254 matches
-
cântând împreună și oricum, de-a lungul călătoriei, granițele dintre bărbați și femei s-au înmuiat. Noi ne alăturam lor când ajutam la adăpatul vitelor, ei ne ajutau să despachetăm pentru masa de fiecare seară. Noi îi ascultam cântând cântece păstorești, adresate cerului și stelelor. Ei auzeau cântecele noastre de tors și țesut, pe care le îngânam când mergeam și în același timp torceam lână cu niște fuse micuțe. Ne aplaudam unii pe alții și râdeam împreună. A fost cea mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
pe toți o toropeală plăcută. Ascultam murmurul turmelor și șoaptele fluviului Jabbok. Și atunci Esau a început să cânte. Tata a zâmbit larg și i s-a alăturat și au cântat tare și într-un fel foarte bărbătesc, un cântec păstoresc necunoscut, care spunea o poveste cu un berbec. Femeile își strângeau buzele în timp ce versurile înaintau, unul mai lubric și mai îndrăzneț ca celălalt. Spre mirarea mea, frații și verii mei știau fiecare cuvânt și s-au alăturat și ei, iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2312_a_3637]
-
permanență. Cum s-ar fi putut stabili oare, în cazul unei veniri de peste Dunăre (cf. Roesler), o înțelegere între regalitatea ungurească și Imperiul cuman, în condițiile care, din veac în veac, au rămas neschimbate, cu un caracter vădit arhaic? Viața păstorească dăinuie încă din vremea dacică".2 În privința vieții ce se putea duce, după 275, în nordul Dunării, un cercetător francez afirma: "O invazie nu face să dispară niciodată decât o parte din populația supusă. Or, invazia, în sensul propriu, nici
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
proprii, ca toate popoarele europene înainte de creștinism istoricul vrea să sugereze că mulțimile din Dacia nu împărtășeau învățătura lui Zalmoxe. Aceste credințe nu alcătuiau un sistem filosofic sau o mitologie închegată, ci tradiții, obiceiuri și datini în legătură cu calendarul agricol și păstoresc, care țin și de folclor și magie, nu doar de religie. Aceste credințe s-au menținut în popor și sub aristocrația (regalitatea) dacică și sub stăpânirea romană. După retragerea legiunilor (275) și până la începuturile creștinismului, aceste credințe populare au persistat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
misionar sau predicator, care să fi contribuit la convertirea generală a locuitorilor din zona Dunării de Jos. Unii istorici au susținut că Niceta din Remesiana (367-420), episcop din Dacia Mediteranea, a fost un "apostol" al daco-romanilor, cu activitate misionară și păstorească la sud și nord de Dunăre, însă aceasta s-a limitat la sudul Dunării, la romanii și goții din zonă. Creștinismul românesc nu avea structuri organizatorice superioare, el se reducea la elementele esențiale de credință și practică simplă a cultului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
este limpede că slavii din al doilea val au cunoscut pe autohtoni prin intermediul germanilor-o dovedește numele de valahi pe care slavii îl dau acestora. De-aici numele de "valah" a trecut la bizantini, pentru elementele romanice rurale, mai târziu păstorești, care nu mai erau supuse Imperiului. Însă aceasta înseamnă că, în momentul în care slavii au apărut în aceste locuri, germanii (neamurile: goți, gepizi, vandali) erau intercalați între ei (slavi) și autohtoni (romanici). Pentru apariția slavilor la Dunăre, nu se
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
la oștenii români din părțile Sibiului. De atunci au început românii să fie colonizați de regii unguri în Transilvania. Documentele cancelariei ungare, susține el, îi amintesc pe români în calitate de coloniști pe pământurile regale în frunte cu cnezii lor, șefii obștilor păstorești. Situația socială a românilor în Transilvania medievală, precizează Roesler, ca șerbi și oameni fără privilegii, îi arată ca noi veniți și de aceea ei nu se pot bucura de drepturile primilor ocupanți, unguri și sași, care găsiseră aici pământul liber
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Gramos, satele se află la munte, unde locuiesc și stăpânii turmelor. Această deosebire între cele două feluri de păstorit ne arată că daco-romanii (românii din nordul Dunării) sunt autohtoni, pe când aromânii (cei din sud) sunt rămășița unui popor, o ramură păstorească împinsă de la câmpie la munte, în urma colonizării slavilor. Izvoarele istorice bizantine ne arată că obârșia aromânilor (cei din sud) se află în romanitatea de la Dunărea de Jos. Astfel, Minunile Sf. Dimitrie din Thessalonic, legendă hagiografică, cuprinde descrierea apărării Salonicului în fața
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
megleno-istro-daco-române, și în special istro-daco-române, care nu sunt cunoscute de către aromâni. Amprenta veche slavă este și ea mai puțin pronunțată în limba lor, decât în celelalte dialecte", susține Pușcariu.49 Brătianu remarcă faptul că dacă am reduce totul la migrații păstorești și la efecte ale transhumanței, n-ar exista nici un motiv ca românii emigrați în nordul Dunării să nu fi dispărut, la fel ca păstorii din Istria, Galiția sau Moravia, care s-au topit până la urmă în masa populațiilor slave înconjurătoare
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Cumanilor. Cumanii apar în sudul Dunării mai întâi ca simpli mercenari, după Anna Comnena. Dar ei manifestă de la început o înclinație spre viața așezată, alături și împreună cu vlahii. Aici, în sud, dăinuia de secole un fond de populație locală (romanică), păstorească, vlahii, în locurile unde de multă vreme se frământau pecenegi, cumani, bizantini. Contactul barbarilor (cumani) cu populația autohtonă de pe malul stâng al Dunării, românii din întinsa câmpie munteană, a fost mult mai adânc, în același timp în care ei cultivau
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
și cumani, care au conviețuit până la năvălirea mongolă, atât în sudul cât și în nordul Dunării. Persistența turanicilor la Dunărea de Jos vreme de câteva sute de ani a lăsat urme în toponimie și în limbă-sunt cuvinte legate de viața păstorească precum cătun, corhană, beci, vătaf, cioban, dușman, buzdugan ș.a. În toponimie, să consemnăm o serie de nume de localități, mai întâi pecenege: Peceneaga (sat), jud. Tulcea, Peceneaga (pădure, jud. Brăila), muntele Picineagul-jud. Muscel, râul Peceneaga, afluent al Buzăului, Pișineaga, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
să reprezinte și perpetuarea unui ancestral cult animalier. Pe arii restrânse se întâlnesc și forme mai puțin ample de c., cum este cea de Bobotează („chiraleisa” sau „iordănitul”). „Lăzărelul”, de la Sfântul Lazăr, pare a fi o manifestare a unui ritual păstoresc peste care s-au suprapus straturi cu un conținut ortodox. C. de Paști și cea de Sfântul Nicolae apar sporadic și sunt ecouri ale unor obiceiuri religioase din țările Europei centrale și occidentale. Deși obiceiul colindatului este răspândit la mai
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286331_a_287660]
-
București, 1976; Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, București, 1976, 132-171; Nicolae Bot, Funcțiile agrare ale colindatului, AMET, 1977, 311-337; Traian Herseni, Forme străvechi de cultură poporană românească, Cluj-Napoca, 1977, passim; Octavian Buhociu, Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească, București, 1979; Lucia Cireș, Aspecte ale colindatului în Moldova, ALIL, t. XXVII, 1979-1980; Mihai Coman, Izvoare mitice, București, 1980; Ovidiu Bârlea, Folclorul românesc, I, București, 1981, 267-394; Monica Brătulescu, Colinda românească, București, 1981; Petru Caraman, Colindatul la români, slavi și
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286331_a_287660]
-
fost. Placheta de debut a lui P., Glasul sufletului și al trupului (1932), reunește îndeosebi poezii sociale, amintind de Aron Cotruș, și exprimă oarecum simplist durerea, revolta și speranțele celor înrobiți. Volumul anunța, de asemenea, în ultimul ciclu, poezia vieții păstorești, element care va marca fizionomia lui P. Prin Cântece din fluier (I-II, 1935-1944) și Dragoste (1945), el devine un cântăreț al universului folcloric țărănesc, recuperat ca o lume dominată de simplitate, delicatețe și puritate afectivă. Proiectând peisaje precum cel
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288957_a_290286]
-
dintr-un instrument (care ese, de fapt, un semnal pentru tovarășii săi); etc. Personajele pot fi grupate astfel: 1. personaje mitologice; 2. personaje animaliere parțial antropomorfizate; 3. mame cu calități excepționale, acționând în numele unor principii superioare; 4. personaje din lumea păstorească; 5. personaje „zise istorice”; 6. personaje obișnuite puse în situații excepționale. Din punct de vedere compozițional, stilistic: - balada este model e simplitate și de rafinament artistic; - îmbinarea meșteșugită a tonului grav cunota umoristică, satirică, sarcastică; ceea ce asigură o bogată paletă
Noțiuni de teorie literară pentru gimnaziu by Doina Munteanu () [Corola-publishinghouse/Science/91833_a_93194]
-
XIX-lea și începutul secolului al XX-lea) de Grigore G. Tocilescu (Balade și doine), Artur Gorovei (Cimiliturile românilor), G. Cătană (Povești poporale din Banat) și ediția studiilor de folcloristică ale lui Ovid Densusianu (Flori alese din cântecele poporului. Viața păstorească în poezia noastră populară. Folclorul, cum trebuie înțeles. Graiul din Țara Hațegului). În paralel, a pregătit sau a prefațat ediții și antologii din publicistica lui Camil Petrescu, din poezia Magdei Isanos, din proza lui Dinicu Golescu, Ion Ghica, Anton Bacalbașa
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285900_a_287229]
-
Ion Ghilimescu, Pitești, 2001. Ediții, antologii: C. Cătană, Povești poporale din Banat, pref. edit., București, 1956; Grigore G. Tocilescu, Balade și doine, pref. edit., București, 1958; Artur Gorovei, Cimiliturile românilor, București, 1959; Ovid Densusianu, Flori alese din cântecele poporului. Viața păstorească în poezia noastră populară. Folclorul, cum trebuie înțeles. Graiul din Țara Hațegului, pref. edit., București, 1966; Documente inedite din arhivele franceze privitoare la români în secolul al XIX-lea, I, București, 1969; C.A. Rosetti, Jurnalul meu, pref. edit., București
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285900_a_287229]
-
sute de versuri), ulterior pierdut. A publicat poezii numai în dialectul aromânesc, în „Macedonia”, „Frățilia”, „Graiu bun”, „Deșteptarea”, „Tribuna românilor de peste hotare”, „Peninsula balcanică” ș.a., între 1888 și 1926. Cele mai bune versuri ale lui B. se inspiră din universul păstoresc, motiv pentru care, până la un punct, ele pot părea idile, deși în realitate au doar puține elemente livrești și mărturisesc o vagă influență a lui V. Alecsandri și, poate, a lui G. Coșbuc. Sunt, în fapt, rezultatul impresiilor puternice lăsate
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285690_a_287019]
-
e mai rea decît nici una. Înainte cel puțin nu exista această ramură a administrației statului; individ și comunități erau avizate a înlătura singure pe cît puteau piedicile ce se opuneau dezvoltării simple a unui popor pe jumătate agricol, pe jumătate păstoresc. Dar administrația actuală, cu elementele din care e compusă, constituie ea însăși o piedică permanentă a dezvoltării noastre, cu atît mai mare cu cît, în loc de-a moraliza, corupe". Articolele ce cuprind publicistica eminesciană sînt totdeauna bine gîndite, nu o dată
[Corola-publishinghouse/Science/84998_a_85783]
-
Current Anthropology” (Chicago), „Cronica”, „Destin” (Madrid), „Kurier” (Bochum), „Libertatea”, „Mélanges” (Buenos Aires), „Revista de filosofie” (Costa Rica), „Zeitschrift für Balkanologie” (Wiesbaden). Principala sa lucrare, Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie (Wiesbaden, 1974), cu varianta ei românească Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească (1979), contribuție de seamă la cunoașterea, în spațiul germanic, a spiritualității populare românești, este mai puțin o mitologie și mai mult un studiu asupra obiceiurilor de iarnă (colindele), cântecului ritual Ziorile și poeziei pastorale. Preocupat să contribuie la demonstrarea vechimii
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285920_a_287249]
-
ș.a. Cercetătorul pregătise și o Mitologie românească (28 de capitole), din care au apărut, postum, Introducere și șase capitole, în „Kurier” din Bochum (1987). SCRIERI: Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie, Wiesbaden, 1974; ed. (Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească), București, 1979. Repere bibliografice: Nicolae Bot, Octavian Buhociu, „Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie”, ST, 1975, 6; Al. Z. [Al. Zub], Octavian Buhociu, „Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie”, AIX, 1975, 340; Felix Kerlinger, Octavian Buhociu, „Die rumänische Volkskultur und
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285920_a_287249]
-
ihre Mythologie”, „Oesterreichische Osthefte” (Viena), 1976, 366-367; Ion Taloș, Octavian Buhociu, „Die rumänische Volkskultur und ihre Mythologie”, AMET, 1976, 8; Gheorghiță Geană, Orizonturi mitologice în folclorul românesc, LCF, 1979, 36; Lucia Berdan, Octavian Buhociu, „Folclorul de iarnă, ziorile și poezia păstorească”, ALIL, t.XXVII, 1979-1980; Virgil Cândea, Un studiu despre folclorul românesc, TBR, 1980, 173; Nicolae Bot, Folclor românesc în perspectivă mitologică, ST, 1980, 12; Manolescu, Enciclopedia, 107. I.D.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285920_a_287249]
-
este mai spre orient, spre zona de contact cu Asia. De la Atena romanticilor, el duce poezia spre Istanbul. Miturile grecești rămîn În afara spațiului bosforian. În Macedonele este vorba de o Grecie (teritorială) mărginașă, de o mitologie, În fond, de tip păstoresc. De-abia În Conrad ruinele, miturile, simbolurile atice intră În peisajul lui Bolintineanu. Textul e Împănat cu nume de cetăți(ruine) ilustre, de mituri, de legende vechi, Însă și acestea privite de la oarecare depărtare. Voiajul lui Conrad indică și un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pp. 177-187. 21. Capră C., Hore și strigături populare din jud. Vaslui. Al 2-lea Anuar al Școlii Normale de băieți "Ștefan cel Mare" din Vaslui, 1931-1932. 22. Caramfil I., Cântece populare de la Valea Prutului, 1872. 23. Densușianu O., Viața păstorească, București, 1943. 24. Furtună Dumitru Ec., Cuvinte scumpe, taclale, povestiri și legende, București, 1914. 25. Furtună Dumitru Ec., Povestiri și legende românești, București, 1913. 26. Gorovei Artur, Credinți și superstiții ale poporului român, București, 1914. 27. Gorovei Artur, Descântecele românilor
[Corola-publishinghouse/Science/1491_a_2789]
-
mișcare/uriașe ceasornice de motoare,/ca niște cataracte simfonice de bătăi/în ureche străvechilor văi” (Cornul de vânătoare). O încercare de istorisire a genezei neamului românesc se află în Poemele trashumanței (1968), axate pe exaltarea valorilor rustice și a civilizației păstorești ancestrale („opinca purta-n talpă drumul mers/ca harta unei lumi sau ca un vers”). Următoarele două culegeri - selective -, ambele intitulate Poezii, apar în 1968 și 1970. O carte de vizită mai reprezentativă este antologia lirică Tachicardia di Atlante, oferită
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290651_a_291980]