360 matches
-
ruin any hope of solving the problem of applicability. Thus, this paper can also be taken as an argument for the fallibility of mathematics. Keywords: the applicability of mathematics, the special status of mathematics, the fallibility of mathematics, empiricism, Wigner, Platonism, nominalism. Apărut: 2013 • Format 14 × 19 cm Iași, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13 Tel. Dif.: 0788.319462; Fax: 0232/230197 editura ie@yahoo.com; www.euroinst.ro Volum elaborat în cadrul proiectului POSDRU/89/1.5/S/56815. Se distribuie GRATUIT
Aplicabilitatea matematicii ca problemă filosofică by Gabriel Târziu [Corola-publishinghouse/Science/888_a_2396]
-
este cazul prima face pentru realismul matematic, nu poate sta doar ca o doctrina ontologică" (Resnik 1997: 85) ci trebuie să fie însoțit de o epistemologie potrivită, ne dăm seama că ea apare oricum în cadrul mai larg al discuției asupra platonismului. 86 După Burgess și Rosen, "în timp ce Putnam (1971) a încurajat mai mult decât orice altă lucrare nemulțumirea față de orice nominalism doar negativ, Benacerraf (1973) a încurajat mai mult decât orice altă lucrare simpatia față de nominalism" (Burgess și Rosen 1997: 28
Aplicabilitatea matematicii ca problemă filosofică by Gabriel Târziu [Corola-publishinghouse/Science/888_a_2396]
-
transmiterii căldurii etc. 97 Resnik 1997: 45-46; Colyvan 2001: 11 98 Colyvan, de exemplu, afirmă că argumentul indispensabilității "îi silește pe realiștii științifici să plaseze entitățile matematice în aceeași barcă ontologică precum și (celelalte) entitățile teoretice. Adică, îi invită să adopte platonismul" (Colyvan 2001: 7). La fel, Resnik, atunci când argumentează că fizica face neclară distincția abstract/concret, se adresează realiștilor științifici: "Înțelegerea trăsăturilor paradoxale ale mecanicii cuantice a motivate multe lucrări în filosofia fizicii și a condus câțiva fizicieni remarcabili și filosofi
Aplicabilitatea matematicii ca problemă filosofică by Gabriel Târziu [Corola-publishinghouse/Science/888_a_2396]
-
el poate fi privit ca un dialog politic”. Dimpotrivă, din nou ca și Noica, Mureșan crede că numai Legile este cu adevărat un dialog politic. Deși mi se par false, cred că asemenea afirmații urmărind să dilueze substanța politică a platonismului nu sunt, spuneam, foarte surprinzătoare. Într-adevăr, textul Republicii pare uneori echivoc în ceea ce privește „inserția în realitate” a Cetății bune, pretându-se astfel la interpretări diferite. Republica începe, după cum se știe, printr-o discuție despre conceptul de dreptate. Semnificația dialogului pare
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
a adus în acest domeniu cea mai consistentă și mai durabilă contribuție la istoria gândirii omenești. Într-adevăr, de două mii și mai bine de ani, întreaga cultură europeană se mișcă în cadre platoniciene, istoria sa este însoțită permanent de un platonism când evident, când ascuns. Încă de la începutul monografiei sale dedicate lui Platon, una dintre cele mai cunoscute din întreaga literatură a problemei, Paul Natorp declara: „Această carte ar vrea să ajungă în mâinile tuturor celor care îi simt nevoia pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
să însemne el și pe mai departe. În această carte nu va fi prezentat tot ce a exprimat Platon mai demn de luat în considerare. Însă, această carte vrea să-l transpună pe cititor în miezul lumii de gândire a platonismului, pentru ca după aceea să poată învăța cum să interpreteze, în spiritul acestui centru, și ceea ce îi este cunoscut din zonele periferice ale gândirii lui, relaționând aceasta cu centrul. Acest centru a fost și va rămâne totdeauna teoria ideilor”. În economia
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
răspuns: rădăcinile ultime ale întreprinderii metafizice a lui Platon sunt localizabile în sfera experienței politice pe care a trăit-o. De aceea rămâne meritul cercetărilor platoniciene din secolul XX de a fi pus în adevărata sa lumină dimensiunea politică a platonismului. Într-o mărturisire din Scrisoarea a VII-a, Platon însuși se arată dispus să recunoască în interesul pentru domeniul politicului o preocupare constantă și dominantă a vieții sale - „Încă tânăr fiind, am avut și eu - scrie Platon - ca mulți alți
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
să încercăm, în modul cel mai succint cu putință, s-o surprindem în încheieturile sale esențiale. Cum spuneam, în miezul concepției filosofice elaborate de Platon stă doctrina despre Idei care, în fața conștiinței culturale europene cele mai comune, se confundă cu platonismul însuși. Doctrina despre Idei este cea care va asigura lui Platon titlul de părinte necontestat al idealismului în gândirea occidentală. Să examinăm, așadar, pe scurt doctrina despre Idei. Doctrina despre Idei avansează un dualism radical, conform căruia realitatea se despică
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
de a reactualiza totalitatea amintirilor pe care sufletul său, mai încărcat decât altele, le aduce cu sine din lumea Ideilor. Pentru acest motiv, într-o anume ierarhie întocmită după criteriul treptei de cunoaștere pe care se situează și pe care platonismul o promovează intens, Filosoful reprezintă tipul uman a cărui superioritate Platon o elogiază în termenii cei mai entuziaști. Acest aspect al gândirii lui Platon a fost pus în evidență de E. Rohde, care identifică în platonism, în ultimă instanță, o
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
situează și pe care platonismul o promovează intens, Filosoful reprezintă tipul uman a cărui superioritate Platon o elogiază în termenii cei mai entuziaști. Acest aspect al gândirii lui Platon a fost pus în evidență de E. Rohde, care identifică în platonism, în ultimă instanță, o apologie a tipului uman al filosofului - „Puțini sunt cei care pot trăi la asemenea înălțimi. Doar zeitatea și, dintre muritori, un mic număr se pot ridica în gândul lor pur la Ființa eternă, unicul obiect al
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
peștera în care îl închid simțurile sale, întrucât doar pe baza acesteia el va putea distinge cu claritate între realitate și aparența realității. Acest mit, probabil cel mai cunoscut din întreaga filosofie a lui Platon, trece pentru cei mai mulți dintre interpreții platonismului ca o metaforă a condiției umane. Conform cu aceasta, omul este condamnat să-și ducă existența într-o lume de aparențe, dar pe care în neștiința sa fundamentală, în necunoștință de cauză, este ispitit s-o considere ca fiind cea cu
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
utopii totalitariste de la care, implicit sau explicit, se vor revendica nu numai creatorii fascismului, dar și Hegel, Marx, comunismul și alte curente precum meritocrația, feminismul și multe alte sisteme educaționale cu tentă reformistă profundă. Acest curent de interpretare politică a platonismului în general, dar mai ales a Republicii, a fost accentuat în mod evident după apariția și impunerea unor lucrări devenite clasice ale lui Wilamowitz-Moellendorff, Paul Friedländer și mai ales Karl R. Popper, care a aruncat asupra lui Platon stigmatul de
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
treilea grad de dificultate: care este realitatea constituției drepte? Nu este ea doar întruchiparea ideală a unei cetăți, în fond, utopice? Și atunci cum ar putea ea să se corupă într-o lume pe care tocmai filonul de aur al platonismului o descoperă ca fiind incoruptibilă. Crede oare Platon că o astfel de cetate este posibilă în fapt? Și a fi posibilă în fapt, nu înseamnă oare tocmai a nu fi posibilă așa cum este ea în proiectul ei noetic? Discuția asupra
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
prezenta zeii vicioși, geloși, ipocriți și versatili, Platon propune un nou chip al zeului, care trebuie să fie „simplu și adevărat (a(plou=j te kaˆ a)lhqh/j)”. Vom discuta mai jos semnificația acestei expresii și cariera ei în platonism: să remarcăm deocamdată, faptul că ea este identică termenilor cu care este caracterizat Ahile în dialogul Hippias minor, unde el este opus lui Ulise într-o încercare de comparare a lor după un criteriu care oscilează între domeniul etic și
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
are acces este unul dat nemijlocit și ea nu este sub nici o formă reflexivă, în afara sintezei sensibile a simțului comun, ceea ce angajează deja un alt nivel al spiritului. Or, tocmai acest model al sensibilității ne-ar putea interesa în analiza platonismului politic, deoarece sensibilitatea corespunde celei mai delicate articulații a construcției platoniciene: dacă este corect să punem în analogie părțile sufletului și părțile cetății, mulțimea supusă și care trebuie să creadă tot ceea ce conducătorii decid pentru ea corespunde, de fapt, sensibilității
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
care ar putea contribui fără a fi neapărat exclusive la un principiu al domeniilor comunicante în care mesajul se întregește prin trecerea de la unul la altul. Desigur, o asemenea posibilitate ar putea fi corectă dacă, într-adevăr, analogia domeniilor în platonism este una garantată: suntem înclinați să admitem această presupoziție ca pe una evidentă, de vreme ce ne amintim analogia părților sufletului cu cetatea, și a părților sufletului cu etajele universului, în Timaios. Nu trebuie neapărat să ne întrebăm dacă avem înainte un
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
o clipă asupra acestei diferențe de statut. Implicația ei politică este evidentă, fiindcă în numele puterii sale, filosoful are dreptul și menirea conducătorului. Dar dincolo de sensul politic, există un sens metafizic foarte important cel puțin din punct de vedere istoric: tradiția platonismului târziu, cea a comentariilor la tratatul aristotelic Despre suflet (întrucât aceste comentarii au împrumutat mult din problematica neoplatonismului) și mai ales tradiția neoplatonismului medieval a cunoscut drept una dintre cele mai interesante probleme tipice ale sale întrebarea dacă reflexivitatea este
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
intermediară nu mai are nici un corespondent, iar soarele corespunde Binelui. Este foarte posibil ca această neclaritate să fi rămas ca atare în textul lui Platon, deoarece, în fond, ea alimentează una dintre cele mai profunde obiecții ale lui Aristotel la platonism: cunoașterea are loc întotdeauna prin imagini, accesul la inteligibile nu este niciodată complet pentru condiția umană firească. Nu vom putea decela, în consecință, care dintre cele două liste este cea la care s-a referit în realitate Platon: pasajul se
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ale cetății, cele două principii fiind înrudite. Prin urmare, analogia lui Platon nu este una necesară și ea pare să fie, aici, cauza pervertirii politice a principiului dualității între ahileic și odiseic la nivelul spiritului. Dar, dacă analogia este intimă platonismului, ce reacție intelectuală putem avea la ea? Dacă ea nu este validă, ar însemna atunci că platonismul politic ar rămâne o „eroare de sistem”, pe care ar trebui pur și simplu să o uităm, cuprinși de admirația problemelor speculative ale
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ea pare să fie, aici, cauza pervertirii politice a principiului dualității între ahileic și odiseic la nivelul spiritului. Dar, dacă analogia este intimă platonismului, ce reacție intelectuală putem avea la ea? Dacă ea nu este validă, ar însemna atunci că platonismul politic ar rămâne o „eroare de sistem”, pe care ar trebui pur și simplu să o uităm, cuprinși de admirația problemelor speculative ale platonismului. Dacă nu, atunci ar trebui cel puțin să înțelegem dacă principiile pe care le-am formulat
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ce reacție intelectuală putem avea la ea? Dacă ea nu este validă, ar însemna atunci că platonismul politic ar rămâne o „eroare de sistem”, pe care ar trebui pur și simplu să o uităm, cuprinși de admirația problemelor speculative ale platonismului. Dacă nu, atunci ar trebui cel puțin să înțelegem dacă principiile pe care le-am formulat sunt intime sau nu unei vieți politice, pentru a regândi eventuala lor supraviețuire. În multitudinea de reacții ale secolului XX la platonismul politic, două
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
speculative ale platonismului. Dacă nu, atunci ar trebui cel puțin să înțelegem dacă principiile pe care le-am formulat sunt intime sau nu unei vieți politice, pentru a regândi eventuala lor supraviețuire. În multitudinea de reacții ale secolului XX la platonismul politic, două extreme sunt celebre: critica lui Karl R. Popper și elogiul lui Leo Strauss. Cel dintâi, celebru în critica lui, vede în Platon sursa totalitarismului, pe când celălalt vede în cetatea lui Platon împlinirea „celor mai înalte cerințe ale ființei
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
individuale (care are la bază dogma persoanelor treimice) și de acceptarea istoriei ca timp al împlinirii (fundamentată în istoricitatea întrupării și în deschiderea eshatologică a timpului creștin). Trei afirmații radical antiplatonice care relegă formularea lui Nietzsche despre creștinism ca un „platonism pentru popor” în zona simplelor butade de succes. Cumulate, cele două obiecții afirmă incompatibilitatea dintre gândirea politică a lui Platon și destinul Europei: pe de-o parte, deoarece filosofia politică a lui Platon are ca țel configurarea unui stat totalitar
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
Anton Adămuț 1. Politica erotică - arta gândită a iubirii Îmi îngădui să încep abrupt acest text și întreb: există oare vreo legătură între practicarea plăcerii și accesul la adevăr? Conduce adevărata iubire la contemplarea adevărului? Ceea ce e foarte clar în platonism ține de acea distincție care separă erotica obișnuită, aceea curentă (în felul nostru), de erotica filosofică. Preocuparea eroticii obișnuite este dată de relația dintre tânăr și curtezan și, în locul cel mai înalt al eroticii de tip comun, de modul cum
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
ei nu depășesc ambientul erosului comun. Relația trebuia să fie perfect reciprocă, și cum aceasta nu era posibil pe linia inegalităților de accident, avea să satisfacă posibilitatea pe linia egalității de substanță - raportarea la adevăr. Chestiunea aceasta ține de începutul platonismului, de Lysis mai cu seamă, unde reciprocitatea și dezinteresul definesc esențial prietenia. Căci tema centrală a dialogului este: cineva iubește, ține la cineva; care, atunci, dintre cei doi e prietenul celuilalt? Lysis lui Hippothales, sau invers? Și Socrate îi spune
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]