327 matches
-
travestit în haină franceză și sonorul Piscupesco ce nu reușește să mascheze perfect românescul episcop; în Coriolan Drăgănescu, Ibrăileanu recunoaște un nume roman și sonor ca o trompetă de alarmă de bîlci potrivit pentru șeful zvăpăiat al naționalismului cu tinctură latinistă; în cazurile Costăchel-Iordăchel Gudurău tensiunea se produce între nuanța diminutivală a numelui de persoană (nepotrivit pentru cei în vîrstă ca și în cazurile Mugurel, Floricel) și cea augmentativă a numelui de familie care mai are și funcția de a indica
[Corola-publishinghouse/Science/1499_a_2797]
-
omenesc”. Tacticile național-comuniste de acest tip au culminat în ideologia culturală a protocronismului, care a înlocuit practic după 1974 marxism-leninismul ca doctrină oficială a comunismului românesc. Protocronismul reprezintă sinteza mai multor discursuri endemice în cultura și politica românească, de la esențialismul latinist al școlii Ardelene până la naționalismul de tip Risorgimento al anilor 1840, estetica metafizică a istoriei din anii 1860 (o critică a imitării Occidentului, susținută de Titu Maiorescu, 1840-1917, și grupul „Junimea”), până la ontologia etnică a perioadei interbelice 13. Ceea ce începuse
[Corola-publishinghouse/Science/2145_a_3470]
-
atunci de Napoleon. Beneficiază, între 1805 și 1808, de prelegerile de matematică și astronomie ale lui J. T. Burg, dar și de o pregătire polivalentă, în spiritul enciclopedismului vremii, în artă, literatură și limbi străine. Orientarea umanistă îi resuscită tradiția latinistă și nostalgia obârșiilor romane, făcându-l să aleagă Italia drept patria desăvârșirii sale spirituale. Străbate orașele lombarde, aflate sub stăpânire habsburgică, călătorește până la Neapole și la ruinele Pompeiului și face o temerară descindere, evocată memorabil, în craterul Vezuviului. La Roma
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285464_a_286793]
-
națională, fundamentând-o pe un trecut ficționalizat. Însă acest demers imaginativ nu trebuie asimilat noțiunilor de ficțiune sau invenție, ci mai degrabă trebuie înțeles ca o forțare imaginativă a unor descoperiri istorice. În această cheie pot fi înțelese atât excesele latiniste ale Școlii Ardelene (romanitatea pură a românilor, exterminarea totală a dacilor), cât și replica dacistă (în cea mai autohtonistă formulă aceasta regăsindu-se în fanteziile pelasgice ale lui Nicolae Densusianu). Deși extreme, ambele poziții își au originea în constatări factuale
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
sa, de la momentul contactului primordial al romanității cu teritorialitatea dacică reprezentat de primele războaie ale romanilor cu dacii din timpul lui Iulius Cezar. Patru decenii după Șincai și Maior, Alexandru Papiu-Ilarian (1852, p. 2), prelungitor al paradigmei ardelene în Școala latinistă, recalibra momentul cronogenetic al istoriei românilor în anul 106. Principiul stabilit de Șincai, al interacțiunii romanității cu teritoriul dacic în datarea cronogeniei, este păstrat, Papiu- Ilarian operând doar un discret reglaj cronologic, fixând momentul zero al istoriei românilor odată cu deznodământul
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Principiul lui Șincai în datarea momentului cronogentic își găsește reflexia în titlul operei lui Papiu-Ilarian: Istori'a Romaniloru din Daci'a Superiore. Istoria este a romanilor, teritoriul le revine dacilor. Esența identității române, în perspectiva Școlii Ardelene și a celei latiniste, este conferită, așdadar, de ancorarea romanității (sangvinice, lingvistice, juridice, culturale etc.) în teritorialitatea dacică. Reprezentat grafic, modelul identitar propus de intelectualii ardeleni este alcătuit din axa verticală a timpului reprezentată de romanitate și din axa orizontală a spațiului reprezentând teritorialitatea
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
intersectarea romanității cu spațiul dacic (pentru Șincai acesta este anul 86 e.n., pentru Papiu-Ilarian acesta devine 106). În Istoria Romaniloru (1853, 3 vol.), A.T. Laurian, legatarul și promotorul spiritului istoriografic al Școlii Ardelene, stabilește ceea ce poate fi numită logica latinistă a periodizării trecutului românesc. Convenționalitatea inerentă a selecției "punctelor de sprijin" care alcătuiesc osatura temporală a istoriei face ca orice sistem de mapare a trecutului să fie posibil. În aceste condiții, nu trebuie să ne mire decizia lui A.T.
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
lui A.T. Laurian (1853) de a folosi sistemul cronologic "ab Urbe condita" - "de la fondarea Cetății", a Romei. Originea istoriei poporului român este plasată tocmai în 753 î.e.n., anul mitic al întemeierii Romei (1 a. R.). În concepția corifeului școlii latiniste, istoria românilor se confundăcu istoria Romei, astfel că cele două popoare, alături de istoriile lor aferente, se dizolvă până la identitate. Laurian elaborează o schemă triptică de clasificare a trecutului poporului român, fiecărei mari perioade dedicându-i câte un volum din cele
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
greutate ale istoriei românilor în Roma și Constantinopol, Laurian a realizat o "transpunere la nivel istoric a dimensiunilor genetice si spirituale ale românilor" (Roșu, 2004, p. 121). Românitatea devine astfel produsul alchimiei istorice dintre romanitatea genetică și bizantinitatea spirituală. Elementul latinist rămâne totuși dominant, așa cum arată restructurarea cronologică a istoriei. Pe lângă reliefarea romanității, efectul simbolic al cronologiei romane este acela de a evidenția vechimea, continuitatea și nobilitatea originară a poporului român, caracteristici care pot fi contrastate în raport cu popoarele migratoare care au
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
1838, într-un manual de geografie, Pitariu V. Popescu-Scriban lansa afirmația că românii îl au "de părinte pre Romulus și de mumă pre cetatea Roma, iară de colonizatoriu aice pre marele Traian" (Popescu-Scriban, 1838, p. 19). Chiar și după ce excesele latiniste se vor fi estompat în deceniile următoare, ideea originii romane a poporului român își va găsi continuarea în persoana lui Traian, care din simplu "colonizator" va fi elevat în conștiința istorică la rangul de părinte fondator al civilizației românești. Fundamentală
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
memoriei colective românești de către Mihail Kogălniceanu, care publică în 1837, la Berlin, Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens. Mitul independenței este sădit de către Kogălniceanu în însăși începutul poporului român, care odată cu acesta se desprinde din paradigma purismului latinist al Școlii Ardelene, incluzându-i și pe daci printre strămoși. Kogălniceanu pleacă de la principiul solului (jus soli) în fixarea momentului cronogenetic al istoriei poporului român, în opoziție cu practica curentă a Școlii Ardelene de a privilegia fie principiul sângelui (jus
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
că opera lui Samuil Micu, Istoria pentru începutul românilor în Dacia, ar fi putut fi utilizată ca manual didactic [Mârza, 1982-1983, p. 577]), ele rămân plasate în avangarda gândirii istoriografice, creatoare a unei paradigme interpretative. Coordonatele centrale care definesc paradigma latinistă sunt: latinitatea absolută a poporului român, identitatea romano-română, continuitatea romanică după retragerea aureliană, unitatea etnico-teritorială a românilor și a spațiului românesc, spiritualitatea creștină timpurie a poporului român. Cea mai importantă inovație adusă de romantismul pașoptist a constat în centrarea discursului
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
analiza va fi centrată pe imaginea trecutului românesc așa cum a fost ea zugrăvită în manualele de istorie. Centrajul pe conținutul manualelor de istorie special proiectate în scopuri educative permite, pe lângă determinarea conținutului memoriei colective, și detectarea prelungirilor și reflexiile paradigmei latiniste a Școlii Ardelene și mai apoi ale celei romantice (avangarda interpretării istoriografice) în literatura didactică (ariergarda consensului societal). Analiza se va axa pe puținele manualele de istorie publicate în prima parte a secolului al XIX-lea până după momentul unirii
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
disjuncte. Liniile de fractură de-a lungul cărora sunt separate aceste memorii colective coincid cu granițele politice care separă principatele. Fiecare perspectivă a trecutului este circumscrisă statal, memoria colectivă fiind organizată în interiorul cadrelor statului. Independența. Ferm ancorată încă în paradigma latinistă a Școlii Ardelene, literatura didactică din această perioadă absoarde totuși o influență romantică sensibilă în pozitivarea retrospectivă a dacilor. Dacă la cărturarii luminiști ardeleni dacii nu erau demni de atenție istoriografică, odată cu mutația romantică are loc o schimbare de optică
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
istoriografică, odată cu mutația romantică are loc o schimbare de optică, a cărei zenit se va împlini în dacismul care va irumpe în cultura română prin lucrările lui Nicolae Densusianu. Primul pas în această direcție a fost făcut chiar în interiorul paradigmei latiniste, prin valorizarea bravurii militare a dacilor, și în special prin admirarea spiritului de neatârnare manifestat de către aceștia pe întreaga durată a ființării lor istorice. Odată cu mutarea accentului de pe principiul descendenței romane pe autohtonismul teritorial (i.e., pământul dacic), caracteristicile vechilor locuitori
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
imagine reprezentativă pentru discursul didactic aparținând perioadei care a șlefuit memoria națională românească. Logica naționalistă de periodizare a trecutului românesc. Formarea statului-națiune în 1859 a adus după sine restructurarea trecutului românesc în conformitate cu o logică naționalistă de periodizare. Tranziția de la logica latinistă la cea naționalistă este reperabilă în evoluția concepției expusă de A.T. Laurian. "Romanomania", atât de pregnantă în Istoria Românilor din 1853, devine serios subțiată în manualul Elemente de istoria Românilor pentru clasele primare (Laurian, 1870), a cărui ediție princeps
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
dimensiunii etnice (romane) ca ax central al istoriei poporului român, însă această substituție nu afectează semnificativ temele constitutive ale națiunii române: vechimea și continuitatea istorică. Dimpotrivă, insistența asupra factorului teritorial pune în lumină imobilismul geografic al poporului român. După febra latinistă creată de istoriografia Școlii Ardelene, în care ficțiunea și facticitatea erau croșetate într-o singură relatare a trecutului poporului român, sobrietatea analitică adusă de A.D. Xenopol induce un suflu de profesionalism în cercetarea istorică. În Cursul de Istoria Românilor (1897
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
didactic aferent celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, de la latinism pur, prin revizuirea tezei exterminării dacilor, către asumarea și în cele din urmă integrarea parțială a dacilor în fondul genetic al poporului român. Corifeu al Școlii latiniste, A.T. Laurian (1862) [1859] rămâne fidel paradigmei istoriografice a Școlii Ardelene, centrată pe teza exterminării dacilor, a originii pur romane, a identității romano-române și a provenienței italice a coloniștilor romani. În fapt, în literatura didactică de limbă română din
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
poporale române (patria însemnând, bineînțeles, Ungaria), V. Goldiș (1896) continuă să susțină atât teza explicită aoriginii pur latine a românilor, cât și teza implicită a exterminării dacilor (p. 17). Față de aceasta, o primă torsiune prin care pozițiile clasice ale paradigmei latiniste ale Școlii Ardelene au fost dezarticulate a fost inițiată de I. Heliade Rădulescu (1861) în Prescurtarea sa de istoria românilor. În răspărul atitudinii încetățenite de la cărturarii ardeleni, de disprețuire ori în cel mai bun caz de tratare cu indiferență sau
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
evoluției memoriei colective românești: "Mocanii pot să fiă descindenți ai Dacilor" (p. 23). Prin această afirmație trebuie semnalată prima integrare parțială, deși cu totul marginală, și periferică, a dacilor în genetica românilor. După ce Budai-Deleanu a produs prima dislocație a paradigmei latiniste a Școlii Ardelene, lăsându-i pe daci să supraviețuiasă, Heliade Rădulescu continuă procesul de asumare a dacilor. Aceștia formează însă o para-românitate, o românitate alternativă, crescută în paralel cu trunchiul autentic al românității care nu poate fi decât latin. "Dacii
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
a sa faimoasă denunțare a romanomaniei, răscolit de Alecu Russo și însămânțat de Cezar Bolliac (autor al unui însemnat studiu "Despre daci" în 1858), dacismul țâșnește în conștiința romantică românească prin Hasdeu. "Fantasmagorico-galvanicul înviitoriu al dacilor" - cognomenul sarcastico-elogiant îi aparține latinistului V.A. Urechia - a dat publicării în 1860 decisivul studiu Perit-au dacii? în care afirmă paradigma duală și egalitară, daco-romană, a formării naționalității românești, "din care nici unul n-a fost predominatoriu" (cf. Babu-Buznea, 1979, p. 97). Această concepție hasdeană
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
împlinit tocmai după 70 de ani, la 1918", își încheie triumfal manualul de istorie N.A. Constantinescu, care trăia și scria istoria utopiei românești devenită între timp realitate. Profeția națională s-a împlinit întocmai, cu o singură excepție însă: în locul fundației latiniste, năzuită de Russo, România Mare s-a întemeiat mai curând pe elementul autohton, teluric, dacic, și pe cel spiritual răsăritean. În total acord cu soteriologia românismului și profetismul național, aripa naționalistă a interbelicului a elaborat o miracologie a neamului. Citind
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
-o a încercat să surprindă, inițial, geneza culturală a primei formule a memoriei istorice românești, produsul intelectual al cărturarilor Școlii Ardelene. Prelucrând materiale deja existente în tradiția cronografică românească, literații ardeleni au reușit să articuleze, în avangarda reflecției istoriografice, paradigma latinistă în cadrele căreia s-a configurat simțul identitar național și, în paralel cu acesta, conștiința istorică românească. Paradigma latinistă a Școlii Ardelene a stabilit cadrul de referință al memoriei istorice românești, în raport cu care s-au definit și contra-definit formulele ulterioare
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
Școlii Ardelene. Prelucrând materiale deja existente în tradiția cronografică românească, literații ardeleni au reușit să articuleze, în avangarda reflecției istoriografice, paradigma latinistă în cadrele căreia s-a configurat simțul identitar național și, în paralel cu acesta, conștiința istorică românească. Paradigma latinistă a Școlii Ardelene a stabilit cadrul de referință al memoriei istorice românești, în raport cu care s-au definit și contra-definit formulele ulterioare ale românismului identitar și ale conștiinței istorice românești. Un aspect crucial, a cărui importanță a fost reliefată cu metodicitate
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]
-
principat elaborându-și propria înțelegere a trecutului turnată în cadrele propriei statalități. Totuși, o serie de note comune sunt împărtășite de toate cele trei memorii românești (munteană, moldoveană și transilvană), numitorul comun fiind reductibil la postulatele de bază ale paradigmei latiniste a Școlii Ardelene; ii) versiunile provinciale ale trecutului românesc codificate în memorii colective relative regional sunt supune unui proces de naționalizare în urma creării statului național unitar român prin unirea principatelor dunărene din 1859. Sub impulsul "naționalismului etnic" care a luat
[Corola-publishinghouse/Science/84968_a_85753]