874 matches
-
plantele invazive și animale. Cele mai multe dintre zonele populate sunt cu o alternare de sezoane, astfel în sezonul secetos, numai 25% din regiunile de reproducere ale acestei specii rămân umede, iar atunci când începe sezonul secetos, aceste broaște se îngroapă în locurile mlăștinoase, dar fără apă, așteptând sezonul umed. Despre hrănire și comportament nu se cunosc multe informații. După fecundare, în lunile iunie și iulie, o femela depune circa 20 de ouă mici, pigmentate, printre vegetația acvatică, la o adâncime mică a apei
Microbatrachella capensis () [Corola-website/Science/328503_a_329832]
-
ale Teleormanului și ale Vlăsiei care se întindeau de la râul Olt până pe teritoriul Bucureștiului de astăzi și a Bărăganului, în care predomina la acea vreme vegetația de stepă care se termina brusc spre sud cu întinderi de nisipuri mișcătoare apoi mlăștinoase în jurul Dunării. Muntenia este regiunea din sudul României care a format împreună cu Oltenia principatul medieval al Țării Românești, începând cu domnia lui Basarab I sau după alți istorici a lui Vladislav I (Vlaicu Voda) și până la unirea principatelor (1859). Toate
Muntenia () [Corola-website/Science/296691_a_298020]
-
umane. În secolele XV-XVI, proiectele hidraulice venețiene pentru a preveni transformarea lagunei într-o mlaștină au inversat evoluția naturală a lagunei. Depunerea de roci acvifere încă din secolul al XIX-lea a crescut surparea. Inițial multe dintre insule lagunei erau mlăștinoase, dar un program gradual de drenaj le-a făcut locuibile. Multe insule mici sunt artificiale, în timp ce unele zone din jurul portului Mestre sunt de asemenea insule recuperate din apă. Insulele rămase sunt, în esență, dune, inclusiv cele ale fâșiei de coastă
Laguna Venețiană () [Corola-website/Science/333390_a_334719]
-
bătălia pintenilor de aur (la Courtrai). Infanteria sa a avansat cu succes împotriva flamanzilor (care erau în principal miliții orășenești), însă a ordonat apoi retragerea, pentru a permite cavaleriei să desăvârșească victoria. Însă având de a face cu un teren mlăștinos, cavalerii săi nu au izbutit să dea lovitura zidului de scuturi făcut de flamanzi, drept pentru care ei au fost zdrobiți și măcelăriți. Robert a condus o parte din rezervele sale pentru un nou atac în încercarea de a întoarce
Robert al II-lea de Artois () [Corola-website/Science/328699_a_330028]
-
de Jos" (în , în ) este un sat în comuna Părău din județul Brașov, Transilvania, România. Numele satului Veneția de Jos este legat de Râul Venecioara, în albia căruia se găsesc pietre vineții, sau ar avea origine slavă, desemnând un teren mlăștinos. Unii localnici sunt ferm convinși că numele satului l-a dat însă împărăteasa Maria Terezia, lucru care nu poate fi susținut, cunoscându-se vechimea primei atestări documentare. Fiind zonă de graniță, administrația imperială a decis ca locul să fie dens
Veneția de Jos, Brașov () [Corola-website/Science/300981_a_302310]
-
lucrările au luat sfârșit. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, palatul Iernii a fost distrus în timpul asediului din Leningrad, dar, cu timpul, a fost reclădit. Astăzi, clădirea se confruntă cu problemele cauzate de către afluxul de vizitatori, a instabilității solului mlăștinos pe care edificiul a fost construit, dar și din cauza umidității provocate de apropierea sa de râul Neva. Au avut loc lucrări de restaurare între anii 1984 și 2005. Palatul este astăzi considerat o bijuterie a artei baroce rusești. Planul clădirii
Muzeul Ermitaj () [Corola-website/Science/314880_a_316209]
-
mai ales la Tohan, de-a lungul a aproape o jumătate de mileniu și poate și mai mult, își găsește explicația în faptul că Tohănenii nu beneficiau de pământ suficient pentru agricultură, sătul fiind așezat la marginea unei regiuni odinioară mlăștinoase. 1766 - Regulamentul regimentelor de graniță. 1769 - Construirea comunei Tohanul Nou. 1771-1775 - Generalul Johann Cristani von Rall și comisarul Obst în raportul lor, după ce au cercetat toate regiunile de graniță din Transilvania spun nu numai cauzele dezertării ci dau și numărul
Tohanu Vechi () [Corola-website/Science/304296_a_305625]
-
avut loc la Berlin. Unele palate și parcurile din Berlin au fost înscrise în anul 1990 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO ("Museumsinsel", „Insula Muzeelor”, în anul 1999). Berlin este situat în nord-estul Germaniei, pe un teritoriu cu regiuni păduroase mlăștinoase, cu o topografie în primul rând netedă, parte a vastei Câmpii a Europei de Nord, ce se întinde din nordul Franței până în vestul Rusiei. "Berliner Urstromtal" (vale glaciară din epoca de gheață), afată între Podișul Barnim situat spre nord și
Berlin () [Corola-website/Science/296630_a_297959]
-
de stârcul de noapte este o vocea dura și răgușita a unui corb: "Cua, Cuak "sau" Cuarc". Acest strigat este scos în zbor sau dintr-un loc înalt. Stârcii de noapte trăiesc în Europa, Africa, Asia și America în zonele mlăștinoase sau inundate, lângă râuri largi, zone cu stufăriș sau la malul lacurilor cu trestie sau cu papura. Subspecia "Nycticorax nycticorax hoactli "trăiește doar în insulele Hawaii, în afară de insula Lănaʻi. Subspecia "Nycticorax nycticorax falklandicus "se gaseste doar pe insulele Falkland, trăind
Stârcul de noapte () [Corola-website/Science/334972_a_336301]
-
clocit, șoimul călător trebuie să străbată distanțe mari în căutarea hranei. Teritoriul lui de vânătoare este de 40-200 de kilometri pătrați. Vânează rar mamifere, dar uneori prinde și iepuri. Șoimul călător preferă spațiile deschise, libere, cum ar fi: pusta, zonele mlăștinoase și semideșertice, stepa, unde își poate utiliza cel mai eficient vederea excelentă. În Europa Centrală cea mai mare răspândire o are în zonele muntoase, unde crăpăturile dintre stânci oferă locuri excelente de cuibărit. Prădătoarele din vârful lanțului trofic, cum este
Șoim călător () [Corola-website/Science/322673_a_324002]
-
funcțiuni, printre care tranzitarea apelor pluviale care se scurgeau de pe colinele din oraș prin diferite cursuri de apă mici, evacuarea apelor de infiltrație provenind din sistemele de alimentare cu apă, evacuarea apelor uzate de la băile publice și drenarea zonelor joase, mlăștinoase din lunca râului Tibru Ținând seama de topografia terenului, Roma antică era deservită de trei sisteme de canalizare independente: Fiecare din aceste sisteme consta dintr-un canal colector în care se vărsau diferite canale de ramificație. Sistemul Campus Martius evacua
Canalizarea Romei antice () [Corola-website/Science/304625_a_305954]
-
curs de apă mai mare care ducea apele până în vecinătatea forului roman și de acolo în Tibru. Porțiunea de după confluență până în Tibru a căpătat denumirea de Cloaca Maxima. Traseul ei inițial urmărea cursul de apă care se scurgea prin porțiunea mlăștinoasă a luncii Tibrului, și pe care inginerii lui Tarquinius l-au reprofilat și consolidat cu ziduri laterale, menținându-i însă cursul relativ sinuos. Din punct de vedere tehnic, lucrarea inițială nu reprezenta o lucrare de canalizare ci una de reprofilare
Canalizarea Romei antice () [Corola-website/Science/304625_a_305954]
-
funcții importante în administrația austriacă, având posibilitatea de a obține un post pentru o rudă de-a lor. Prin pacea de la Passarowitz din 1716, teritoriul Banatului a trecut în stăpânirea imperiului austriac. Infrastructura provinciei era practic inexistentă. Atât din cauza terenului mlăștinos cât și din cauza lipsei de căi de comunicație adecvate accesul în noua provincie cucerită era foarte dificil și transportul de mărfuri practic imposibil. Autoritățile austriece și-au dat imediat seama că un control efectiv al provinciei impunea în primul rând
Maximilian Fremaut () [Corola-website/Science/307002_a_308331]
-
ani). În paralel, autoritățile austriece au promovat o politică amplă de colonizare a provinciei cu populație de etnie germană. Totuși, terenurile din Banat erau improprii pentru culturi agricole. Ele erau supuse unor inundații periodice și fiind lipsite de scurgere erau mlăștinoase, condițiile de viață fiind foarte grele. Într-o primă perioadă, mortalitatea între coloniștii germani era extrem de ridicată, mulți dintre ei murind din cauza malariei sau a altor boli hidrice. Noile valuri de imigranți abia erau suficiente pentru a compensa această mortalitate
Maximilian Fremaut () [Corola-website/Science/307002_a_308331]
-
în această perioadă. Coroborată cu alte informații, din izvoare scrise, această descoperire a condus la concluzia că, în afară de atacurile succesive ale triburilor tracice, declinul inițial al populației din colonie se datora, probabil, și cazurilor frecvente de malarie (explicabile prin caracterul mlăștinos al terenurilor din împrejurimi). Scheletul unei femei din aceeași epocă poartă urmele unei intervenții chirurgicale pe cutia craniană (confirmând textele hipocratice ulterioare care descriu această practică). Etnonimul "Ἀβδηρίτης" ("Abderites") se aplica locuitorilor orașului Abdera sau celor originari din Abdera (română
Abdera, Tracia () [Corola-website/Science/297361_a_298690]
-
Urmează o perioadă de aproximativ șase ani, pentru care nu mai există mențiuni documentare cu privire la Razin. Următoarea mențiune documentară datează din 1667, când Razin este menționat ca lider al unor briganzi, care-și aveau cartierul general la Panșinskoie, în zona mlăștinoasă dintre râurilel Tișina și Ilolia. Razin și oamenii lui se ocupau cu perceperea unor taxe de protecție pentru vasele de marfă care navigau pe Volga. Războaiele îndelungate cu Polonia din 1654-1667 și Suedia din 1656-1658 au dus la înrăutățirea situației
Stenka Razin () [Corola-website/Science/317447_a_318776]
-
în 1576 ("Porsgrund") de scriitorul Peder Claussøn Friis, în lucrarea să „Despre Regatul Norvegiei”. El scrie: "La două mile și jumătate de mare, râul Skien se varsă în fiord și acel loc se numește Porsgrund”. Numele acestei zone, pe atunci mlăștinoase, a fost probabil dat în timpurile medievale de către călugăritele din Abația Gimsøy, care au venit aici să adune arbustul numit "pors", iar cuvântul norvegian grunn înseamnă pământ. Înainte de 1931, numele era pronunțat Porsgrund. Porsgrunn a fost un important oras-port în
Porsgrunn () [Corola-website/Science/321583_a_322912]
-
Țara Lăpușului. Etimologia numelui localității este discutată: din substantivul lăpuș (= *lopus) „brusture” (Telekia speciosa) sau din hidronimul Lăpuș, el însuși putând proveni, fie conform legendei nedemonstrabile protocroniste din latinescul "lapis" (piatră, lespede), fie mai probabil din cuvântul maghiar "lápos" (teren mlăștinos, neted, plat). Satul Lăpuș este situat pe râul Lăpuș, la 12 km distanță de orașul Târgu Lăpuș, în partea de centru-nord a zonei etno-culturale Țara Lăpușului. Se află la 55 km distanță de municipiul capitală de județ, Baia Mare, și tot
Lăpuș, Maramureș () [Corola-website/Science/301580_a_302909]
-
coada în formă de smoc la maturitate, părul lung cu cărare de pe capul său. se găsește într-o zonă 500,000 km² din bazinul fluviului Congo, în Republica Democrată Congo, Africa Centrală. Specia este omnivoră și populează pădurile, inclusiv pădurile mlăștinoase sezonier inundate. Bonobo este cunoscută în special pentru standardele sale ridicate în privința comportamentului sexual. Activitățile sexuale își fac apariția în situațiile de conciliere a conflictelor, în exprimarea afecțiunii, ca expresie recunoscută a statutul social, ca rezolvare a stărilor de excitație
Bonobo () [Corola-website/Science/324873_a_326202]
-
cu același nume, Muntenia, România. Este un port fluvial important și un punct de frontieră cu Bulgaria. Are o suprafață de ha. se situează la marginea sudică a țării și a județului, pe malul stâng al Dunării, într-o zonă mlăștinoasa, la 65 km sud de capitală București, la granița cu regiunea Ruse din Bulgaria, regiune a cărei reședința, orașul Ruse, se află chiar pe malul opus al Dunării. Este reședința județului, si, alături de Ruse, unul dintre cele două centre ale
Giurgiu () [Corola-website/Science/296944_a_298273]
-
văii, cu o mare diversitate de floră și fauna și cu un deosebit interes peisagistic. Parcul dispune de mai multe tipuri de habitate (păduri de fag, păduri de conifere, pajiști alpine, pășuni, păduri aluviale, pajiști mezofile, păduri în amestec, lunci mlăștinoase, terase și lunci de râuri) ce adăpoastesc o mare varietate de floră și fauna specifică zonei estice a Munților Carpați. Floră este constituită din specii arboricole de fag ("Fagus sylvatica" - specie dominantă), brad ("Abies"), paltin de munte ("Acer pseudoplatanus"), gorun
Parcul Național Bieszczadzki () [Corola-website/Science/327968_a_329297]
-
epops), dumbrăveanca (Coracias garrulus), privighetoarea (Luscina luscina), pițigoii (Parus sp.), ciocănitorile (Dendrocopos sp.), coțofana, cucul, prepelița, potârnichea. Mamiferele cele mai cunoscute sunt: lupul, vulpea, iepurele, veverița, ariciul și căprioara. În zone mai izolate există și mistreți. La marginea bălților, terenurilor mlăștinoase se observă o vegetație formată din stuf (Phragmites communis), papură (Typho sp.), rogoz (Caret sp.), pipirig (Scirpus lacustris), pătlagina (Alisma sp.), nufărul (Nymphaea sp.). Fauna cuprinde lăcustele (Tettigonia viridissima), greierii (Bradyporus montandoni). Reprezentantul de seamă al batracienilor este broasca râioasă
Comuna Dărmănești, Suceava () [Corola-website/Science/301946_a_303275]
-
lavei fluide subcrustale - hornito - acumulări bulgăroase de lavă în jurul unor mici cratere formate de erupțiile violente ale gazelor conținute de curentul incandescent subcrustal - pustule sau blister - bule rezultate în urma degajării vaporilor de apă în timpul trecerii lavei incandescente peste o zonă mlăștinoasă sau peste cursurile de apă - tunele bazaltice - rezultate în urma evacuării lavei fluide de sub crusta superficială consolidată Suprafețele clastolitice ("aa" în Hawaii, "apalhraun" în Islanda), sunt acumulări haotice de blocuri de lavă, cu înălțimi care rareori ating câțiva metri. De cele mai multe
Relief vulcanic () [Corola-website/Science/300771_a_302100]
-
ocupate în general de lacuri, s-a generalizat denumirea de "maar", folosită în regiunea Eifel din Germania. În aceeași categorie intră și conurile fără rădăcină, formate în urma exploziilor freatice rezultate în timpul trecerii unei curgeri de lavă peste lacuri sau zone mlăștinoase, descrise în Islanda. O dată cu stingerea vulcanului procesele de eroziune devin predominante, ele fiind dirijate de sistemul pantelor caracteristice vulcanilor (convergente și divergente) și de structura lor. Structura, reprezentată în general prin strate monoclinale, dirijate în sensul curgerii lavei, poate fi
Relief vulcanic () [Corola-website/Science/300771_a_302100]
-
suprafață: 146 km pătrați, lungime: 51 km, Lățime maximă: 4,5 km, Lățime minimă: 0,65 km, adâncime maximă: 450 m), Lacul Garda, Lacul Iseo și Lacul Lugano - la granița cu Elveția. Câmpia Padului era în Evul Mediu o zonă mlăștinoasă datorită frecventelor revărsări ale Padului, cu mulți țânțari și cu dese cazuri de malarie. Începând cu sec. al XII-lea, a început amenajarea fluviului, finalizată în sec. al XV-lea. A fost construit un sistem de canale de irigație, au
Lombardia () [Corola-website/Science/296709_a_298038]