535 matches
-
ontologică a operei de artă, dar ne ajută în a diferenția tipul de obiect în cauză. Dacă opera de artă este o creație spirituală înseamnă că ontologia poate explica ce este această prezență cu ajutorul fenomenologiei 19. Pe de altă parte, istoricitatea operei nu este considerată de Ingarden ca fiind definitorie în înțelegerea operei de artă, deoarece Ingarden crede într-un sistem ideal al unor întrebări fundamentale demonstrate logic ce se află în relație cu anumite obiecte. Dar pentru că opera are ca
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de Ingarden ca fiind definitorie în înțelegerea operei de artă, deoarece Ingarden crede într-un sistem ideal al unor întrebări fundamentale demonstrate logic ce se află în relație cu anumite obiecte. Dar pentru că opera are ca proprietate artisticitatea înțeleasă ca istoricitate - o evoluție infinită a umanității, înseamnă că istoricitatea joacă un rol important în înțelegerea operei de artă. Astfel, reconstrucția condițiilor în care o operă de artă a luat ființare devine o condiție necesară. Această reconstrucție trebuie să plece de la nivelul
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de artă, deoarece Ingarden crede într-un sistem ideal al unor întrebări fundamentale demonstrate logic ce se află în relație cu anumite obiecte. Dar pentru că opera are ca proprietate artisticitatea înțeleasă ca istoricitate - o evoluție infinită a umanității, înseamnă că istoricitatea joacă un rol important în înțelegerea operei de artă. Astfel, reconstrucția condițiilor în care o operă de artă a luat ființare devine o condiție necesară. Această reconstrucție trebuie să plece de la nivelul pre-ontologic al operei de artă. 3. Interogarea ontologică
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
pot corespunde diferitelor tipuri de obiecte de artă. Orice denumire a unei arte sau a unui obiect artistic (roman, simfonie sau pictură) nu sunt coincidentale ci, mai degrabă, oferă o descriere a existenței diferitelor tipuri de obiecte de artă prin intermediul istoricității lor. Pentru a determina statutul ontologic al referentului unui anumit termen trebuie să facem distincție între tipurile de artă. Când vorbim despre un roman sau despre o simfonie trebuie să interogăm naura unui astfel de concept. Orice experiență trebuie pusă
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
a alege din categoriile ontologile familiare. Însă, nu putem alege un set de categorii ontologice pentru definirea obiectului de artă și a artei în general. De aceea ontologia operei de artă necesită o reîntoarcere la metafizica fundamentală, pentru a regândi istoricitatea și temporalitatea operei de artă în vederea găsirii unui sistem ontologic deschis. Ontologiile operei de artă, în special cea a lui Ingarden, duc la o diviziune a entităților în obiecte independente de conștiință și obiecte imaginare sau entități care există într-
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
trei stări funcționează împreună 29 și articulează schema conceptuală a relației dintre formă și obiect. Prin mythos, obiectele capătă narativitate și, astfel, devin artistice. Dar miturile nu corespund cu o gândire a unei națiuni ci cu limbajul care le construiește. Istoricitatea complexă a operei pleacă de la interpretările simbolurilor și sensurilor mitologice. Totodată, narativitatea simbolică dată de mitologie pune opera într-o zonă a nevăzutului și a descifrărilor. De aceea ermetismul și misticismul operei sunt exprimate prin poetica platoniciană care se formează
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
se poate ajunge la apoteoză. Înțelegerea mitologiei înseamnă descifrarea semnificațiilor operelor de artă în timp ce simbolisticul mitologic devine un trop al artei în cadrul cercetării ontologice. Din punct de vedere ontologic, mitologia reprezintă punctul de plecare al interpretării operei de artă în istoricitatea sa. De aceea, ideea de mythos este înțeleasă ca originea simbolului și a misticului operei și-o limitează la un anumit spațiu cultural pentru înțelegerea cogintivă. Lessing, în tratatul Laokoon, consideră că toate formele de mituri au un rol atât
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
imaginii opera de artă se prezintă în dublă ipostază existențială: existența din opera de artă și existența operei de artă. Existența din opera de artă relatează imaginației ceea ce este arătat în opera de artă, în timp ce existența operei de artă exprimă istoricitatea obiectului de artă în timp și spațiu. Cu ajutorul imaginii se poate trasa modalitatea prin care opera de artă poate apărea într-un spațiu și timp date. Astfel înțelegerea operei de artă presupune înțelegerea rolului imaginii în cadrul artistic. Pentru a putea
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
sau imaginii intuiționale tranzitorii. Prin intermediul primului tip de imagini este posibilă experiența estetică, în timp ce prin al doilea tip de imagini se încearcă o introspecție ce identifică ideea artistului înțeleasă și ca imagine originară, cu impresiile contemplatorului care au la bază istoricitatea obiectului de artă de contemplat. Arta poate fi interpretată din diferite perspective posibile datorită efectului imaginii. Efectul pe care imaginea îl are este unul al oglinzii aducând la suprafață diverse perspective de apropiere față de artă. Ființa umană și arta sunt
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
sa constă în reintegrarea implicațiilor imaginii, experienței estetice, precum și a înțelesurilor și (re) prezentărilor sale în diferite sfere culturale. Acest proces este posibil doar prin intermediul contemplației care definește, totodată, și existența operei de artă ca obiect autonom în propria-i istoricitate. Prin intermediul simbolului, arta este o parte a lumii, în timp ce, prin intermediul imaginii, arta se deosebește de ceea ce este lumesc. Existența operei de artă este o existență specială ce presupune un mod specific de abordare a artei: suplinirea cercetării ontologice prin intermediul unei
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
să definească arta ca bloc de senzații 8 ce poate fi activat doar prin intermediul experienței. Însă ceea ce experimentăm nu este obiectul de artă, ci sunt anumite momente ale sale și prin urmare ceea avem este doar reprezentarea unor afecte. Totodată, istoricitatea artei este definită prin intermediul afectelor înțelese ca evenimente sau întâmplări ale obiectului de artă. Pericolul interpretării artei ca momente este acela de a elimina obiectul de artă, arta devenind un spațiu în care ceva se poate întâmpla. Mergând pe această
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
afectează ontologia operei de artă întrucât experiența estetică, sub diversele ei interpretări, nu este decât o apropiere de spațiul artei și nu o înțelegere a funcționalității artei. Astfel, arta ca spațiu autonom de funcționare nu poate elimina și nu elimină istoricitatea, ci apelează la o reconfigurare care probează noi termeni ontologici. 1.2. Arta sub auspiciul imaginației Arta, în multiplicitatea de forme, apare în urma creației devenind prezență. Ideea de creație este posibilă prin intermediul imaginației. Deci arta survine în urma efortului artistului care
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
în cadrul operei de artă recurgem la raportul dintre cuvântul vorbit și cuvântul rostit. La nivel transcendental cele două moduri de existență a cuvântului presupun diferența prezenței însă, la nivel fenomenal termenii rămân neschimbați iar înțelegerea lor necesită o întoarcere la istoricitatea lor. Astfel, prezența unui obiect de artă înseamnă prezența unei imagini care are o înțelegere istorică și fără de care ea nu poate fi prezentă. Prezența unui obiect de artă nu poate fi prezență ca atare fără absența prezenței sale. Opera
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
reprezentării la nivel ideal, dar nu poate oferi o definiție noțiunii de reprezentare. Însă la nivelul ontologic obiectul de artă este prezență atât autonomă, cât și independentă de conștiință. Arta oferă și posibilitatea experienței (estetică) a prezenței autonome ce necesită istoricitatea simbolului prezent în obiectul de artă. Situația dată ne induce spre o structură a prezenței ce jubilează între totalitatea și parțialitatea prezenței, unde prezența devine o calitate ontologică a obiectului. Atât totalitatea, cât și parțialitatea devin structuri diferite de apropiere
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
artă este redată și prin intermediul corelațiilor dintre prezența sa cu tropii ontologici: orice prezență are nevoie de dovadă că este reală. Astfel, există o relație intimă între prezența operei de artă și mitologie. Prin mit și prezență se oferă limitele istoricității operei de artă și ne duce înapoi la originile timpului istoric, al momentului în care istoria a devenit prezență. Prin mit putem transcende istoria și timpul pentru a ajunge la starea pură de prezență a operei de artă. Diferitele moduri
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
este necesară o cunoaștere atât din partea subiectului cât și a sculptorului, a modelului de copiat. Simbolul și semnele funcționează doar în cadrul social și în cadrul unei anumite culturi. Simbolul simbolizează ceva doar în și prin intermediul unui culturi, el apelează la propria istoricitate pentru a putea fi definit. În cadrul artei, simbolul devine un element ontologic constituent fanteziei și creativității. Când privim desenele lui Pieter Brueghel cel Bătrân, care simbolizează cele șapte păcate capitale, suntem invitați într-o lume a fantasticului și a fabulosului
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de obiect artistic și obiect estetic. Obiectul artistic respectă anumite norme și este constituit din simboluri, imagini și povești, în timp ce obiectul estetic este experimentarea spirituală a conținutului său artistic. Arta este intrinsecă realității și are o temporalitate asemănătoare subiectului, în timp ce istoricitatea sa devine constitutivă în înțelegerea și interpretarea oricărei opere de artă. Orice prezență a unei opere de artă este prezența unui adevăr - adevărul operei de artă -, prin care subiectul este conectat cu lumea artistică și istoricitatea sa. Proiecțiile operei de
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
temporalitate asemănătoare subiectului, în timp ce istoricitatea sa devine constitutivă în înțelegerea și interpretarea oricărei opere de artă. Orice prezență a unei opere de artă este prezența unui adevăr - adevărul operei de artă -, prin care subiectul este conectat cu lumea artistică și istoricitatea sa. Proiecțiile operei de artă generază noutățile unei istorii vii: prin artă, trecutul devine prezent și face posibilă înțelegerea trecutului și duce la previziunea viitorului. Însă, istoricitatea artei a dus la negarea adevărului întrucât conținutul său, ideile și simbolurile duc
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
adevărul operei de artă -, prin care subiectul este conectat cu lumea artistică și istoricitatea sa. Proiecțiile operei de artă generază noutățile unei istorii vii: prin artă, trecutul devine prezent și face posibilă înțelegerea trecutului și duce la previziunea viitorului. Însă, istoricitatea artei a dus la negarea adevărului întrucât conținutul său, ideile și simbolurile duc la o multiplicitate de interpretări ce nu generează nicio universalitate valabilă a unei opere de artă. În perioada iluministă, arta era îndepărtată de adevăr, iar sursa ei
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
exprienței estetice și, prin aceasta, transformat într-un obiect estetic. Structura operei de artă este necesară pentru descoperirea lucrurilor așa cum sunt, independent de cum ne referim noi la ele. Deci investigația ontologică vizează obiectul însuși și existența operei de artă în cadrul istoricității sale. O astfel de ontologie presupune aprioritatea termenilor constituenți existenței operei de artă, termeni ce duc la o structură ontologică a realității artei. În acest sens, Ingarden își definește ontologia ca știința care cercetează "posibilități și necesități pure", în timp ce metoda
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
situație, estetica ar trebui să ofere anumite explicații ale altor termeni, specifici obiectului estetic, ca frumosul, sublimul, contemplația sau geniul. În timp ce, în obiectul artistic, ontologia este preocupată doar cu structura epistemologică a sa. 7. Opera de artă ca produs finit Istoricitatea operei de artă aduce în vedere trăsături noi. Din punct de vedere epistemologic, istoricitatea oferă elementele sociale specifice spațiului și timpului în care au fost create: rolul mitologiei, al imaginației, al genurilor sau al curentelor artistice. Pe de altă parte
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
ca frumosul, sublimul, contemplația sau geniul. În timp ce, în obiectul artistic, ontologia este preocupată doar cu structura epistemologică a sa. 7. Opera de artă ca produs finit Istoricitatea operei de artă aduce în vedere trăsături noi. Din punct de vedere epistemologic, istoricitatea oferă elementele sociale specifice spațiului și timpului în care au fost create: rolul mitologiei, al imaginației, al genurilor sau al curentelor artistice. Pe de altă parte, (non)temporalitatea operei de artă are capacitatea de a oferi opera mare sau capodoperele
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
fost create: rolul mitologiei, al imaginației, al genurilor sau al curentelor artistice. Pe de altă parte, (non)temporalitatea operei de artă are capacitatea de a oferi opera mare sau capodoperele, prin faptul că aceste opere speciale sunt lipsite de o istoricitate și sunt atemporale. Opera de artă poate fi definită în opoziție cu istoricitatea fiindcă o depășește prin spiritul viu al metamorfozării obiectivante. Opusă istoricității, opera de artă are capacitatea de a intra într-o interpretare repetitivă cu perspective noi: opera
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
de altă parte, (non)temporalitatea operei de artă are capacitatea de a oferi opera mare sau capodoperele, prin faptul că aceste opere speciale sunt lipsite de o istoricitate și sunt atemporale. Opera de artă poate fi definită în opoziție cu istoricitatea fiindcă o depășește prin spiritul viu al metamorfozării obiectivante. Opusă istoricității, opera de artă are capacitatea de a intra într-o interpretare repetitivă cu perspective noi: opera de artă este inepuizabilă. Acest fenomen se poate vedea cel mai clar în
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]
-
a oferi opera mare sau capodoperele, prin faptul că aceste opere speciale sunt lipsite de o istoricitate și sunt atemporale. Opera de artă poate fi definită în opoziție cu istoricitatea fiindcă o depășește prin spiritul viu al metamorfozării obiectivante. Opusă istoricității, opera de artă are capacitatea de a intra într-o interpretare repetitivă cu perspective noi: opera de artă este inepuizabilă. Acest fenomen se poate vedea cel mai clar în tragedia greacă, prin Sofocle, Eschil sau prin modernii Shakespeare sau Goethe
[Corola-publishinghouse/Science/84972_a_85757]