KorAP: Find »[drukola/base=limes & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...9 10 11 ...46 >

1,150 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

însemnat un transfer de populație, ci un transfer de autoritate. Retragerea administrației și a legiunilor nu a însemnat desprinderea din sânul romanității imperiale. Abandonarea provinciei, în 275, nu a fost un eveniment semnificativ, ci anul 602, când Imperiul a părăsit limesul danubian. Între 275-602, Dacia din nordul Dunării s-a aflat în continuare sub dominația (suzeranitatea) politică, economică și culturală a Imperiului, cu toate consecințele sale. Autoritatea romană, sub forma armatei, a economiei monetare și a tutelei politice s-a întors

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Imperiului. Suveranitatea Imperiului, în secolele IV-VI, în Dacia, nu se exprima prin guvernator și o administrație civilă, dar prezența sa era reală. Dominația romană atinge apogeul sub Justinian, dar continuă până la Mauriciu.19 Prin urmare, abandonarea Daciei și fixarea limesului pe Dunăre nu a însemnat întreruperea legăturilor cu romanitatea din nordul fluviului, în perioada următoare, ci din ambele părți (sud și nord) au existat interese mari și variate pentru menținerea și dezvoltarea legăturilor, în noua situație istorică creată. Sursele istorice

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
era confruntată, la sfârșitul secolului al III-lea și începutul secolului al IV-lea, cu atacurile bastarnilor, carpilor și sarmaților. Împăratul Galerius a luptat de mai multe ori cu carpii la Dunărea de Jos, luându-și numele de Carpicus Maximus. Limesul danubian a fost întărit prin cetăți și forturi, precum cel de la Durostorum, din Moesia Secunda. Și la Tomis a fost refăcut zidul de incintă al cetății, apoi au fost amenajate drumurile ce uneau localitățile Troesmis, Arrubium, Dinogetia, Capidava, Histria și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
un pod de vase și îi înfruntă pe goții din nordul Deltei, de sub conducerea lui Athanaric, pe thervingi și pe greutungi, care suferă înfrângeri.26 Sub Valens și urmașii săi se ridică numeroase construcții în Scythia Minor, mai ales pe limesul dunărean. Împărații din această vreme au fost preocupați de organizarea militară a frontierei. Viața religioasă în Scythia, la Tomis mai ales, era predominant creștină, niceeană un episod semnificativ este acela din 368-369, când Valens, arian convins, aflat la Tomis în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
au stabilit în Tracia. Dar aici, ei s-au revoltat și s-au dedat la atrocități, iar Valens i-a înfruntat la Adrianopol, în 378, dar a fost înfrânt și ucis. În timpul său, Sciția Mică a beneficiat de construcții pe limesul dunărean și în cetățile de pe malul mării. Sub împăratul Teodosius (379-395), au continuat atacurile organizate de goți, alani și huni, ei au pătruns în Peninsula Balcanică, atacuri în urma cărora a avut de suferit populația din Scythia Minor, ca și cea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
După 395, vizigoții pleacă spre Italia sub conducerea lui Alaric, dar în locul lor apar hunii, care sub conducerea lui Uldis cutreierau teritoriile din nordul Dunării, de unde organizau incursiuni în sud. În Sciția Mică, ca urmare a prezenței hunilor, este întărit limesul, iar flota imperială a pătruns pe Dunăre. Hunii organizează în această zonă acțiuni de pradă, pe vremea când Tomisul era condus de episcopul Teotim I, prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, admirat de barbarii huni din jurul Istrului, pe care

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nestingheriți, încât, confruntat cu acest pericol, Justinian a reorganizat armata și a recrutat soldați din rândul acestora. La graniță au fost menținuți așa-numiții limitanei, conduși de "dux limitis" (conducător de margine). În paralel, împăratul a refăcut fortificațiile de pe linia limes-ului dunărean. Procopius spune în lucrarea "Despre războaie", că Justinian a vrut să facă din Istru "cea mai puternică apărare a noastră și a întregii Europe". El a refăcut fortificațiile vechi și a ridicat altele noi. În orașele importante s-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sclavinilor și îi respinge până în Sciția Mică. În jurul lui 600, sub Mauriciu (582-602), în zona Dunării de Jos, se restabilește ordinea, dar, curând, revolta armatei romane de la Dunăre conduse de centurionul Focas și moartea împăratului Mauriciu au dus la căderea limesului danubian, în 602. Sub Focas (602-610), atacurile avaro-slave și hunice devin tot mai virulente, iar frontiera Dunării este practic desființată. Sub energicul împărat Heraclie (610-641), tentativele de a opri hoardele barbare la Dunăre eșuează. El efectuează o reformă administrativă și

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ale creștinismului daco-roman este șubredă. Opinii divergente au generat și datele transmise de doi autori creștini, Tertulian (160-240) și Origen (184-253). Referitor la urmele creștine în zonă, cele mai vechi monumente creștine de pe teritoriul României provin din așezările situate pe limesul dunărean și litoralul pontic: în Moesia Inferior (Dobrogea), Dacia romană, teritorii din afara sa. În perioada creștinismului timpuriu în spațiul românesc asistăm la începuturile "penetrației păgâne" în creștinism. Limba primară a creștinismului, a evanghelizării și a liturghiei celor mai vechi comunități

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
poate spune că romanizarea și creștinarea au devenit elemente de individualizare etnică și spirituală (religioasă) față de "Barbaria" (lumea barbară) și păgânism.26 Păgâni și creștini la sud și est de Carpați Aspectul distinctiv ce caracterizează teritoriile dintre Nistru, Carpați, linia limesului Transalutanus și Dunăre, în primul secol de după retragerea romană din Dacia și din sudul moesiac al Moldovei, este închegarea treptată a unei societăți multietnice, datorată conviețuirii geților (autohtonilor), cei mai numeroși, cu semințiile germanice (vizigoți, thervingi, taifali, vandali), iraniene (sarmați

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
erau următoarele: Axiopolis, Capidava, Carsium, Callatis, Constantiana, Histria, Tropaeum Traiani, Troesmis, Noviodunum, Aegyssus, Salsovia, Halmyris, Zaldapa, Dionysopolis. Se pare că acestea au fost înființate la începutul secolului al VI-lea, în timpul împăratului Anastasie (491-518), și s-au menținut până la prăbușirea limesului danubian. În fruntea episcopiilor se afla ierarhul de la Tomis ca "episcopus metropolitanus", mitropolit-Paternus a fost probabil primul mitropolit. În plus, jurisdicția episcopiei Tomisului se întindea nu numai asupra Sciției Mici (Dobrogea), dar și la nord de Dunăre, în sudul Moldovei

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Atmosfera favorabilă răspândirii creștinismului la nordul Dunării de Jos este dovedită de numărul mare de obiecte creștine sau cu semne creștine descoperite în provinciile istorice românești. În fosta provincie Dacia, obiecte creștine s-au aflat mai ales în așezări de pe limes-ul Dunării: Sucidava (Celei, jud. Olt), o biserică din secolul al VI-lea și un preot Luconochos-aici s-a aflat un număr mare de materiale creștine. În perioada aceasta, Sucidava era cel mai important centru creștin, probabil episcopie, din nordul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pe malul drept al Dunării, supusă arhiepiscopiei Justiniana Prima. Orașul era și punct militar, comercial, nod de legătură între creștinii de pe cele două maluri ale Dunării, focar creștin în sudul Daciei. La Drobeta (Turnu Severin, jud. Mehedinți), localitate aflată pe limes, descoperirile creștine sunt puține-o bazilică-apoi la Dierna (Orșova, jud. Mehedinți), obiecte creștine, la Lederata (Palanca-Serbia), o biserică și obiecte. Dar numărul mic de localități de pe limes explică puținele obiecte creștine aflate, ceea ce a influențat comunitățile din zona Dunării. S-

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
creștin în sudul Daciei. La Drobeta (Turnu Severin, jud. Mehedinți), localitate aflată pe limes, descoperirile creștine sunt puține-o bazilică-apoi la Dierna (Orșova, jud. Mehedinți), obiecte creștine, la Lederata (Palanca-Serbia), o biserică și obiecte. Dar numărul mic de localități de pe limes explică puținele obiecte creștine aflate, ceea ce a influențat comunitățile din zona Dunării. S-au aflat materiale creștine și mai la nord de Dunăre, la Romula (Reșca, jud. Olt). În vestul Daciei, s-au aflat materiale creștine la Lipova și Pecica

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
secolele următoare (VII-X), precizare importantă pentru înțelegerea evoluției istorice din spațiul românesc.59 II. Creștinismul medieval (secolele VII-X) Decăderea creștinismului în Dobrogea Decadența politică și militară a Imperiului, la sfârșitul secolului VI și începutul secolului VII, invaziile avaro-slave (584-587), ruperea limesului dobrogean (scythan), în 614, și constituirea hanatului bulgar în sudul Dunării (680-681) au deschis o pagină întunecată în istoria Dobrogei. Timp de mai multe secole, viața în spațiul dintre Dunăre și Mare, fără a înceta, a trecut în registrul minor

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sub autoritatea mitropoliei de Vicina, subordonată patriarhiei de Constantinopol. Lipsa informațiilor istorice, a inscripțiilor, inexistența bisericilor și a obiectelor creștine nu permit aprecierea conținutului de idei, credințe și practici ale locuitorilor fostei provincii Scythia Minor, în intervalul cuprins între căderea limesului dunărean (614) și recucerirea lui Ioan Tzimiskes (971). Este cert că multe elemente ale creștinismului antic s-au pierdut, dar amploarea vieții creștine din secolele V-VI, vasta rețea episcopală, așezămintele monahale, numeroasele bazilici, dezvoltarea cultului, atașamentul față de dogmele Bisericii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
nelatin constituie adevăratul fundament, solid, al prefacerilor istorice din Dacia romană, migratorii au fost doar elemente demografice secundare, care au fost (asimilate) de populația romanică majoritară. Odată cu așezarea slavilor în Dacia (nordul Dunării) și Peninsula Balcanică, după căderea definitivă a limesului danubian, în 602, sub loviturile avaro-slave, începe o nouă perioadă în istoria sud-estului european.6 Populațiile migratoare pe teritoriul Daciei după 275 Timp de un mileniu (secolele III-XIII), în spațiul carpato-danubiano-pontic, s-au perindat douăsprezece seminții, cele mai multe fără a influența

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
romane s-a produs mai târziu, în prima jumătate a secolului al IV-lea, după pacea cu romanii din 332, probabil, când ei au devenit foederati (aliați) ai Imperiului. În Dacia, ei au înaintat spre apus doar până în preajma fostului limes transalutanus, condiție impusă de romani, în 338, de a nu pătrunde pe teritoriul fostei provincii, așa se explică poate și pătrunderea mai târzie și limitată în Transilvania. În perioada tetrarhiei (285-305), goții au reluat atacurile împotriva Imperiului pe uscat, dar

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Tisa), în 599, au dus la anumite victorii, dar nu au reușit decât să întârzie prăbușirea graniței dunărene. Uciderea împăratului Mauriciu (582-602), în anul 602, și revolta militară condusă de centurionul Focas, care a devenit împărat, au dus la prăbușirea limesului danubian, dar unele fortificații au continuat să reziste până în 614. Incursiunile avaro-slave au fost reluate, după 614-615, sub împăratul Heraclie (610-641), fiind vizate importante orașe din Balcani, Constantinopol, Thesalonic, Naissus, Serdica. Tot atunci sunt distruse ultimele fortificații romane de (pe

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ce se ocupa cu creșterea vitelor mari. Din a doua jumătate a secolului al VI-lea, izvoarele scrise bizantine vorbesc despre atacuri frecvente ale slavilor, singuri sau împreună cu alte populații. De la scriitorii antici deținem informații importante despre slavi. Pentru apărarea limesului Dunării s-au construit fortificații noi, s-au adus trupe numeroase, iar armata bizantină a trecut în nordul Dunării. La începutul domniei lui Justinian (527-565), generalii Baudarius și Iustinus poartă lupte cu slavii și "hunii" (avarii) care se așezaseră nu

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
expediție militară bizantină condusă de generalii Priscus și Comentiolus împotriva slavilor și avarilor din regiunea Tisei inferioare. Anul 602 marchează momentul de cotitură în istoria regiunilor din nordul Dunării de Jos. În acest moment se produce revolta trupelor romane de pe limesul Dunării condusă de centurionul Focas, care în fruntea armatei se îndreaptă spre Constantinopol și se proclamă împărat. Granița dunăreană părăsită de armată, lipsită un timp de o apărare fermă, devine vulnerabilă, practic, limesul se prăbușește. Numeroase grupuri de slavi pătrund

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
moment se produce revolta trupelor romane de pe limesul Dunării condusă de centurionul Focas, care în fruntea armatei se îndreaptă spre Constantinopol și se proclamă împărat. Granița dunăreană părăsită de armată, lipsită un timp de o apărare fermă, devine vulnerabilă, practic, limesul se prăbușește. Numeroase grupuri de slavi pătrund în masă la sud de Dunăre, unde se așează în număr mare definitiv și colonizează întinse zone din Peninsula Balcanică. Să precizăm, înainte de a derula desfășurarea evenimentelor după 602, unde erau localizate zonele

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
datorită prezenței gepizilor în Transilvania intracarpatică. Puține urme slave din secolele VI-VII sunt și în vestul Munteniei, Oltenia și Banat. Și în Dobrogea, urmele slave lipsesc sau sunt foarte rare. O serie de urme semnalate pe linia fortificată de pe limesul Dunării, la Capidava, Dinogetia, Noviodunum și Aegyssus aparțin anților sau slavilor. Civilizația caracteristică slavilor arhaici (timpurii) este distinctă de civilizația populației autohtone, romanice, cu care slavii au intrat în contact și au coabitat un timp. Cele mai importante obiective în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
asaltul atacurilor avaro-slave la Dunăre, în anul 602, s-a declanșat revolta militară romană care a transformat pe "sălbatecul centurion trac" (Iorga), Focas, în împărat al Bizanțului.17 După revolta militară și moartea împăratului Mauriciu, în anul 602, slavii străpung limesul danubian și năvălesc ca un torent în sudul Dunării, peste Moesia și Macedonia, ajungând până la Constantinopol. Ulterior, în cursul primei jumătăți a secolului al VII-lea, alte triburi slave, ale sârbilor și croaților, pătrund în sudul Dunării, pe la apus de

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
mai solidă pentru pătrunderea latinei dincolo de Dunăre. În ceea ce privește profunzimea romanizării, Brătianu atrage atenția asupra unui aspect nu mai puțin interesant: de unde ne-am fi așteptat la o romanizare mai serioasă într-o zonă mai lijniștită, dimpotrivă, exemplul unor provincii de limes (frontieră) dovedește exact contrariul -în Alsacia, prezența legiunilor a grăbit și a intensificat acest proces. La fel s-a întâmplat și în Dacia.21 Dacă examinăm urmările părăsirii Daciei, observăm că apărarea provinciei a fost reorganizată și consolidată sub Galerius

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]