328 matches
-
o dezbatere încîntătoare despre utilitatea acestei teorii (între alte lucruri, de asemenea importante pentru discuția noastră) pentru subiectul acestui capitol și pentru film. O demonstrație în aceiași termeni în Silverman (1996). Despre interferența textuală, vezi Dolezel (1973). Despre diferența între narația "pură" și comentariul non-narativ, vezi Genette (1969). Sînt multe păreri diferite cu privire la discursul indirect liber. O trecere clară în revistă găsim la McHale (1978). Lanser (1982) este destul de nesistematică. O teorie promițătoare vine de la Banfield (1982). Perry (1979) numește acest
Naratologia. Introducere în teoria narațiunii by MIEKE BAL () [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
omului care să-i pară rău” ( Numerii 23, 19). După cumnotează Alfred Kuen, a crede, indiferent la care termen ne raportăm, înseamnă a considera ceva ca fiind adevărat; a crede spreexemplu, în realitatea unui eveniment istoric ori a crede o narație,dar a crede nu-i totuna cu a fi sigur de ceva. Într adevăr, în actul decredință se impune adesea a investi mai mult voință decât rațiune<footnote Alfred Kuen, Trebuie să vă nașteți din nou, traducere de Constantin Moisa
CREDINŢA ŞI MĂRTURISIREA EI by Petre SEMEN ,Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/128_a_428]
-
guignolescă"193 din eseul cu titlu semnificativ, dar ironic, Viața grotescă și tragică a lui Victor Hugo (1935-1936), sublimează în manieră caragialiană din Câteva păreri, repulsia pentru retorica, elocvența, emfaza și artificialitatea poeziei romantice și expune ridicolul imposturii hugoliene în narația persiflatoare și demitizantă, asezonată cu scene al căror comic malițios rezultă din caricatura "naiv grosolană" de un grotesc benign: Victor Hugo recita atât de frumos: O coteaux, o sillons, soufles, soupirs, haleines!... când, deodată, o piatră zbură în capul poetului
Un veac de caragialism. Comic și absurd în proza și dramaturgia românească postcaragialiană by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
deși toate aceste sfere spirituale se contaminează reciproc.239 Încă de la originea elină a termenului de mit, confuzia a planat asupra sa. Platon este primul care a decantat cele două semnificații primare ale cuvântului: în primul rând, mitul desemna "orice narație, fie de exteriorizare a gândirii prin voce, prin verbe și "nume"", sens în care era echivalent logosului, iar în al doilea rând, o "narație neadevărată sau imaginară", sens în care se opune logosului (această a doua accepțiune fiind cea care
Mit și bandă desenată by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
primul care a decantat cele două semnificații primare ale cuvântului: în primul rând, mitul desemna "orice narație, fie de exteriorizare a gândirii prin voce, prin verbe și "nume"", sens în care era echivalent logosului, iar în al doilea rând, o "narație neadevărată sau imaginară", sens în care se opune logosului (această a doua accepțiune fiind cea care a prevalat istoric, cum s-a văzut anterior).240 Vasilis Vitsaxis identifică șase valențe ale mitului în sens restrâns. În primul rând, acesta ar
Mit și bandă desenată by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
din memorie, ca să răspundă unei nevoi interioare". În al doilea rând mitul este "o tradiție orală sau de altă natură, profund înrădăcinată într-un anumit grup social". În al treilea rând, mitul este "o referință explicită sau tacită la o narație de natură sacră provenind de la o sursă necunoscută sau nedefinită din trecutul îndepărtat sau care se află situată în afara unui timp și a unui loc concret". Apoi, conținutul mitului este "minunat și admirabil, un mysterium fascinosum, care depășește natura umană
Mit și bandă desenată by Gelu Teampău [Corola-publishinghouse/Science/1113_a_2621]
-
a tropismelor mundane, zăcea ore în șir întins pe patul din camera sa de hotel ieftin visându-și Spania, așteptând frenetic vești din țara sa și scriind o vreme doar scrisori, până când s-a hotărât să pună pe hârtie inegalabila narație autobiografică, politică și metafizică a unui basc spaniol îndârjit să nu moară în carne: Cum se face un roman. Se va întoarce în țară în 1930. I se va face o primire triumfală, va fi reales rector al Universității din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
biografic deoarece debutul epocii amintite (1907) coincide cu primele informații, sporadice, e drept, despre istoria romanului Niebla, iar penultimul ei an (1935) ne oferă și cea de pe urmă discuție a lui Unamuno (inclusă și ea în ediția de față) despre narația aceasta greu încadrabilă ca gen. Limita post quem a discuției despre geneza Ceții poate fi însă împinsă cu trei ani mai devreme, când Unamuno publică un scânteietor articol, emblematic pentru cariera sa narativă (dar și de diagnostician implacabil al iubitei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
scurt câteva din vederile lui Unamuno în acest domeniu așa cum rezultă din sincopatul său eseu biografico-romanesc sau roman biografico-eseistic: romanul e un gen deschis, pentru care subiectul este aproape inutil, important fiind nu „cum povestești“, ci cum „faci“ rimanul. Deznodământul narației aproape nici nu mai contează, fiecare cititor își compune propria variantă de final, sfârșitul propriu-zis putând fi amânat sine die. Ca atare, cititorul dobândește un rol de „recreator“, situat fiind practic la aceeași altitudine cu naratorul. Autorul, pe de altă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
mai important titlu de glorie al „rimanului“ Ceață ar fi inovația narativă și ficțională sincronă cu avangardismele europene (față de care Unamuno era cel puțin reticent) sau cu dezvoltarea noilor perspective psihologice asupra omului, ci impresionantă mi se pare reușita unei narații psihomahice cu conotații mistice a drumului urmat în lume de omul simplu, de omul „fără însușiri“ deosebite, de oricare dintre noi (Everyman), către Dumnezeu, de o transfigurare și răscumpărare tragică a banalului cotidian în absolut, de lupta pentru supraviețuirea făgăduită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
fel ca toți ceilalți cititori din viitor ai Ceții, până la unul: motivul cărții fatidice, cel al vieții ca o carte, central în Cómo se hace una novela, e clar amorsat aici. Lucrurile se arată însă mai complexe de îndată ce adâncim lectura. Narația în sine e foarte sumară, dialogurile (și „monodialogurile“ pe care le analizează J. M. Valdés) ocupă cam 60% din totalul cărții, ele sunt în general cursive și obișnuite, celor mai elaborate imprimându-li-se și un apăsat caracter parodic. În locul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
și pedagogie, pentru hybrisul său intelectualist), rugăciunile finale ale lui Augusto și meditațiile funebre ale câinelui Orfeu o recuperează sau măcar o reamintesc. Și o mai propune și structura tainică a rimanului: nu știu dacă s-a remarcat că această narație romanescă sau rimanescă, alcătuită, după cum se poate ușor vedea, din treizeci și trei de capitole, trimite la structura celor trei părți ale Divinei Comedii, iar Prefața, Post-prefața și discursul funebru epilogal al lui Orfeu se grupează și ele într-un soi de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
strecurându-se și ipoteza unui triplu auctoriat simbolic: autorul declarat, apoi Víctor Goti, care-și dezvoltă propriul riman încapsulat în Ceață, și în fine, Supra-Autorul divin în care toate acțiunile omenești se topesc în speranța veșniciei; 2. cea a protagonistului narației, Augusto (capitolele I-VII); 3. cea a personajelor (exclusiv, precizez eu) ca ființe fictive (VIII-XXX); 4. cea a protagonistului fictiv în confruntarea cu scriitorul (XXXI-XXXIII); și, în sfârșit, 5. realitatea textuală a protagonistului și a scriitorului confruntați cu cititorul (epilogul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
din Cum se face un roman: „Augusto Pérez din Ceața mea mă ruga să nu-l las să moară, dar în vreme ce-l auzeam pe el - și-l auzeam în timp ce scriam după dictarea sa -, îi auzeam și pe viitorii cititori ai narației, ai cărții mele, care, în timp ce-o mâncau, devorând-o poate, mă rugau să nu-i las nici pe ei să moară.“ Decupajul, cu nuanțările pe care mi-am permis să i le aduc, mi se pare corect, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
spirituale ascendente; în sfârșit, se manifestă și presiunea „exemplelor“ (în sensul medievalelor exempla) paralele sau a „nuvelelor intercalate“, care acționează atât în planul banalității cotidiene, cât și în cel superior, al orientării spre transcendență. Prezența, uneori până la abuz, a acestor narații imbricate era un procedeu larg folosit în proza Secolului de Aur, printre altele, la un nivel strălucit, în Don Quijote I, de unde îl împrumută și Unamuno, cu intenția de a-și lărgi orizontul narației și de-a face legătura cu alte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
transcendență. Prezența, uneori până la abuz, a acestor narații imbricate era un procedeu larg folosit în proza Secolului de Aur, printre altele, la un nivel strălucit, în Don Quijote I, de unde îl împrumută și Unamuno, cu intenția de a-și lărgi orizontul narației și de-a face legătura cu alte compartimente ale operelor sale. Într-un text foarte concis și epurat cum e cel al Ceții, prezența altor mlădițe sau trunchiuri narative e foarte lesne sesizabilă. Rolul lor poate fi acela de fortificare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
de ex. foarte scurtul episod narativ evocat în sprijinul noii denumiri aparent capricioase a rimanului (vizita lui Manuel Machado la Eduardo Bonet cu scopul de a-i citi un sonet, din cap. XVII); în aceeași ordine de idei intervin în narație cu istorisirea propriilor suferințe deja amintitul don Avito Carrascal, protagonistul romanului Dragoste și pedagogie, pe care Augusto îl reîntâlnește într-o biserică, și amara relatare a lui don Antonio, părăsit cândva de soția cu care se căsătorise din dragoste și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
recăsători, alături de soția, și ea abandonată, a amantului soției sale, cu care are copii și care-l face să descopere dragostea-devotament: mama copiilor săi îi devine și lui mamă, idee scumpă lui Unamuno (cap. XXI); în fine, mai există două narații intercalate propriu-zise, cu rol de exempla: povestea burlescă lui don Eloíno Rodríguez de Alburquerque y Álvarez de Castro și a căsătoriei sale in articulo mortis cu patroana pensiunii în care își târa zilele de crai decăzut, și, în fine, o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
mai spus, cvasi evanghelică despre viața unui preot sfâșiat în adâncul conștiinței sale de tragedia necredinței, dar perceput ca sfânt nu datorită unei vieți cenobitice, ci în virtutea fidelității absolute față de faptă și prezență în act alături de turma sa, o mișcătoare narație hagiografică scrisă de o femeie știutoare a secretului Sfântului, a secretului lui Miguel de Unamuno, poate și al multora dintre noi, „evanghelia“ după Ángela Carballina, despre un preot care se încăpățânează să se comporte ca și cum revelația l-ar fi renăscut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
al multora dintre noi, „evanghelia“ după Ángela Carballina, despre un preot care se încăpățânează să se comporte ca și cum revelația l-ar fi renăscut spre viața de dincolo cu blândețea apelor sale oglinditoare răsfrânte fără s-o știm înăuntru nostru. Toate narațiile lui Unamuno, romane, rimane sau nuvele, fac parte din necuprinsa oglindă nemișcată în ubicvitatea ei, oglindă multiformă, regăsibilă în ochii semenului, în ochii devotați ai lui Rosario sau în cei perfizi ai lui Mauricio în care Augusto se vede cutremurat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
și al cărui fundal îl constituie războiul carlist dintre 1872 și 1876. Romanul acela e încărcat de scrupuloase detalii de loc și de timp, toate atent colaționate, iar relatarea bombardării orașului Bilbao din 1874 poate trece drept o extrem de fidelă narație cronicărească. Cred însă că în ea nu există mai mult adevăr decât în mai sus-citatul meu roman Ceață sau în nuvelele ce-mi alcătuiesc volumul Trei nuvele exemplare și un prolog. Personajul Alejandro Gómez din Nimic altceva decât un bărbat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
să abordez istoria acelora care, având de gând să scrie, n-au ajuns s-o facă! Genului, castei acesteia le aparțin cei mai buni cititori ai noștri, colaboratorii și coautorii - mai bine zis co-creatorii - noștri, cei care, când citesc o narație - un riman dacă vreți - ca aceasta își spun: „Păi la așa ceva m-am gândit și eu mai-nainte! L-am cunoscut și eu pe personajul acesta! La fel mi s-a întâmplat și mie!“ Cât de diferiți de cei robiți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
dea o „organizare divină“! E cert; Augusto Pérez din Ceața mea mă ruga să nu-l las să moară, dar în vreme ce-l auzeam pe el - și-l auzeam în timp ce scriam după dictarea sa -, îi auzeam și pe viitorii cititori ai narației, ai cărții mele, care, în timp ce-o mâncau, devorând-o poate, mă rugau să nu-i las nici pe ei să moară. Și toți oamenii, în raporturile noastre mutuale, în comerțul nostru spiritual omenesc, căutăm să nu murim; eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
atunci abandonează paginile acestea, nu continua să mă citești. Nu continua să mă citești deoarece îți voi provoca indigestie și vei fi silit să mă vomiți fără folos nici pentru mine, nici pentru tine. Și acum încep să-mi traduc narația despre cum se face un roman. Și cum nu-mi e cu putință să o reformulez fără a o regândi, adică fără a o retrăi, va trebui neapărat să o și comentez. Și întrucât aș vrea să-l respect cât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
civile, cum ar spune Aristotel -, cea a tuturor celor care scriem, cea a tuturor celor care citim, a tuturor celor care vor citi cele de față. Și aici explodează universalitatea, omnipersonalitatea și atotpersonalitatea - omnis nu este totus -, nu impersonalitatea acestei narații. Care nu este un exemplu de egoism, ci de noi-ism. Legenda mea! Romanul meu! Adică legenda, romanul meu, despre Miguel de Unamuno, cel pe care îl numim așa, cel pe care l-am făcut împreună eul meu prieten și eul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]