3,151 matches
-
ani a colindat mările și oaceanele lumii și era călit ca un lup de mare veritabil. Cînd flota noastră s-a scufundat, Fănică a rămas pe drumuri și de nevoie s-a angajat pe o navă care era sub pavilion păgîn, adică turcesc. Ceilalți marinari erau recrutați dintre șomerii care au lucrat la Turnul Babel. Doar patru ucrainieni formau o gașcă formidabilă, datorită priceperii de a se bate și de a-și arunca peste bord "dușmanii". Nu înainte de a le găuri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
însă după înălțarea la cer a Domnului. Împreună cu fratele, cu sora ei și cu Maximin, unul dintre cei șaptezeci și doi de ucenici, Maria Magdalena se îmbarcă și ajunge la Marsilia. Aici are o scurtă perioadă misionară. Evanghelizează o parte din populația păgână, printre care și pe unul dintre principii ținutului. Soția acestuia nu putea zămisli copii. În urma rugăciunii Magdalenei, ea rămâne însărcinată. Drept mulțumire, principele decide să facă un pelerinaj la Roma, pentru a-l întâlni pe apostolul Petru. Soția lui, cu
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
amintim, Iuda încarnează a patra ispită; apostolul devine sălaș al Satanei. Prin urmare, moartea sa echivalează cu distrugerea diavolului dinlăuntru, ea trebuie să aibă „spectaculozitatea”, intensitatea dramatică și caracterul respingător al unui exorcism satanicid. Mai mult, imaginarul lucanian, de tip păgân, nu concepe ideea de punițiune divină separată de ideea suferinței fizice. Iuda trebuie să sufere îngrozitor, să simtă mâna lui Dumnezeu asupra lui înainte de a-și da sufletul. O faptă cumplită nu poate merita decât o pedeapsă cumplită. Întâlnim asemenea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
învățăturii sale. Origen răspunde acestei întâmpinări încercând să pătrundă în psihologia lui Iuda, încercând să-i înțeleagă fapta, fără a i-o justifica sau legitima în vreun fel. În același timp, el trebuie să „salveze fața” creștinismului, murdărită de adversarul păgân. Iată raționamentul său. Celsus simplifică și deformează. El vede în Iuda un trădător „brut”, când, în realitate, lucrurile sunt mult mai complicate, după cum reiese dintr-o lectură atentă a Noului Testament. În primul rând, trebuie remarcat faptul că Origen folosește
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
o entitate pozitivă, cu rol de intermediar între diferitele eoane sau sfere ale universului. Or, trebuie spus că noțiunea de daimon în literatura creștină, fie canonică, fie gnostică, nu are niciodată sens pozitiv, tocmai pentru a se diferenția de noțiunea păgână. A traduce termenul, în contextul nostru, prin „spirit” constituie, dacă nu o trădare semantică, cel puțin o soluție arbitrară, nejustificată prin nimic. În plus, găsim un contraargument serios în chiar mitologia sethiană (Evanghelia lui Iuda fiind un „produs” sethian). Conform
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
n-a intrat în limba greacă decât odată cu Septuaginta. • La origine, aphiemi înseamnă strict „a trece cu vederea”, „a lăsa ca lucrurile să-și continue cursul în ciuda unui eveniment/act negativ sau reprobabil” (în franceză, laissez aller). În vocabularul grecesc păgân nu există noțiunile de „păcat” și de „iertare”. Syngnome nu are sens de „iertare”, ci de „îngăduință”, „indulgență”. Zeul îngăduie, lasă de la sine, tolerează cu generozitate greșeala unui muritor. Indulgența nu e considerată virtute; ea constituie apanajul prinților străini și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Fiului. Singurul contraargument care stă în picioare este următorul: lapsi-i din timpul persecuțiilor n-au afirmat că Isus a săvârșit miracole prin puterea lui Beelzebut, ci au negat, ca Petru, că ei ar fi creștini, acceptând să aducă sacrificii zeilor păgâni și împăratului. E o mare diferență, după Ieronim, între „a nu te mai recunoaște creștin și a spune că Isus Cristos este diavolul”. Neconvingătoare, trasă de păr, pledoaria lui Ieronim dezamăgește. Ambrozie Ambrozie al Milanului (339-397) se ocupă de logion
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nici măcar prin extaz mistic, așadar nici măcar prin cea mai înaltă formă de cunoaștere omenească. Misticul contemplă Tronul Regelui, dar Regele însuși îi rămâne ascuns; doar glasul străbate din interiorul flăcărilor în afară 123. De aici și deosebirea majoră față de gnoza păgână, străbătută de la un capăt la altul de sentimentul imanentismului divin. A doua observație joacă dublul rol, de concluzie și rezumat. Las cuvântul lui Sholem: Tronul reprezintă pentru mistica evreiască ceea ce pleroma, „plenitudinea”, sfera Divinității, cu puterile, eonii, arhonții și stăpânirile
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
că Biserica a acceptat-o în cele din urmă printre canonice merge mână în mână cu recunoașterea fără ezitare și plină de recunoștință a moștenirii iudaice. Faptul că iudaismul însuși, reprezentat de scrierile intertestamentare, a fost profund influențat de modele păgâne, de o anumită tematică teologică și filozofică păgână rămâne o afirmație de bun-simț, incontestabilă (firește, fiecare aspect al acestei influențe merită discutat și nuanțat). Aceasta nu zdruncină sub nici o formă legătura ombilicală dintre ultima scriere din Noul Testament și corpusul apocaliptic
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
părți a omenirii care nu recunoștea legea lui Dumnezeu. 6. Lactanțiu tratează mitul căderii îngerilor din perspectiva apologetului. Pentru el, îngerii rămân îngeri, iar peripețiile sau mai degrabă pățaniile lor sunt invocate cu scopul precis de a demonstra deșertăciunea credințelor păgâne. În afară de aceasta, autorul Instituțiilor divine cunoaște bine diversele tradiții orientale, din care se inspiră. Se remarcă o asemănare între scenariul său și cel propus în omiliile pseudo-clementine. Când oamenii au început să se înmulțească pe pământ, povestește el160, Dumnezeu le-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
modelul divin și făcându-și prozeliți prin oracole mincinoase și prin false minuni. După cum se poate constata, atunci când este utilizat în scopuri apologetice, mitul căderii îngerilor furnizează o explicație în același timp simplă și coerentă asupra originii și păstrării credințelor păgâne până la sosirea creștinismului. Condiția principală pentru ca această explicație să stea în picioare este ca exegetul să nu pună la îndoială autenticitatea mitului, altfel spus, valoarea sa epistemologică. Apologeții se află așadar în descendența tradiției mitologizante (reprezentată de 1Enoh, de Jubilee
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
aceste texte, mitul, interpretat literal, se presupune că explică fie originea răului și intrarea păcatului în lumea terestră, fie caracterul malefic al anumitor practici, cum ar fi magia sau ghicitul, fie, la fel ca în cazul apologeților, originea „falsei religii” păgâne, instaurate ca urmare a unei catastrofe de dimensiuni cosmice. Cea de-a doua abordare este alegorico-filozofică sau metafizică. O regăsim la Philon din Alexandria, cu dubla echivalență pe care o stabilește între îngeri și intelecte, pe de o parte, și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Așa cum tocmai am spus, Ambigua reprezintă pentru Stăniloae un pretext pentru a-l spulbera pe Origen și origenismul, ultimul fiind socotit responsabil de toate ereziile creștine (arianism, monofizism, monotelism, iconoclasm); Stăniloae îl consideră pur și simplu o formă de panteism păgân. El se sprijină pe monografia lui Peter Sherwood The Earlier Ambigua of Saint Maximus the Confessor and his Refutation of the Origenism, publicată la Roma în 1955, criticând fără rezerve poziția tolerantă a lui Henri Crouzel și Manlio Simonetti față de
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
personal. De o parte, o lume statică, împietrită în ritmul ei glacial și deznădăjduit; de cealaltă, o lume dinamică, pentru care libertatea este legea întemeietoare. „Este evident”, conchide Stăniloae, „că opera De principiis abundă de tot felul de idei eretice, păgâne, chiar dacă sunt propuse de multe ori sub formă ipotetică. Îmbinarea a tot felul de contradicții nereconciliate face din ea o adevărată harababură”214. Publicând de la Ambigua, Stăniloae împușcă doi iepuri dintr-o lovitură: mai întâi, reglează socotelile cu Alexandrinul fără
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pe care o va redacta pentru cea de-a doua ediție a monografiei despre Palamas (1993), Stăniloae revine la poziția sa intransigentă față de teologia catolică, socotită ca fiind purtătoare a germenilor raționalismului ateu și a unei viziuni maniheiste, ba chiar păgâne a lumii. III Așa cum s-a putut constata, teologia lui Stăniloae este profund ancorată în tradiția patristică - mai bine zis, într-o anumită tradiție patristică, din care lipsesc Origen și Părinții latini. În prefața operei sale de căpătâi, Teologia dogmatică
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
ridicat din umeri și a spus că fusese ales. Pe urmă, am aflat că fusese arestat, chiar a doua zi, că, în loc să se apere, a pornit să explice Marelui Preot Scripturile și că a acuzat Sinedriul, încăpățânat și cu urechi păgâne, că L-a trădat și L-a ucis pe Cel Drept. Și toți câți eram acolo vedeam fața lui ca fața unui înger. L-au scos afară din cetate să-l ucidă cu pietre. Eram și eu acolo. Alergasem, strigând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
că însuși Papa a manifestat multă indulgență. Spre exemplu, pentru a converti la catolicism pe băștinașii unor insule rătăcite, care încă se mai închinau la zei care purtau costume din frunze și buruieni, Papa a decis încorporarea a câtorva practici păgâne, ritualuri africane, pentru ca băștinașii să se simtă ca acasă, în sânul noii religii. L-am văzut cu ochii mei personali pe Papa presărând flori pe mormântul lui Mahatma Gandhi. Mai nou, bag de seamă că spovedania poate fi realizată prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
V-lea, cu mania donatiștilor (numiți astfel după fondatorul sectei, africanul Donatus Magnus, și taxați ulterior drept "eretici"), credincioși care ajunseseră, potrivit mărturiilor lui Edward Gibbon din Declinul și căderea Imperiului Roman, să tulbure ceremoniile latine și să profaneze templele păgâne, în încercarea de a fi martirizați. La un moment dat, istoricul notează, cu vădită repulsie anglo-saxonă față de orice formă de extremism religios, că donatiștii "pătrundeau, uneori, cu forța în tribunale și îi sileau pe judecătorii înfricoșați să le ordone execuția
Darurile zeiţei Amaterasu by Roxana Ghiţă, Cătălin Ghiţă [Corola-publishinghouse/Imaginative/1390_a_2632]
-
teologic, Șerboianu își asuma iarăși o misiune dificilă prin studiul său asupra cremațiunii. În fapt, el trebuia să ofere argumente convingătoare și implicit nesofisticate privind lipsa de temei a ideii vehiculate de către retorica cremaționistă cum că incinerarea era o practică păgână, total opusă spiritului românesc, o practică anticreștină și, mai ales, anti ortodoxă. Or, un asemenea demers presupunea stăpânirea unei vaste culturi teologice, capacitatea de identificare a unor posibile argumente de natură teologică și nu numai, precum și, raportat la momentul reprezentat
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
primele sale secole până în veacul XX135. O asemenea parte își avea semnificația și economia sa în intervenția arhimandritului, jucând un rol introductiv pentru cititori. Astfel, se trasa profilul primilor creștini, influențați de un idealism evident, preluînd o serie de moșteniri păgâne în practica religioasă. Se sublinia astfel importanța diverselor sinoade ecumenice și a fixării dogmelor și canoanelor pentru învățătura creștină. Însă, cea mai mare eroare comisă în aceea vreme a fost cea a fixării religiei creștine drept religie de stat, chestiune
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
nu utilizau aceeași unitate de măsură privind diverse rătăciri ale vremii față de spiritul creștin, pe unele dintre acestea chiar tolerându-le și încorporându-le în propriile obișnuințe. Erau astfel blamate tolerarea reclamelor pentru vrăjitori, fumatul sau alte obiceiuri cu adevărat păgâne: "înfigerea frigărilor arse în inima mortului, presupus strigoi; legarea cu lanț de fier a piciorului unui lunatic viu, de piciorul lunatecului viu, practicată în Oltenia și în alte provincii; expunerea în public și plimbarea cu alai pe ulițe a cămășii
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
teologii vremii: pe de o parte interesele materiale, iar pe de altă parte ignorarea crasă a Scripturilor 154. Cea de a unsprezecea parte a studiului dezvoltă tema focului după Sfintele Scripturi. Șerboianu arată limpede că înfățișarea cremațiunii drept o practică păgână nu își găsea susținerea în diversele rătăciri ale poporului evreu prezentate în Vechiul Testament: "Peste tot, deci, întâlnim focul nu ca pedeapsă, ci ca suprem omagiu de onoare și curățire, chiar atunci când popoarele-n rătăcirea lor adorau în locul lui Dumnezeu cel
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
învederând prin aceasta lipsa lor de convingere creștinească, sau mai bine zis, credeau cum că-mpacă vechea credință cu cea nouă, care avea caracterul universalității și era cu desăvârșire liberală 219. În cele trei secole, grație necontenitelor prigoane; grație filosofiei păgâne, cum și diverselor dizidențe și adversități, din partea unor fruntași creștini, se plămădi ideea unei "Constituții eterne", adică a fixării dogmelor, ce avea să servească de-a pururi ca temelie doctrinei creștine și care niciodată să nu fie susceptibile de modificări
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
după cum citim în Viețile Sfinților. Pentru ei, urmăritori sinceri ale celor spuse de Mântuitor, sufletul era de preț, pe când trupul viu ca și cel mort, nu valora nimic. Credința lor fermă și dârzenia atitudinei lor înaintea tiranilor și a împăraților păgâni, atât înflăcărau pe credincioși, încât autosugestionați și hipnotizați de idealul ceresc se aruncau voluntar în chinuri de neînchipuit, sfidau moartea, ba chiar o căutau sincer, iar biserica se fălea, că plutește pe sânge de martiri. Hecatombele de victime n-au
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]
-
națională, poporului românesc? De ce reprezentanții sfintei noastre biserici ortodoxe române nu luptă contra răului obicei de a fuma, de a se cânta cântece profane la groapa morților și în fața preoților, de a se practica, la diverse evenimente din viață obiceiuri păgâne, care aduc perturbație vieții religioase a creștinilor (ex. înfigerea frigărilor arse în inima mortului, presupus strigoi; legarea cu lanț de fier a piciorului unui lunatic viu, de piciorul lunatecului viu, practicată în Oltenia și în alte provincii; expunerea în public
Cremaţiunea şi religia creştină by Calinic I. Popp Şerboianu [Corola-publishinghouse/Administrative/933_a_2441]