea omului de servituțile vieții de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiric în inefabil, într-un dincolo al încântării pure. Structura ei trifazică: sunet, stingerea sunetului, nașterea sunetului nou din energia celui dispărut, constituie acea "veșnicie în mișcare" de care vorbea Platon, o veșnicie poetică, transfiguratoare, contracarând magic "vremuirea" ruinătoare. Poezia reinstituie primordialitatea Există

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
sa, precum și lui Shakespeare uitat și el aproape două secole de englezi, pentru a fi redat conștiinței spirituale europene de Voltaire și romantismul german. În ambele cazuri timpul a reparat injustiția prin revelația unor vizionari. * Justiția poetică înalță omul spre inefabil, neantul spre existență, existența spre eternul reînceput. Fără poezie, viața este o planetă fără soare, o pasăre fără aripi, un limbaj interjecțional fără înțeles. Poezia este adevărata înțelepciune. Este înțelepciunea de a trăi în idealitatea care face să amuțească îndoielile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
și supușii și jivinele trăiesc, iar turnurile de aur ale palatului (metaforă a Poeziei, reluată în poemul Cântec din cel mai înalt turn) strălucesc la fel ca înainte. Galopând, într-o seară, Prințul se întâlnește cu Geniul, "de o frumusețe inefabilă", și se aneantizează unul în celălalt au murit împreună într-o "sănătate esențială". "Prințul era Geniul, Geniul era Prințul". Or, prințul confundat cu Geniul este Poetul care a supus totul transmutației lirice, adică unei morți inițiatice întru extatică renaștere. S-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
neinteligibil. Ambiguitatea este exprimată în primul rând prin opoziția dintre mișcările rapide și mișcările lente ale compozițiilor sale. Secvențele pline de vioiciune allegro, presto sunt chemate să ascundă, să mascheze un mister din andante sau adagio, aflat abisal în interioritatea inefabilă a compozitorului. Evident, oricum muzica este mută, aparține necuvântului, dar la diverși alți compozitori secvențele lente apar mai explicite, mai puțin secrete. La Mozart însă există o neliniște, o tensiune obsedantă a întrebărilor fără răspuns, un fluid melancolic până la tragic

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Aceasta desparte Așa este ocrotit poetul Temerarule! ai voi față în față Să-i vezi sufletul Te-ai ruina în flăcări. Fiind flacără, intimitatea prea mare cu spiritul desparte. Or, aceasta este poezia: treci dincolo de tine arzând, te ruinezi în inefabil. Această ambiguitate stă de veghe poetului, "păstrân du-l" în orizontul sacrului. Aflăm aici o semnificativă ilustrare a triadei dialectice teză, antiteză, sinteză miezul fenomenologic al filozofiei hegeliene, gânditorul născut în același an și prieten cu Hölderlin: teza, este făptura

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
orizontul sacrului. Aflăm aici o semnificativă ilustrare a triadei dialectice teză, antiteză, sinteză miezul fenomenologic al filozofiei hegeliene, gânditorul născut în același an și prieten cu Hölderlin: teza, este făptura fizică a poetului, antiteza sufletul, flacără pură, iar sinteza transfigurarea, inefabilul. De aici a derivat teoria "terțului inclus" formulată de fizicianul Ștefan Lupașcu, și reluată de Șerban Nicolescu. Acesta, sub influența ideii lui Heidegger, conform căreia poezia este cea care întemeiază Ființa idee preluată de filozoful din Freiburg de la Hölderlin -, afirmă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Nu fi mâhnit ! Bogat ești: ai Dragostea și Versul! ...Ce-naltă-i demnitatea și cât subjugă versul Cu farmecul său liric și dulce universul! "Scrise cu nespus", negrăitul emanând din versurile poetului din Șiraz lărgește indefinit secretele noastre zariști lăuntrice. Inefabilul împlinește suprema eliberare spirituală: "Un vers frumos te-nalță când inima ți-e grea./ Remedii fără număr să afli-n cartea mea". Neliniștile sale religioase și sociale, Dante și le-a exorcizat alungându-le după poarta Infernului pe care a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
deschiderea către eternul neînțeles al marilor creații, evocată de Eminescu în acea bijuterie prozodică Dintre sute de catarge: Nențeles rămâne gândul Ce-ți străbate cânturile, Zboară veșnic îngânându-l Valurile, vânturile. În poezia Peste vârfuri, ideea poetică a eliberării în inefabil pleacă de la o concretitudine a naturii, lunecarea lunii pe cer, se interiorizează apoi cu ajutorul sunetului de corn, deci al muzicii, care, prin natura sa are mers infinit-indefinit, iar apoi negrăitul melodic se transformă într-o așteptare ce pare fără sfârșit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Rilke în Sonetul către Orfeu II,13 dezvoltă ideea naturii muzicii de a constitui renaștere perpetuă, "veșnicia în mișcare", afirma Platon. Mirajul orfic înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici, noi cei monadici, noi fiii limitelor asemenea unui cristal în inefabil: ...Să mori neîncetat în Euridice -, și suie cântând iară, și mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat. Intre cei ce se sting în apunerii țară, fii un cristal care, sunând, s-a spart cu sunetu-odat'. În arta vizuală, tablourile

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]