966 matches
-
formă redusă, unica pentru toate persoanele, a conjunctivului prezent al auxiliarului "a fi", pentru a obtine: La modul condițional, "a fi" formează: La modul prezumtiv, auxiliarul "a fi" participa la formarea ambelor timpuri. La perfectul infinitiv se folosește că auxiliar infinitivul prezent al lui "a fi". "A fi" este și auxiliarul diatezei pasive, formele sale indicând modul, timpul, numărul și persoana verbului, în timp ce verbul cu sens plin este la participiu. Formele verbale compuse din limba franceză (perfectul compus, mai mult ca
Verb auxiliar () [Corola-website/Science/317536_a_318865]
-
verbului, în timp ce verbul cu sens plin este la participiu. Formele verbale compuse din limba franceză (perfectul compus, mai mult ca perfectul, trecutul anterior și viitorul anterior ale indicativului, perfectul imperativului, perfectul condiționalului, perfectul subjonctivului, mai mult ca perfectul subjonctivului, perfectul infinitivului și perfectul participiului) se alcătuiesc cu două verbe auxiliare morfologice: "avoir" „a avea” și "être" „a fi”. Distribuția lor nu depinde de mod și timp, ci de diateza verbului. Cu avoir se formează toate formele compuse ale aproape tuturor verbelor
Verb auxiliar () [Corola-website/Science/317536_a_318865]
-
modul, timpul, numărul și persoana acestuia: "îl a été trompé" „(el) a fost înșelat”, "je serai puni(e)" „voi fi pedepsit(a)”. Gramaticile limbii franceze iau în seamă și un numar de așa-numite verbe semiauxiliare, care se asociază cu infinitivul verbului principal. Astfel se formează construcții numite perifraze verbale. Principalele verbe semiauxiliare sunt "aller" (sens plin „a merge”), "venir" (sens plin „a veni”) și "faire" (sens plin „a face”). Primele două servesc la formarea unor timpuri ale indicativului: Verbul "faire
Verb auxiliar () [Corola-website/Science/317536_a_318865]
-
alcătuiesc forme temporale compuse: Verbul szokott este un auxiliar de aspect, exprimând faptul că o acțiune se efectuează în mod repetat, obișnuit. Are particularitatea de a avea numai formă de indicativ trecut, dar înțeles de prezent, si se asociază cu infinitivul: "Esténként olvasni szoktam" „Seară obișnuiesc să citesc”. Verbul talál are, când este folosit cu sens plin, sensul „a găsi”. Că verb auxiliar are valoare modala, exprimând caracterul întâmplător, neintenționat al acțiunii: "Ha el találod árulni a titkot, megharagszom" „ Dacă cumva
Verb auxiliar () [Corola-website/Science/317536_a_318865]
-
acțiunii: "Ha el találod árulni a titkot, megharagszom" „ Dacă cumva divulgi secretul, mă supăr”. Verbul tetszik (sensul sau plin fiind „a plăcea”) este un verb auxiliar care poate fi numit pragmatic, pentru că este o marcă a politeții. Se construiește cu infinitivul, subiectul fiind totdeauna destinatarul comunicării. Este utilizat numai la persoana a treia, adresându-se de obicei unei persoane în vârstă: "Hogy tetszik lenni?" „Ce mai faceți?” (literal „Cum vă place a fi?”)
Verb auxiliar () [Corola-website/Science/317536_a_318865]
-
meglenoromane din Huma și Țărnareca vo “Analele Societății de limbă română din P.S.A. Voivodina" Zrenjanin, 1972-1973, str. 91-94. 3. Despre palatalizarea consoanelor labiale în meglenoromana vo “Studii și cercetări lingvistice”, ăn XXIV, nr. 3, București, 1973, str. 297-300. 4. Infinitivul meglenoroman vo “Studii și cercetări lingvistice”, ăn XXVII, nr. 2, București, 1976, str. 137-150. 5. Observații cu privire la unele aspecte ale influenței slave asupra meglenoromanei “Radovi Simpozijuma”, Pančevo - Zrenjanin, 1977, str. 47-55. 6. Ličnata zamenka vo romanskiot i vo makedonskiot jazik
Petar Atanasov () [Corola-website/Science/329599_a_330928]
-
nu fie considerat(ă) neglijent(ă)”. Predicatul acestei subordonate este la modul imperativ cu valoarea corespunzătoare conjunctivului românesc. Dacă subiectul principalei este același cu al propoziției de scop, aceasta poate fi transformată în complement de scop exprimat prin verb la infinitiv: "Azért mentem a piacra, hogy vásároljak" „M-am dus la piață ca să fac cumpărături” → "Vásárolni mentem a piacra" „M-am dus la piață pentru a face cumpărături”. Această subordonată corespunde cu acea completivă indirectă din gramaticile românești care este echivalentă
Fraza în limba maghiară () [Corola-website/Science/316287_a_317616]
-
a" este folosit în graiul moldovenesc pentru toate numerele și genurile, înlocuind formele variabile „al”, „a”, „ai”, „ale”, ceea ce în secolul XIX era încă standard și în limba română literară. Terminația „-eá” din imperfectul verbelor, și chiar din formele de infinitiv este înlocuită cu „-é” [ǣ], ca în formele „"vedé"”, „"triș'é"” și „"viné"” sau „"a vedé"” (fonetism împărtășit și de graiurile ardelenești). În comunicațiile orale, formele de viitor „"am să fac"”, „"o să fac"” și „"oi face"” sunt preferate în fața formei
Graiul moldovenesc () [Corola-website/Science/297291_a_298620]
-
colocviale, așa cum se vede în tabelul din dreapta, în care folosirea formei preferate în Republica Moldova (stânga) sau cea a formei preferate în România (dreapta) poate semnifica o atitudine culturală sau politică. De o mare răspândire se bucură o formă secundară de infinitiv: supinul, un termen colectiv pentru diverse acțiuni, care cuprinde atât forme fără prepoziție (de exemplu „"făcut"”), cât și cu prepoziție („"de făcut"”, „"la făcut"”, „"pentru făcut"”). Anumite aplicații ale acestei forme au devenit punct de plecare în dezvoltarea ulterioară a
Graiul moldovenesc () [Corola-website/Science/297291_a_298620]
-
verbului cu sens lexical deplin, exprimând caracterul săvârșit și anterior față de timpul simplu sau față de alt timp compus. Astfel apar și indicativul mai mult ca perfect, viitorul anterior, trecutul anterior, condiționalul trecut, subjonctivul trecut, subjonctivul mai mult ca perfect și infinitivul trecut. Apar deja și forme supracompuse, dar li se cunosc puține ocurențe și nici ulterior nu vor fi folosite frecvent. Pe lângă continuarea împrumuturilor din latină, secolul al X-lea este o scurtă perioadă în care se fac împrumuturi din limba
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
cu predicatul acordat la persoana I plural: "S’on ne sommes mors ou tués" fr. mod. "Si on n’est pas morts ou tués" „Dacă nu suntem morți sau uciși”. La începutul perioadei, pronumele personale complemente ale unui verb la infinitiv sau cu terminația "-ant" sunt în general la forma accentuată ("Si ne sceust comment soy excuser" fr. mod. "S’il ne savait pas comment s’excuser" „Dacă n-ar ști cum să se scuze”), dar în cursul secolului al XVI
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
diferențe între pronunțarea aristocratică și cea populară. În prima, pronunțarea lui e precedat de o vocală începe să dispară, provocând lungirea vocalei precedente: "amie" [amiə] > [amiː], lungire care se va menține până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Terminația -er a infinitivului se pronunță fără r, dar cu [e] și mai lung decât la "amie". Nu se pronunță r final nici la verbe precum "courir" „a alerga”, dar nici în cuvinte ca "mouchoir" „batistă”, și nici alte consoane finale, precum l în
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
mouchoir" „batistă”, și nici alte consoane finale, precum l în "il" „el”. În schimb, în vorbirea populară acestea se pronunță, iar în secolul următor se reintroduc în limba standard, de data aceasta sub influența grafiei, în afară de r-ul terminației de infinitiv -er. Nu se pronunță nici é-urile și e-urile în silabă neaccentuată: "désir" [dzir] „dorință”, "secret" [skrɛ] „secret”. Fostul diftong transcris oi se pronunță [wɛ] ("boire" [bwɛr] „a bea”) sau [we] ("roi" [rwe] „rege”) în pronunțarea aristocratică, dar deja [wa
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
cuvinte negative, "ne ... pas". În sintaxa propoziției enunțiative, în secolul al XVII-lea se generalizează complet exprimarea subiectului printr-un cuvânt aparte și ordinea subiect + predicat + complement. Mai persistă plasarea pronumelui personal aton cu funcție de complement al unui verb la infinitiv înaintea verbului regent al acestuia: "je te veux guérir" > fr. mod. "je veux te guérir" „vreau să te vindec”. În perioada francezei clasice încă mai este frecventă folosirea infinitivului pentru o acțiune efectuată de un subiect diferit de cel al
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
plasarea pronumelui personal aton cu funcție de complement al unui verb la infinitiv înaintea verbului regent al acestuia: "je te veux guérir" > fr. mod. "je veux te guérir" „vreau să te vindec”. În perioada francezei clasice încă mai este frecventă folosirea infinitivului pentru o acțiune efectuată de un subiect diferit de cel al verbului regent: "Rends-le moi sans te fouiller" fr. mod. "Rends-le-moi sans que je te fouille" „Dă-mi-l înapoi fără să te scotocesc eu”. În domeniul lexicului, standardizarea este
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
sunt și subclase, uneori foarte diferite între ele, de aceea unii lingviști, precum Ivan Klajn, consideră că nu se poate vorbi de clase de conjugare în sensul celor stabilite de exemplu pentru limbile romanice. Acesta împarte verbele regulate, după terminația infinitivului și a persoanei I singular a indicativului prezent, în 29 de tipuri de conjugare. Exemplu de verb regulat la modurile și timpurile cele mai folosite: Observații referitoare la formele verbale: Particularități de folosire a formelor verbale: Forme mai puțin folosite
Limba sârbă () [Corola-website/Science/303910_a_305239]
-
fi câștigat un milion de dinari”. În limba sârbă lipsește concordanță timpului predicatului propoziției regente cu cel al predicatului subordonatei, cum există de exemplu în limba franceză. Astfel: Acțiunea subordonată lui "trebati" „a trebui” că verb impersonal se exprimă la infinitiv dacă cel la care se referă obligația nu este precizat: "Treba sačekati „Trebuie să se aștepte / așteptat”. Dacă subiectul este precizat, acesta este al unei propoziții subiective introdusă prin conjuncția "da" și cu predicatul la indicativ prezent: "Treba da sačekamo
Limba sârbă () [Corola-website/Science/303910_a_305239]
-
alteia, ambele având același subiect, limba sârbă preferă exprimarea celei subordonate prin propoziție completiva directă introdusă prin "da" și cu predicatul la indicativ, față de limbă croată și alte limbi slave care preferă în locul acesteia complementul direct exprimat prin verb la infinitiv: "Marija želi da piše" „Marija dorește să scrie”. Conform lui Browne 2004, până la apariția acestei lucrări nu au existat statistici concludențe privitoare la compoziția lexicului limbii sârbe. De amintit doar că dintr-un studiu efectuat în 1983 asupra unor scrieri
Limba sârbă () [Corola-website/Science/303910_a_305239]
-
formează (sufixele sunt marcate cu caractere aldine): Exemplu de familie lexicala formată prin sufixare, inclusiv un cuvant format de la un cuvant deja sufixat: Este caracteristică pentru limba sârbă formarea de substantive de la verbe prin derivare regresiva, adică suprimarea sufixului de infinitiv. Exemple: "odmoriti se" „a se odihni” > "odmor" „odihnă”, "plakati" „a plânge” > "plač" „plâns, plânset”, "prepisati" „a transcrie, a copia” > "prepis" „copie”, "răsti" „a crește” > "rast" „creștere”. În cazul verbului, prefixarea poate fi un procedeu: La alte părți de vorbire, prefixarea
Limba sârbă () [Corola-website/Science/303910_a_305239]
-
este fair”. Cele care au grade de comparație le exprimă cu adverbul "više" „mai mult”: "više fer" „mai fair”, "najviše fer" „cel mai fair”. Verbele străine se acomodează la limba sârbă cu sufixele "-îra-", "-ova-" sau "-isa-" înaintea celui de infinitiv "-ți": "erodirati" „a erodă”, "paralizovati" „a paraliza”, "eliminisati" „a elimina”. Aproape toate aceste verbe au aceeași formă la diferitele aspecte, dar sunt și unele care formează prin derivare perechi imperfectiv-perfectiv: "provocirati" - "isprovocirati" „a provoca”, "komentirati" - "prokomentirati" „a comenta”. Sunt și
Limba sârbă () [Corola-website/Science/303910_a_305239]
-
v, w, z, x" și "q". La fel ca și la vocale pronunția fiecăreia poate diferi foarte mult de la un cuvânt la altul. Învățarea corectă a pronunției se poate face doar prin memorarea pronunției fiecărui cuvânt în parte. Forma de infinitiv a majorității verbelor daneze se termină într-o vocală, care este litera "e" în general și sunt precedate de particula "at". Există câteva verbe care la infinitiv au însă alte terminații: "at bo" („a locui”), "at synes" („a gândi, a
Limba daneză () [Corola-website/Science/296646_a_297975]
-
se poate face doar prin memorarea pronunției fiecărui cuvânt în parte. Forma de infinitiv a majorității verbelor daneze se termină într-o vocală, care este litera "e" în general și sunt precedate de particula "at". Există câteva verbe care la infinitiv au însă alte terminații: "at bo" („a locui”), "at synes" („a gândi, a crede”), "at dø" („a muri”), "at gå" („a merge”), etc. Verbele se conjugă conform cu timpul gramatical, dar nu variază în funcție de persoană. Spre exemplu forma de prezent se
Limba daneză () [Corola-website/Science/296646_a_297975]
-
locui”), "at synes" („a gândi, a crede”), "at dø" („a muri”), "at gå" („a merge”), etc. Verbele se conjugă conform cu timpul gramatical, dar nu variază în funcție de persoană. Spre exemplu forma de prezent se formează adăugând sufixul "-r" la forma de infinitiv a verbului (și eliminând "at"). Verbul "at komme" („a veni”) va fi așadar "kommer", indiferent de persoană sau dacă este vorba de singular ori plural: Această conjugare extrem de simplă a verbelor este însă încălcată de multe verbe neregulate cu conjugare
Limba daneză () [Corola-website/Science/296646_a_297975]
-
din faptul că unele sufixe sunt incluse în categorii diferite de diferiți lingviști sau sunt considerate ca făcând parte din două din ele. De exemplu sufixul verbului potențial este considerat de unii sufix derivațional, dar de alții marcă, sufixul de infinitiv este pentru unii pur și simplu sufix derivațional, pentru alții sufix derivațional gen marcă, sufixul de gerunziu este văzut de unii ca simplu sufix derivațional, de alții ca sufix derivațional gen desinență. După Keszler 2000 există de asemenea mărci și
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]
-
de vorbire, ci că acestea primesc sufixe gramaticale de tip desinență care formează complemente. Tot în unele gramatici maghiare, modurile nepersonale ale verbului sunt considerate părți de vorbire nominale aparte formate prin derivare din verb: "ír" „scrie” → "írni „a scrie” (infinitiv), "író „care scrie” (participiu prezent), "írt „scris” (participiu trecut), "megírandó „de scris” (participiu viitor), "írva" „scriind” (gerunziu). Afixele pentru marcarea clasei lexico-gramaticale se aplică rădăcinilor care nu pot constitui cuvinte de sine stătătoare (vezi mai sus Tipuri de derivare). Există
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]