545 matches
-
piepturile scoase cocoșește Înainte, stăteau crăcănați și aveau priviri care lăsau să se Înțeleagă că ei știau tot ce se petrecuse și așteptau să-i roage cineva să-și dea cu părerea. Câțiva fumau, alții spărgeau semințe. Nea Gogoașă era mărunțel la statură, vânjos, dar nu gras, avea ochii albaștri, fața arsă de soare și părul argintiu. „Eu, să vă spun drept, o duceam mai bine pe vremea ailaltă. Munceam mai puțin ca acuma, eram respectat, aveam bani, mi-am ridicat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
am azvârlit printre cartofi. Abia mai târziu, seara, Înainte să adorm, am plâns, amintindu-mi de ochișorii puiului. Cotrobăiam În geanta mamei până găseam portofelul vișiniu pe care era pictată o chinezoaică ascunsă după evantai. Luam (furam, adică) din el mărunțeii care Îmi lipseau și o tuleam iarăși către atelierul plin de minuni al meșterului făurar. Așa eram eu pe atunci și nu m-am schimbat: prost. Titel ăsta nu doar mi-a vândut, dar a și cumpărat, În felul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
puteam fi decât boier și preaboier. De aia Încercam să fac totul la fel ca ceilalți. Când ne tăvăleam prin praf după banii mortului, eu mai mult mă prefăceam. Mă obișnuisem să am mereu la mine Într-un buzunar câțiva mărunței luați de acasă. Mă mândream, apoi, În spatele bisericii, cu ceea ce, chipurile, culesesem de pe jos. De multe ori ne prindea educatoarea și ne ardea cu bățul la palmă. Ne confisca averile și, din suma adunată, cumpăra bomboane cu lapte pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
Înjunghierea unui lăudăros și rostitor de vorbe rele și ocară, Mihai Enin, cel căruia nimeni nu-i scornise poreclă, stătea cam deoparte și-i privea pe ceilalți băieți cum se jucau la zbor. Marele meșter Titel Îi lăsa, pentru câțiva mărunței, să se arunce din vârful până la cer al șirei de paie cu o parașută cusută de el dintr-o pânză imprimată cu zeci și sute de embleme ale căilor ferate. Mihai Enin nu știa de unde se născuse obiceiul ăla de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
băiatului de pe când trăia, mi-au rămas multă vreme În memoria vie și dureroasă, chiar dacă nu i-am zărit decât puțin, căci, de Îndată ce i-au aprins o lumânare la cap, i-au Închis pleoapele și au pus pe ele doi mărunței de metal. Nopți Întregi m-au chinuit ochii aceia. Mă trezeam și intram iară și iară În același vis negru care mă Înspăimânta. Îl vedeam pe Lică În sicriul lui din groapă, năpădit de tot felul de coropișnițe și de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
Acuma ce facem?”. De aici eu trebuia să pricep că purtam cea mai mare parte din vină. Ca să nu rămân dator, totuși, Îl pizduiam și eu nițel pe ăl cu omul ca lumea, după care, când se făcea cheta de mărunței pentru o altă minge (de-aia de paisprezece lei, că pe ălea de nouă puteai să ți le bagi undeva, atât erau de proaste), sentimentul de vinovăție mă făcea să contribui cu suma cea mai mare. Rareori dădeam goluri - precum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
o afle. Bunica vitregă a lui Ectoraș avea numai șapte ani când, În timpul primului război mondial, familia ei se refugia - din cauza ocupantului german - către partea de Răsărit a țării. Capul familiei, un domn Îngrozitor de aspru, cu mustăți stufoase, dăduse câțiva mărunței de pomană unui fost lucrător de la căile ferate care-și pierduse amândouă picioarele de sub genunchi și care cerșea, Îmbrăcat Într-o uniformă jerpelită și cu un chipiu cu bandă roșie pe cap, târându-se pe un peron de gară prăpădită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
Își puse pălăria pe ochi și bărbia În piept și În curând adormi. Peste vreo două ceasuri, șoferul veni să-l trezească. Coborî, Își Îndreptă cu greu șalele amorțite și gâtul țeapăn, Își scoase coșul din burta mașinii. Dădu câțiva mărunței unui puradel care Îl ajută să-și care marfa până În piața de peste drum. Aici nu se lăsă Înfiorat nici de zbenguielile vrăbiilor ce cuibăreau sub acoperiș, nici de mirosurile pe care atâta și le dorise, nici de clocotul și nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2306_a_3631]
-
a doua zi, cred că susnumitul tată, i-ar fi spart nu un ou în frunte, cum am mai făcut-o, ci o cloșcă de ouă, direct în creștetul său de premier de paie. Dar poate că nu omul acesta mărunțel, bolnav de un mișcorici, suspect pentru un ardelean adevărat, este de vină, ci poate cel care-l folosește drept cataplasmă bună la toate. Să nu vă mirați dacă mâine, sau poimâine, va apare la televizor o reclamă concepută și redactată
Apocalipsa după nea Grigore by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/325_a_572]
-
zbor și eu cu toporișca scrisului, măcar o așchie. Dar pe când voiam să mă întorc din nou, cu fața și cu toate forțele spre banda de tâlhari de la putere, iată că de printr-un colț mai întunecat, aud un glas mărunțel, așa mai pițigăiat, ca de individ castrat de timpuriu, ce se tânguia: „Da’ pe mine coane, cui mă lași?”. Sunt milos din fire, așa că nu puteam lăsa omul fără să-i dau vreo atenție și m-am întors spre colțul
Apocalipsa după nea Grigore by Ioan Mititelu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/325_a_572]
-
geam. -L-am aruncat demult... dar, cum deschid ușa de la balcon, ele intră. Eu le scot pe ușa apartamentului, ele intră iar pe cea de la balcon ...Și iar, și iar... -Ducă-se, Doamne, zic speriată, și-mi scuip în sân. Povestea asta mărunțică, mi-a spus-o, chiar de dimineață, o bătrânică și mi-a mai spus că poate fi povestea orișicui, ce are o nevastă-n curtea lui... Iar despre tipul cu profile,mi-a spus că-și ține acum, povestea-nchisă
Dacă aş putea străbate timpul by Dorina Neculce () [Corola-publishinghouse/Imaginative/775_a_1498]
-
în fața unui bărbat. O strigase, se pare. O conversație veselă, se auzea râsul ei vital, luminos, de neuitat. Bărbatul nu se vedea, stătea cu spatele, mult mai scund decât femeia, se ridicase pe vârfuri să-i sărute, la despărțire, mâna. Mărunțelul s-a rotit în urma ei, arătându-și fața: leit Pușkin! Favoriți prelungi, barbă rară. — Oho, dumneata, doctore! Știam că îți place muzica la domiciliu, nu în public. — Azi e excepție, caz special. — Dar doamna? Pacientă? — Nu, nu. Nu. O cunosc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
o altă existență. Până să-mi vină ideea cum s-o abordez pe fata care vindea, la două tarabe mai încolo, țigări și alte delicatesuri, am privit-o probabil vreo jumătate de oră ca un câine bătut cum se vântura, mărunțică, în pantalonii verzi de trening și saboții pe care una-două trebuia să și-i scoată pentru a-și sui pe-un taburet picioarele mici în ciorapi negri de mătase, când cerea cineva vreo marfă de pe rafturile înalte. În fine, mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
văzu rostogolindu-se în farfurioara pentru resturi și zâmbi, cu totul mulțumit de sine. Terminase și cu Ciciagov. Privi cele două capete alăturate și, pentru prima oară, respiră cu adevărat ușurat. De acum se putea ocupa liniștit de acel lider mărunțel și efeminat, complexat de aceste neajunsuri și dorind să se dea mare și tare atacând nesfârșita întindere de stepe, munți, pustiuri, câmpii, fluvii, tundre și taigale, numită Rusia. Oare Napoleon are măcar vreo vagă idee câte mii de verste va
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
știam un lucru: păsărica lor trebuie cinstită cu păsărica ta. Altfel cade - la băiat. Asta am auzit-o Întâia oară de la Tecla, dar și de la altele, toate mari. Adică și cu negru. Ca la Tecla. De loc era de pe la Tighina. Mărunțică, frumoasă, de picà: părul negru-negru, cu ape albăstrii, ochii verzi-verzi, de mâță - nu de pisică, de mâță; verzi, cu stele de aur. Când a venit, la noi stătea deja (convenabil) domnișoara Tuza, dar Încă nu mă chema la arătat. Nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
lingura plină. Zic: - Tu nu știi, dar să știi: dacă mai faci asta, eu te mușc de țâță. Am zis liniștit. Ea Îmi dă drumul, se uită la mine cu ochii ei codați și verzați; și mâțați. Râde: are dinți mărunței, albi și ascuțiți - ai zice: o pisicâță. - Așa? Păi, dacă tu mă muști de țâță, eu te mușc pe tine de pâță! - Se zice: puță. Dar nu se zice tare, că nu se cade: e de rușine. - Eu așa o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
fi luptat să iasă la lumină și la aer liber. Zece metri mai departe, împinse ușa de la pavilionul căpitanului și, pentru prima dată, soarele intră din plin în încăperea prăfuită, oprindu-se deasupra patului mare din fund, unde un corp mărunțel și slab zăcea acoperit, de asemenea, cu un cearșaf foarte alb. închise ușa în urma lui, apoi cercetă pe îndelete fiecare colț al fortului, fără să descopere nici un alt cadavru în gherete și nici în fața porții, ca și cum targuí-ul ar fi preferat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
tot. Etajul douăzeci și trei. Afară nu se luminase încă deplin, era întocmai cum e de obicei când adulții pleacă la lucru. Mi-am spus în gând: „Să sperăm că tata găsește drumul până aici”. Șapte și un sfert. Tare mărunței mai erau cei de jos. Abia puteai deosebi unde au capul și unde picioarele. Am urmărit: un om, doi oameni, trei oameni, însă curând m-am încurcat, n-am mai știut cu care începusem și pe care l-am socotit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
-
privirile din podea, iar pe față avea un zâmbet ca al lui Vuia, când era ascultat și habar n-avea să răspundă. Profesorii își arătau disperarea, fiecare în felul său, și o trimiteau pe Ziglinde înapoi în bancă. Vuia era mărunțel, iar când se ridica la oră ca să spună ceva, cei din ultimele rânduri nu știau dacă stă în picioare ori așezat. În rest era mut, la fel ca Ziglinde și avcea același zâmbet șovăitor. Nu puteai ști niciodată dacă până la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
-
Capitolul optsprezece" În cea de-a opta zi, ne oprim din jelanie și ieșim într-o lume cuprinsă de convulsii, asfaltul se deschide sub picioarele noastre, un crater uriaș înghețat într-un căscat amenințător, însoțindu-ne înaintarea, numai un pas mărunțel de-am fi făcut și ne înghițea cu totul în adâncurile sale. Coborâm scările ținându-ne de mâini, sub privirile provocatoare ale soarelui de dimineață, mama ne face cu mâna emoționată, cu mișcări exagerate, ca și când vor trece mulți ani de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
-
pogoară în cercuri concentrice, un cârd alb, înaripat și gălăgios, ca de cocori imperiali. Sunt detașamentele îngerești, trimise ca să respingă demonii din groapă! ghicește instinctiv Fratele. Dacă noi eșuăm, dacă nu reușim... Șefu'! Șefu'! Uite-mă, ajung acuși! exclamă Vierme Mărunțelul, izbutind să se fofileze neinterceptat. Haoleu, tăticu', ce prăpastie adâncă, juri că sunt la televizor, la ăia, de la Discovery, sus, sus, pe creasta Marelui Canion! Pe fund, arde un foc, fierbe o lavă, undeva, ă-hăă! Departe... Și miroase de te
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
făcea parte și domnișoara Marioara Rădulescu, o fetiță de vreo optsprezece ani, drăgălașă și vioaie ca o veveriță, elevă la școala profesională. Din pricina ei n-a putut Gavrilaș să-i propuie lui Titu să locuiască chiar la dânșii. Doamna Gavrilaș, mărunțică, grasă și roșie, cu fața veșnic lucioasă, socotise totuși că ar fi putut lua în gazdă și pe domnul Titu. Odaia în care sta Marioara avea două paturi și tinerii s-ar fi învoit cum e mai bine, că doar
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
prefectul Andrei Boerescu și generalul Dadarlat, amândoi cu nevestele, venind direct de la Pitești și urmând să plece pe urmă de aici fiecare la moșia lui, unul la Rociu, celălalt la Humele, unde aveau să petreacă sărbătorile. Prefectul era un bătrânel mărunțel și rotofei cam de vârsta lui Miron, plin de viață și de vioiciune. Studiase odinioară medicina și chiar avea tăblița cu titlul pe zidul casei la Pitești, dar n-a practicat niciodată, simțind o repulsie fizică față de boli și suferințe
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
căpătăm și noi pămînt! Că pe la noi oamenii trag nădejdea că, în curând, vodă are să înceapă să împartă moșiile, cum se și aude mereu de mulți ani... ― De auzit se aude mereu, ce-i drept, observă dintr-un colț unul mărunțel, cu fața roșie, asudată. ― Așa vorbesc oamenii și pe la noi, zise Lupu Chirițoiu, uitîndu-se la cel din colț, dar eu nu cred să-l lase boierii pe vodă, că nici boierii nu-s proști, ș-apoi în mâna lor e
Răscoala by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295613_a_296942]
-
mai multe școli. Mai ales, după ce m-am pensionat, am mai profesat încă vreo opt ani „ciugulind” acolo unde nu se prezentau cei repartizați. Deci, într-una din plimbările mele prin Piața Unirii, un bărbat de vreo 50 de ani, mărunțel de statură, destul de elegant, cu o mapă în mână se oprește în fața mea. - Bună ziua, domnule profesor, sau domnule director!... - Bună ziua, domnule! Îl cercetez atent câteva clipe, developând chipurile foștilor mei elevi. Pe cel din fața mea nu-l găseam în microprocesorul
Pensionariada by Corneliu Văleanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91844_a_92866]