706 matches
-
din Orion este francezul Nicolas-Claude Fabri de Peiresc, în 1610, după cum reiese din notițele lui Peirsec. Johann Baptist Cysat din Lucerna, un astronom iezuit, a fost primul care a menționat (ce-i drept cam ambiguu) acest obiect într-o scriere. Nebuloasa a fost descoperită separat de mai mulți astronomi cunoscuți în anii următori, cum ar fi Christiaan Huygens în 1656 (schiță publicată în 1659). Charles Messier a fost primul care a notat nebuloasa, pe 4 martie 1769, la un loc cu
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
drept cam ambiguu) acest obiect într-o scriere. Nebuloasa a fost descoperită separat de mai mulți astronomi cunoscuți în anii următori, cum ar fi Christiaan Huygens în 1656 (schiță publicată în 1659). Charles Messier a fost primul care a notat nebuloasa, pe 4 martie 1769, la un loc cu cele trei stele din Trapezium (pe care le semnalase și Galilei în 1617, dar acesta nu a observat nebuloasa care le înconjura, probabil din cauza câmpului strâmt de viziune ale primelor telescoape). Charles
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
1656 (schiță publicată în 1659). Charles Messier a fost primul care a notat nebuloasa, pe 4 martie 1769, la un loc cu cele trei stele din Trapezium (pe care le semnalase și Galilei în 1617, dar acesta nu a observat nebuloasa care le înconjura, probabil din cauza câmpului strâmt de viziune ale primelor telescoape). Charles Messier a publicat primul catalog al obiectelor depărtate în 1774, pregătit deja în 1771, numit astăzi Catalogul Messier. Întrucât nebuloasa Orion a fost al 42-lea obiect
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
în 1617, dar acesta nu a observat nebuloasa care le înconjura, probabil din cauza câmpului strâmt de viziune ale primelor telescoape). Charles Messier a publicat primul catalog al obiectelor depărtate în 1774, pregătit deja în 1771, numit astăzi Catalogul Messier. Întrucât nebuloasa Orion a fost al 42-lea obiect din lista lui Messier, el a primit denumirea de M42. Odată cu introducerea spectroscopiei, William Huggins a demonstrat natura gazoasă a nebuloasei, în 1865. Pe 30 septembrie 1880, Henry Drapper a făcut prima astrofotografie
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
depărtate în 1774, pregătit deja în 1771, numit astăzi Catalogul Messier. Întrucât nebuloasa Orion a fost al 42-lea obiect din lista lui Messier, el a primit denumirea de M42. Odată cu introducerea spectroscopiei, William Huggins a demonstrat natura gazoasă a nebuloasei, în 1865. Pe 30 septembrie 1880, Henry Drapper a făcut prima astrofotografie a nebuloasei din Orion, care a intrat în istorie ca prima astrofotografie a cerului îndepărtat. În 1902, Hermann Carl Vogel și Eberhard au descoperit diferențe de viteză în interiorul
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
a fost al 42-lea obiect din lista lui Messier, el a primit denumirea de M42. Odată cu introducerea spectroscopiei, William Huggins a demonstrat natura gazoasă a nebuloasei, în 1865. Pe 30 septembrie 1880, Henry Drapper a făcut prima astrofotografie a nebuloasei din Orion, care a intrat în istorie ca prima astrofotografie a cerului îndepărtat. În 1902, Hermann Carl Vogel și Eberhard au descoperit diferențe de viteză în interiorul nebuloasei, iar din 1914 astronomii au folosit interferometrul la Marsilia pentru a efectua măsurători
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
în 1865. Pe 30 septembrie 1880, Henry Drapper a făcut prima astrofotografie a nebuloasei din Orion, care a intrat în istorie ca prima astrofotografie a cerului îndepărtat. În 1902, Hermann Carl Vogel și Eberhard au descoperit diferențe de viteză în interiorul nebuloasei, iar din 1914 astronomii au folosit interferometrul la Marsilia pentru a efectua măsurători ale mișcărilor de rotație și ale mișcărilor neregulate. Campbell și Moore au confirmat aceste rezultate folosind un spectograf, demonstrând astfel prezența turbulențelor în interiorul nebuloasei. În 1931, Robert
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
de viteză în interiorul nebuloasei, iar din 1914 astronomii au folosit interferometrul la Marsilia pentru a efectua măsurători ale mișcărilor de rotație și ale mișcărilor neregulate. Campbell și Moore au confirmat aceste rezultate folosind un spectograf, demonstrând astfel prezența turbulențelor în interiorul nebuloasei. În 1931, Robert J. Trumpler a observat că stelele mai puțin strălucitoare de lângă Trapezium formează un roi. Tot el a denumit acest roi "„Trapezium”". Bazându-se pe magnitudinea stelelor și pe clasa lor spectrală, el a obținut o distanță aproximativă
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
magnitudinea stelelor și pe clasa lor spectrală, el a obținut o distanță aproximativă de , distanță de trei ori mai mare decât cea acceptată de comunitatea astronomică în prezent. În 1993, Telescopul spațial Hubble a observat pentru prima dată . De atunci, nebuloasa a fost observată periodic de acest telescop. Imaginile obținute au fost utilizate pentru a crea un model tridimensional al nebuloasei. Discul protoplanetar a fost observat lângă stelele „nou-născute” din nebuloasă. Totodată a fost cercetat și efectul devastator al radiației ultravioletă
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
decât cea acceptată de comunitatea astronomică în prezent. În 1993, Telescopul spațial Hubble a observat pentru prima dată . De atunci, nebuloasa a fost observată periodic de acest telescop. Imaginile obținute au fost utilizate pentru a crea un model tridimensional al nebuloasei. Discul protoplanetar a fost observat lângă stelele „nou-născute” din nebuloasă. Totodată a fost cercetat și efectul devastator al radiației ultravioletă emisă în exces de către stelele gigante. În 2005, „Camera pentru observații panoramice”, un instrument al telescopului spațial Hubble, a capturat
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
Telescopul spațial Hubble a observat pentru prima dată . De atunci, nebuloasa a fost observată periodic de acest telescop. Imaginile obținute au fost utilizate pentru a crea un model tridimensional al nebuloasei. Discul protoplanetar a fost observat lângă stelele „nou-născute” din nebuloasă. Totodată a fost cercetat și efectul devastator al radiației ultravioletă emisă în exces de către stelele gigante. În 2005, „Camera pentru observații panoramice”, un instrument al telescopului spațial Hubble, a capturat cea mai detaliată imagine a nebuloasei de până acum. Imaginea
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
lângă stelele „nou-născute” din nebuloasă. Totodată a fost cercetat și efectul devastator al radiației ultravioletă emisă în exces de către stelele gigante. În 2005, „Camera pentru observații panoramice”, un instrument al telescopului spațial Hubble, a capturat cea mai detaliată imagine a nebuloasei de până acum. Imaginea a fost luată în timpul a 104 orbitări ale telescopului, capturând peste 3 000 de stele până la magnitudinea 23, inclusiv pitice brune care probabil alcătuiesc un sistem binar. Un an mai târziu, oamenii de știință care lucrau
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
inclusiv pitice brune care probabil alcătuiesc un sistem binar. Un an mai târziu, oamenii de știință care lucrau cu telescopul spațial au anunțat pentru prima oară masa unui sistem binar eliptic format din două pitice brune, 2MASS J05352184-0546085. Perechea din nebuloasa Orion are o masă aproximativă de 0,054 M respectiv 0,034 M și o perioadă orbitală de 9,8 zile. În mod surprinzător, cea mai masivă s-a dovedit a fi și cea mai puțin luminoasă. Întreaga nebuloasă din
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
din nebuloasa Orion are o masă aproximativă de 0,054 M respectiv 0,034 M și o perioadă orbitală de 9,8 zile. În mod surprinzător, cea mai masivă s-a dovedit a fi și cea mai puțin luminoasă. Întreaga nebuloasă din Orion se întinde pe o suprafață a boltei cerești de 10°, suprafață ce include și norii interstelari de praf și gaze, roiuri stelare, gaz ionizat și nebuloase de reflexii. Nebuloasa formează un nor sferic ascuțit, centrul de masă fiind
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
masivă s-a dovedit a fi și cea mai puțin luminoasă. Întreaga nebuloasă din Orion se întinde pe o suprafață a boltei cerești de 10°, suprafață ce include și norii interstelari de praf și gaze, roiuri stelare, gaz ionizat și nebuloase de reflexii. Nebuloasa formează un nor sferic ascuțit, centrul de masă fiind localizat în miez. Temperatura în acest nor atinge valori de până la , scăzând brusc la marginea nebuloasei. Spre deosebire de distribuția densității, norul prezintă o serie de viteze și turbulențe diferite
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
dovedit a fi și cea mai puțin luminoasă. Întreaga nebuloasă din Orion se întinde pe o suprafață a boltei cerești de 10°, suprafață ce include și norii interstelari de praf și gaze, roiuri stelare, gaz ionizat și nebuloase de reflexii. Nebuloasa formează un nor sferic ascuțit, centrul de masă fiind localizat în miez. Temperatura în acest nor atinge valori de până la , scăzând brusc la marginea nebuloasei. Spre deosebire de distribuția densității, norul prezintă o serie de viteze și turbulențe diferite, în special în jurul
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
și norii interstelari de praf și gaze, roiuri stelare, gaz ionizat și nebuloase de reflexii. Nebuloasa formează un nor sferic ascuțit, centrul de masă fiind localizat în miez. Temperatura în acest nor atinge valori de până la , scăzând brusc la marginea nebuloasei. Spre deosebire de distribuția densității, norul prezintă o serie de viteze și turbulențe diferite, în special în jurul nucleului. Unele mișcări relative ating viteza de , cu variații locale de până la 50 km/s și mai mult. Modelul astronomic curent pentru nebuloasă constă în
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
la marginea nebuloasei. Spre deosebire de distribuția densității, norul prezintă o serie de viteze și turbulențe diferite, în special în jurul nucleului. Unele mișcări relative ating viteza de , cu variații locale de până la 50 km/s și mai mult. Modelul astronomic curent pentru nebuloasă constă în regiuni ionizate centrate pe steaua Theta Orionis C, responsabilă pentru majoritatea emisiilor de radiații ionizante ultraviolete. (Ea emite de 3-4 ori mai multă lumină fotoionizantă decât cea mai apropiată stea strălucitoare, Theta Orionis A. Aceasta este înconjurată de
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
Orionis A. Aceasta este înconjurată de o zonă concavă de nori denși și neutri, cu spații formate din gaze neutre în jur. Această zonă face parte din perimetrul norului molecular din Orion. Observatorii au dat nume mai multor elemente din nebuloasa Orion. Culoarul întunecat care pătrunde în regiunea luminoasă se numește "„Gura Peștelui”". Zonele luminoase de pe margini mai sunt numite și "„Aripile”". Alte denumiri sunt "„Sabia”", "„Lovitura”" sau "„Vasul”". este un exemplu de „maternitate stelară”, unde se nasc mereu stele noi
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
unde se nasc mereu stele noi. Observațiile efectuate au demonstrat existența a aproximativ 700 stele în diferite faze de evoluție. Observațiile recente făcute de telescopul spațial Hubble au dus la descoperiri importante, cum ar fi cea a discurilor protoplanetare din Nebuloasa Orion. Telescopul Hubble a descoperit 150 de astfel de discuri în întreaga nebuloasă, acestea fiind considerate sisteme planetare în formare. Acest număr impresionant arată faptul că în Univers există o mulțime de sisteme solare în această fază sau sunt deja
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
700 stele în diferite faze de evoluție. Observațiile recente făcute de telescopul spațial Hubble au dus la descoperiri importante, cum ar fi cea a discurilor protoplanetare din Nebuloasa Orion. Telescopul Hubble a descoperit 150 de astfel de discuri în întreaga nebuloasă, acestea fiind considerate sisteme planetare în formare. Acest număr impresionant arată faptul că în Univers există o mulțime de sisteme solare în această fază sau sunt deja mature. Stelele se formează când nori de hidrogen și alte gaze din regiunea
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
norului formează discul protoplanetar al protostelei, locul unde se pot forma planetele. Recent, observațiile făcute în infraroșu au arătat că particulele de praf din aceste discuri protoplanetare cresc, trecând la următoarea fază, cea de planetă pitică. Odată formate, stelele din nebuloasă emit un curent de particule încărcate, curent cunoscut și sub numele de vânt stelar. Stelele masive și cele tinere propagă un vânt stelar mult mai intens decât Soarele. Vântul stelar formează unde de șoc la impactul cu gazul din nebuloase
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
nebuloasă emit un curent de particule încărcate, curent cunoscut și sub numele de vânt stelar. Stelele masive și cele tinere propagă un vânt stelar mult mai intens decât Soarele. Vântul stelar formează unde de șoc la impactul cu gazul din nebuloase, aflat sub formă de nori gazoși. Acest proces joacă un rol important în formarea stelelor prin comprimarea norilor de gaz, ducând astfel la colapsul gravitațional al norului de gaz. În nebuloasa Orion au loc mai multe tipuri de șocuri. Catalogul
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
formează unde de șoc la impactul cu gazul din nebuloase, aflat sub formă de nori gazoși. Acest proces joacă un rol important în formarea stelelor prin comprimarea norilor de gaz, ducând astfel la colapsul gravitațional al norului de gaz. În nebuloasa Orion au loc mai multe tipuri de șocuri. Catalogul Herbig-Haro conține majoritatea fenomenelor legate de acest subiect din nebuloasa Orion. Dinamica mișcărilor gazului din M42 este complexă, dar ele se deplasează, aparent, în direcția Pământului. Zona largă din spatele regiunii ionizate
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]
-
un rol important în formarea stelelor prin comprimarea norilor de gaz, ducând astfel la colapsul gravitațional al norului de gaz. În nebuloasa Orion au loc mai multe tipuri de șocuri. Catalogul Herbig-Haro conține majoritatea fenomenelor legate de acest subiect din nebuloasa Orion. Dinamica mișcărilor gazului din M42 este complexă, dar ele se deplasează, aparent, în direcția Pământului. Zona largă din spatele regiunii ionizate se contractă în acest moment sub presiunea propriei greutăți. Odată ce protosteaua intră în fazele prezente în secvența principală, ea
Nebuloasa Orion () [Corola-website/Science/311967_a_313296]