1,901 matches
-
și al său stau în nominativ. Pronumele posesiv exprimă, prin planul său semantic, un raport de posesie în care sunt implicați protagoniștii actului lingvistic. Raportul este explicit, cu exprimarea substantivală a „obiectului” posesiunii, raportat prin intermediul posesivului meu, de exemplu, la locutor sau implicit, când pronumele posesiv compus substituie, printr-un proces de pronominalizare, un substantiv exprimat anterior: „Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere/ A celui suflet ce pe-al meu știe.” (M. Eminescu, I, p. 200) Ca și pronumele posesiv, pronumele
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
identitate + posesiune: pronumele personale doar identifică obiectul cu unul din protagoniștii comunicării: eu = obiect = vorbitor; pronumele posesive introduc în același timp obiectul într-un raport de posesie (apartenență etc.) cu protagoniștii: caietul meu = caietul care aparține, care este posedat de locutor (eu). De vreme ce și genitivul exprimă sensul de posesiune, s-ar putea accepta ideea lui B.B.Berceanu că meu din sintagme precum caietul meu este genitivul pronumelui personal. Numai că se opune unei asemenea interpretări statutul adjectival al acestei forme, care
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ca și casei, Mariei, acesteia, lui. Variabilitatea în interiorul categoriei gramaticale a cazului înseamnă, sub aspect semantic, adăugarea sensurilor cazuale la constanta semantică lexicală sau lexico-gramaticală a termenului flexionat. Pronumele demonstrativ acesta, de exemplu, își păstrează sensul ‘ân spațiul sau în timpul locutorului’, indiferent de cazul în care se situează sau de statutul său pronominal sau adjectival: acest tânăr/acestui tânăr/pe acest tânăr (acestuia, pe acesta etc.). A considera termenii meu, tău din sintagme prepoziționale de tipul în jurul meu, în fața mea pronume
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a studentului. Nu se comportă în mod diferit nici pronumele; acesta își păstrează constanta semantică lexico-gramaticală, indiferent de variabilitatea sensului concret-lexical în actualizarea lui, în funcție de situația de comunicare și indiferent de sensul gramatical categorial: acesta păstrează sensul de ‘apropiat de locutor’, în opoziție cu acela ‘ândepărtat de locutor’ și în interiorul opoziției de număr: acesta - aceștia sau în interiorul opoziției de caz: acesta - acestuia, inclusiv în sintagme cu prepoziții: cu acesta (Ac.), datorită acestuia (D.), împotriva acestuia (G.). În sintagmă cu prepozițiile genitivului
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
diferit nici pronumele; acesta își păstrează constanta semantică lexico-gramaticală, indiferent de variabilitatea sensului concret-lexical în actualizarea lui, în funcție de situația de comunicare și indiferent de sensul gramatical categorial: acesta păstrează sensul de ‘apropiat de locutor’, în opoziție cu acela ‘ândepărtat de locutor’ și în interiorul opoziției de număr: acesta - aceștia sau în interiorul opoziției de caz: acesta - acestuia, inclusiv în sintagme cu prepoziții: cu acesta (Ac.), datorită acestuia (D.), împotriva acestuia (G.). În sintagmă cu prepozițiile genitivului, meu, tău prezintă ca trăsătură semantică lexico-gramaticală
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în sintagme cu prepoziții: cu acesta (Ac.), datorită acestuia (D.), împotriva acestuia (G.). În sintagmă cu prepozițiile genitivului, meu, tău prezintă ca trăsătură semantică lexico-gramaticală - identitatea cu protagoniștii comunicării, din acest punct de vedere, general, al poziției în actul lingvistic - locutor sau interlocutor. Dacă ar aparține paradigmei pronumelui posesiv, termenii meu, tău ar trebui să-și păstreze sensul de posesie. Cum în aceste sintagme meu, mea etc. se caracterizează numai prin sensul de ‘identitate’ (cu locutorul), aceste pronume trebuie înscrise, și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
al poziției în actul lingvistic - locutor sau interlocutor. Dacă ar aparține paradigmei pronumelui posesiv, termenii meu, tău ar trebui să-și păstreze sensul de posesie. Cum în aceste sintagme meu, mea etc. se caracterizează numai prin sensul de ‘identitate’ (cu locutorul), aceste pronume trebuie înscrise, și din acest punct de vedere, în paradigma pronumelui personal. Interpretați de gramatica tradițională ca adjective posesive, termenii meu, tău etc. aparțin, de fapt, la două subclase de pronume diferite: pronume posesive și pronume personale. În
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
numai pleavă și puzderii.” (M. Eminescu, I, 83) DATIVUL ETICTC "DATIVUL ETIC" În limbajul popular, forma neaccentuată de dativ a pronumelui de persoana I și a II-a, singular, întrebuințate separat sau împreună, exprimă în mod frecvent participarea afectivă a locutorului sau atragerea afectivă a interlocutorului la desfășurarea conținutului semantic al textului; în aceste contexte, pronumele nu realizează funcții sintactice, ci dezvoltă doar valori stilistice: „Dară Greuceanu, sărind repede, unde mi-aduse și el pe zmeu o dată, mi-l trânti și
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
REVERENȚĂ)TC "PRONUMELE PERSONAL DE POLITE}E (REVEREN}|)" Pronumele de politețe este un pronume marcat, în planul său semantic, prin luarea în considerație a unor componente speciale aparținând coordonatei pragmatice a actului lingvistic concret: este expresie a atitudinii (deferente) a locutorului față de interlocutor sau față de „obiectul” comunicării, când acesta aparține câmpului semantic uman și este înscris, deci, în paradigma categoriei gramaticale a persoanei. Pronumele de politețe are forme pentru persoanele a II-a și a III-a, diferite în funcție de gradul de
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
reflexiv de dativ, forme neaccentuate: -mi, -ți, -și ș.a.m.d.5. În cursul flexiunii, pronumele este variabil în funcție de persoană, gen și număr. Persoanatc "Persoana" La persoana I, prin pronumele de identificare, subiectul vorbitor fixează identitatea cu sine însuși a locutorului: (eu) însumi; La persoana a II-a, subiectul vorbitor subliniază identitatea cu sine însuși a interlocutorului: (tu) însuți; La persoana a III-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuși a „obiectului comunicării”, aparținând de regulă câmpului semantic uman: (el) însuși
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Ibidem, I, p. 76). Când însoțește substantive, le poate preceda, accentuându-și caracterul emfatic: „Însuși Tudor a fost la el.” PRONUMELE REFLEXIVTC "PRONUMELE REFLEXIV" Sub aspect semantic, pronumele reflexiv se caracterizează prin realizarea a două suprapuneri, una în plan deictic: locutor și obiectul discursului lingvistic (Eu îmbrac = șEu spun căț eu îmbrac), alta în plan sintactic: subiectul și obiectul acțiunii verbale: Eu (subiect) mă (obiect) îmbrac. ® Eu mă îmbrac șEu spun că eu îmbrac pe mine.ț Prin suprapunerea din plan
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
al pronumelui reflexiv se confundă cu sensul gramatical de persoană. În desfășurarea planului sintactic, sensul gramatical de „subiect” se suprapune cu sensul gramatical de „obiect”. Din coexistența celor două planuri în desfășurarea actului lingvistic: deictic și sintactic, rezultă suprapunerea eu (locutor) = eu (subiect gramatical) = mă (obiect gramatical). Pronumele reflexiv stă pentru un substantiv care nu poate fi, în text dialogal, la persoanele I și a II-a, locutor sau interlocutor și totodată subiect și obiect al acțiunii verbale. La persoana a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
celor două planuri în desfășurarea actului lingvistic: deictic și sintactic, rezultă suprapunerea eu (locutor) = eu (subiect gramatical) = mă (obiect gramatical). Pronumele reflexiv stă pentru un substantiv care nu poate fi, în text dialogal, la persoanele I și a II-a, locutor sau interlocutor și totodată subiect și obiect al acțiunii verbale. La persoana a III-a pronumele reflexiv stă în locul unui substantiv, care nu poate să realizeze concomitent două ipostaze sintactice, de subiect gramatical: Ion laudă și de obiect gramatical:...laudă
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și caz. Persoanatc "Persoana" Conținutul categoriei gramaticale de persoană este dependent de implicarea în structura semantică a pronumelui a suprapunerii din plan sintactic; este generat de raportul dintre locutor-subiectul-obiectul gramatical al verbului din textul lingvistic - obiect al comunicării. Persoana I: locutorul este concomitent subiect și obiect al verbului: Eu mă îmbrac. Persoana a II-a: subiectul vorbitor stabilește identitatea interlocutorului cu subiectul și obiectul acțiunii verbului: Tu te îmbraci. Persoana a III-a: subiectul vorbitor constată identitatea dintre obiectul actului lingvistic
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
două persoane, conținutul categorial se caracterizează, la plural, prin aceleași variante semantice ca și pronumele personal: • pluralul inclusiv: ne = mă + te: Noi ne îmbrăcăm. vă = te + se: Voi, tu și fratele tău, vă îmbrăcați în albastru. • pluralul exclusiv, separativ: subiectul locutor vorbește în numele unei pluralități: Noi aceștia ne îmbrăcăm repede., Voi doi vă îmbrăcați cu cojoacele astea. • pluralul global: ne = mă + te + se: Noi trei, adică eu, tu și Mihaela, ne îmbrăcăm la fel. Opoziția de număr se realizează, în planul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de posesiune care determină, în plan sintactic, suprapunerea subiect-atribut, posesor al obiectului acțiunii verbale: „Peste vârfuri trece lună,/ Codru-și bate frunza lin.” (Ibidem, p. 206) Când este impus de prepoziții (locuțiuni prepoziționale) care cer cazul genitiv, pronumele reflexiv circumscrie locutorului, interlocutorului sau obiectului (personal) al comunicării diferite coordonate ale actului lingvistic sau ale planului semantic al textului: Prin această atitudine am ac'ionat împotriva mea., Și-a adunat în jurul său toți parveniții și impostorii. Forma de persoana a III-a
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
obiectul posedat, considerat din perspectiva protagoniștilor actului lingvistic. În versul lui G.Coșbuc „Ai mei pierduți sunt pașă, toți.” (Poezii, I, p. 180), pronumele posesiv ai mei substituie substantivul familia, caracterizat printr-un raport de apartenență în care este implicat locutorul: familia mea. Spre deosebire de pronumele personal neutru, pronumele posesiv se caracterizează prin trăsătura semantică ‘posesia’, în sens larg. Ideea de posesie intervine și în planul semantic al pronumelui personal (casa lui, viața-mi) și al pronumelui reflexiv („Și-a pierdut averea
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
un nivel specific, al pronumelui reprezentând posesorul, când sensul de persoană variază în funcție de raportul semantic dintre posesor și protagoniștii actului lingvistic. La acest al doilea nivel, pronumele posesiv prezintă aceiași termeni corelativi: Persoana I: (al) meu; se caracterizează prin identitatea locutor (eu) - posesor (meu) ® al meu Persoana a II-a: (al) tău; se caracterizează prin identitatea interlocutor (tu) - posesor (tău) ® al tău Persoana a III-a: (al) său; se caracterizează prin identitatea obiect (uman) al comunicării (el) - posesorul (său) ® al său
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cei doi termeni ai corelației, pronumele demonstrativ se organizează în două prime subclase: • pronume demonstrativ de apropiere: acesta • pronume demonstrativ de depărtare: acela Pronumele demonstrativ de apropiere situează indicial „obiectele” sau substituie anaforic substantive (sintagme nominale, sintagme propoziționale) din perspectiva locutorului sau a prezentului comunicării lingvistice: „Acesta este pinul lui Pirandello.” șAcesta = pinul de lângă mine.ț, „Pe acesta-l aleg eu, zise Făt-Frumos, arătând la calul cel slab.” (M. Eminescu, Proză literară, p. 18), „Doamna mea, o mulțămire ca aceasta n-
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
același rămâind, o aude într-un fel.”( M. Eminescu, Proză literară, p. 25) Trăsătura semantică dezvoltată în interiorul opoziției apropiere-depărtare se împletește cu o altă trăsătură semantică - diferențiere în planul semantic al pronumelui de diferențiere: • cestălalt; diferențierea se realizează din perspectiva locutorului: Eu îl vreau pe cestălalt.; • celălalt; diferențierea se face din perspectiva interlocutorului sau a obiectului comunicării: „Încălecând pe una din iepe, mână pe celelalte în aerul întunecos și răcoare al nopții.” (M. Eminescu, Proză literară, p. 16) Observații: În limbajul
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
abstract, constant: „trei”, nu cinci! • al unui sens concret, variabil, în funcție de situația de comunicare: „oameni” etc., întocmai, de exemplu, ca pronumele aceștia din enunțul „Aceștia s-au întors de la mare.”, al cărui plan semantic cuprinde: • sensul abstract, constant „apropierea de locutor”: aceștia, nu aceia; • un sens concret, variabil: tinerii, studenții aceștia = acești studenți trei = trei studenți În sintagme de tipul „Soacra cu trei nurori”, termenul trei are valoare adjectivală, dar nu de adjectiv calificativ (așa cum rezultă din interpretarea Gramaticii Academiei), ci
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structura și funcționarea limbilor indoeuropene, o categorie verbală prin excelență. Lingvistica (și limba) germană reflectă acest raport strâns, definitoriu pentru identitatea specifică a verbului, și prin termenul care denumește această parte de vorbire: Zeitwort (’cuvânt temporal’). Expresia lingvistică a protagoniștilor (locutorul: originea și interlocutorul: destinația mesajului) este reprezentată de conținutul, lexical și gramatical deopotrivă, concret al pronumelui personal (eu, tu) și de conținutul gramatical, abstract, al categoriei gramaticale persoană. Categoria gramaticală a persoanei, prezentă și la pronume, dar ca sens lexico-gramatical
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
pronume (complement) sau își au originea în însăși structura sintactică, atunci când realitatea extralingvistică anulează posibilitatea unor alternative de interpretare lingvistică. În comunicarea lingvistică, enunțul prin care se interpretează realitatea extralingvistică - obiect al comunicării, poate dezvolta trei variante, două în care locutorul se află la originea dezvoltării conținutului semantic al diatezei și o a treia în care sensul de diateză este autonom sau relativ autonom de locutor. I. O anumită realitatea extralingvistică - substrat al raportului semantic nume A (autor) - verb (acțiune) - nume
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
care se interpretează realitatea extralingvistică - obiect al comunicării, poate dezvolta trei variante, două în care locutorul se află la originea dezvoltării conținutului semantic al diatezei și o a treia în care sensul de diateză este autonom sau relativ autonom de locutor. I. O anumită realitatea extralingvistică - substrat al raportului semantic nume A (autor) - verb (acțiune) - nume B (obiect) poate fi privită de locutor din două perspective: 1. Subiectul vorbitor ia ca punct de plecare termen de bază, „obiectul” A, interpretat semantic
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
semantic al diatezei și o a treia în care sensul de diateză este autonom sau relativ autonom de locutor. I. O anumită realitatea extralingvistică - substrat al raportului semantic nume A (autor) - verb (acțiune) - nume B (obiect) poate fi privită de locutor din două perspective: 1. Subiectul vorbitor ia ca punct de plecare termen de bază, „obiectul” A, interpretat semantic printr-un substantiv: Copilul, privit ca autor/agent al unei acțiuni, interpretată semantic prin verbul a descoperi, iar, ca punct de ajungere
[Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]