349 matches
-
muncitorul cu chip desfigurat, despre care eram acuma sigur că nu e tatăl meu, iar în timp ce, de peste tot, mă asaltau hohote de râs, mi-am băgat o mână-n buzunar, și-am pipăit fotografia tatei, și-am simțit că mă podidește plânsul, dar am strâns din dinți, și am făcut stânga-mprejur, și am început să alerg spre blocul nostru, auzindu-i cum încă râd de mine, și nu știam ce-o să-i spun mamei, goneam și-atâta tot, rugându-mă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
de-aia nu, că n-am trecut de paișpe ani, maică-mea, în schimb, trecuse, încât puteam fi sigur, ea o să ajungă într-adevăr în închisoare, și nici pe ea n-o s-o mai văd vreodată, și atunci m-a podidit plânsul, dar n-am vrut să-i dau satisfacția asta, i-am șoptit doar, încet de tot, că e-n regulă, o să fac câte puncte zice el să fac, șaizeci sau patruzeci, câte trebuie, o să fie cum vrea el, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
la început am crezut că din cauza efortului făcut, băuse apa cu greu, dar apoi, când s-a uitat la mine și m-a întrebat dacă știu să păstrez un secret și vocea îi tremura atât de tare de parcă ar fi podidit-o plânsul, atunci am văzut că se întristase de-a binelea, fără să aștepte un răspuns, mi-a spus că a fost la ea doctorul Csidej și a consultat-o și că acum, bănuiala ei de ani de zile a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2148_a_3473]
-
plecă să-și uite durerea pe trauler, Înecînd-o În mare. Marie rămase singură, În mica Încăpere joasă. Îi era de ajuns să Închidă ochii pentru ca zidurile să-i readucă În minte rîsetele copiilor de atunci. Își Înghiți lacrimile care Îi podideau ochii - durerea mai putea aștepta -, amintindu-și un amănunt. Panica lui Nicolas cînd aflase de moartea lui Gildas. Identică panicii pe care o vădise În noaptea precedentă, cînd se Întorsese tîrziu la hotel. Se gîndi la brățara Audei Pérec, descoperită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
cere decât o mică prelungire. Adevărul, În cazul lui, e că nu mai avea chef de nimic; pur și simplu nu mai vedea niciun motiv ca să continue. În aceeași seară, regăsi o fotografie, făcută la școala primară din Charny; Îl podidi plânsul. Așezat În bancă, băiatul ținea În mână o carte deschisă. Privea țintă la obiectiv, surâzând, plin de bucurie și de curaj; iar acel copil, lucru de neînțeles, era el. Copilul Își făcea temele, Își Învăța lecțiile cu o gravitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
călătoria asta a lui. - Adică, nu se grăbește. - Nu se grăbește. Dar nici n-o să stea locului. Runa rămăsese iarăși pe gânduri. Apoi se vârâse În culcuș. - E bine că nu se grăbește. E foarte bine, șoptise ea și o podidiră lacrimile. Vino lângă mine, Enkim. Ca prima oară. Vreau mult. Se bucuraseră unul de celălalt, of, of. Apoi, Runa plânsese din nou. - Nici Vinas, nici celelalte, nu vor să audă Încă de vorbe. Cică să așteptăm. Să vedem ce se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2280_a_3605]
-
Jones. Părintele Keeley și cu mine vrem să aranjăm un fel de slujbă comemorativă pentru August Krapptauer. — Înțeleg, am zis eu. — Nici părintele Keeley și nici eu nu credem că suntem în stare să ținem un discurs fără a ne podidi lacrimile, continuă Jones. Pentru oricare dintre noi ar fi o încercare sufletească îngrozitoare. Ne întrebăm dacă dumneata, un orator celebru, un om cu o gură de aur, dacă mă pot exprima așa... ne întrebam, așadar, dacă ai vrea să accepți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2334_a_3659]
-
fost dat omenirii să vadă. Până și amintirile mele cele mai scumpe au fost acum transformate în hrană pentru pisici, în clei și leberwurst! am zis eu. — Ce amintiri? a întrebat Wirtanen. Amintirile despre Helga... Helga mea, am spus eu podidit de lacrimi. Resi le-a ucis și pe ele pentru interesele Uniunii Sovietice. M-a făcut să fiu necredincios acelor amintiri și în veci ele nu vor mai putea fi aceleași. Mi-am deschis ochii. — Le bag în p.... mă-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2334_a_3659]
-
el capul spre cabine. Omul acela chiar desprindea din gura furtunului un braț, retezat din umăr. Răsuci nedumerit ciozvârta, apoi o aruncă pe iarbă. Lângă roțile din spate ale cisternei. - Ce poa’ să fie? șopti Verginel. Un lichid amar îl podidi între dinți. Deschise larg gura și respiră, ca și cum s-ar fi sufocat. Aulius nu-l mai auzea. Contempla concentrat zăpăceala vidanjorului. Preda rămăsese încă în ușa primei cabine și privea prostit când furtunul, când brațul acela din iarbă, când se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
Pancratz, diplomatul, de vorbește acuma peste tot cum a venit unul din ăia să-și pună potcoave la Gentimir, cizmarul de pe Străduinții? Vă dați seama, potcoave! Dar nimeni nu spune că e halucinații de lume dezorientată! Aulius sforăia ușor. Îl podidise un somn molcom, răsfăț de depărtări și duh de tihnă. Vergilică îl trase ușor de halat. - Dom’ Aulius, Goncea v-a scos atunci, dom’le. El v-a făcut om, să nu uitați asta. Toți îngerii vă lăsau acolo, la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
în anotimpurile calde, când zilele erau lungi, pentru a-și alina durerile împreună cu ei. Trecuse un an și jumătate de când murise George. Viața ei se desfășura în virtutea inerției; serviciu, casă. De fiecare dată, când își aducea aminte de el o podidea plânsul. Fotografia lui stătea într-o ramă, la căpătâiul patului. - Frusina, o întrebă tatăl ei într-o zi, de ce nu mergi iar la formația de dansuri, la cămin, am auzit că se fac concursuri în fiecare an. - Tată, nu pot
Răscrucea destinului by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91692_a_92369]
-
cărui nume nu mi-l mai amintesc, care ne aducea haine și fierturi de ierburi când ne Îmbolnăveam. După nouă luni am născut un băiat. Era atât de frumos și de bine făcut, Încât când l-am văzut m-au podidit lacrimile. În sfârșit voi avea o mângâiere În viața mea - m-am gândit. i l-am arătat călugărului iezuit, care l-a luat În brațe și l-a binecuvântat, promițându- mi că-mi va face rost de hăinuțe. la nici
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1756]
-
De la ea răzbește Întotdeauna un damf de țigări Carpați. Din când În când mă invită la o cafea și-mi povestește, proba- bil ca să se autoîncurajeze, despre viața mizerabilă pe care o ducea În țară. Dar de fiecare dată o podidesc lacrimile pentru că i se face dor de viața ei „reală“. Aici, ca student, se duce o existență sublimată, redusă la esențial, anonimă, aproape ima- terială. Ești suspendat Între lumi, una din care ai plecat și alta În care n-ai
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1756]
-
apropii iarăși de El ? De câteva ori În viață l-am simțit foarte aproape. Dar acum mă simt pierdută, atât de departe de... Aș fi vrut să spun „de ai mei, de mine, de Dumnezeu“, dar am simțit că mă podidește plânsul, așa că m-am Încruntat și mi-am mușcat buza de jos. — Nu-ți pierde nădejdea, când ești cel mai departe, atunci ești de fapt cel mai aproape de El. Ți-a fost trimisă această suferință tocmai ca să-l regăsești pe
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1756]
-
cărui nume nu mi-l mai amintesc, care ne aducea haine și fierturi de ierburi când ne îmbolnăveam. După nouă luni am născut un băiat. Era atât de frumos și de bine făcut, încât când l-am văzut m-au podidit lacrimile. În sfârșit voi avea o mângâiere în viața mea - m-am gândit. I l-am arătat călugărului iezuit, care l-a luat în brațe și l-a binecuvântat, promițându- mi că-mi va face rost de hăinuțe. La nici
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1757]
-
chinuită. De la ea răzbește întotdeauna un damf de țigări Carpați. Din când în când mă invită la o cafea și-mi povestește, probabil ca să se autoîncurajeze, despre viața mizerabilă pe care o ducea în țară. Dar de fiecare dată o podidesc lacrimile pentru că i se face dor de viața ei „reală“. Aici, ca student, se duce o existență sublimată, redusă la esențial, anonimă, aproape imaterială. Ești suspendat între lumi, una din care ai plecat și alta în care n-ai pătruns
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1757]
-
apropii iarăși de El ? De câteva ori în viață l-am simțit foarte aproape. Dar acum mă simt pierdută, atât de departe de... Aș fi vrut să spun „de ai mei, de mine, de Dumnezeu“, dar am simțit că mă podidește plânsul, așa că m-am încruntat și mi-am mușcat buza de jos. — Nu-ți pierde nădejdea, când ești cel mai departe, atunci ești de fapt cel mai aproape de El. Ți-a fost trimisă această suferință tocmai ca să-l regăsești pe
Şaman by Adina Dabija () [Corola-publishinghouse/Imaginative/858_a_1757]
-
asta: talent! Pentru cine?! Pentru fătălăii de Optzeciști... Păi, proletcultiștii mei, cât sânt de calomniați, erau măcar viguroși ca bărbați. Când tropăiau, despicau munții. Când băteau pas de defilare, săltau fustele la cucoane în cap. Răcneau un hei-rup de te podidea sângele pe nas... - Șaizeciștii, admit, unii erau coioși. Dădeau un strănut și fisurau barajul hidrocentralei de la Bicaz... Pe care însă - vah! vah! vah! - tot ei, în nenumărate rânduri, îl slăviseră... De parcă ar fi fost cel puțin Războiul Troiei acest baraj
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
scurgă înapoi, în cartier, toată crema cumetrilor... Care de pe unde se înțepeniseră. Prin itebeuri, troleibuze, cârciumioare... șanțuri, ateliere, pișoare, băcănii... beciuri de miliție (unde-i deznodaseră din cafteli plutonierii, să declare de pe care șantiere speriaseră cheresteaua). Din cimitire, unde îi podidiseră cu săpăligele groparii. Oamenii cimitirelor ducând lupte de vorbe cu ei să se lase din nou îngropați, fiindcă, bughindu-i cum se fâțâiau cu coșciugele pe ei, îi luaseră drept niște căcăcioase de stafii care încurca circulația... - Bruță... Hep!... Dar nu
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
viu, gras, miezos, îndopat cu împuțiciunile asimilate, semn că, pe sub scoarțele pavajelor centrale ale Bucureștiului, mai pulsează ceva din inima pârâiașului care circumscria punctele descântate ale orașului. 98 DANIEL BĂNULESCU - Dar de ce, fă? De ce-mpietrește?... Ce le-arăți? Din încăperile podidite de întuneric și de răcoare ale imobilului se prelinse un clănțănit dulce de clopoțel. Năsoasa își ciuli antrenată bănuții translucizi ai urechilor și, descifrând semnalul, buzele îi citiră instictiv. - Cugete dulci, bucuriile inimii... Asta înseamnă că, deși i-a găsit
Cei șapte regi ai orașului București by Daniel Bănulescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295562_a_296891]
-
mai mult de-o săptămână și-a început ramazanul cel mare. Cu trei puni în traistă n-au dus-o nici două zile. - S-au pus pe capul nostru, vor să ne dibuie! se căina Sandu, într-o seară -la podidit pe codoș. A dat un plâns în el de nu se mai potolea. ; - Ce-ai, mă curcă? -la luat Piele în râs. - Nu știu. Mi s-a urât. M-a făcut mama inimă slabă, n-ar mai ajunge-o țarina
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
lupi și-i da ghes armonistului: Aseară ți-am luat cercei, Astăzi te văd fără ei, Cine ți-o mai lua cercei Să stea agățat ca ei... Pe Neacșu îl trecuseră apele. Își aduse aminte de curva lui și-l podidi plânsul. - Cântă, mă, cântă, strigă la el Anghel. - Cântă, Anghele, că n-o să mai văd lumea asta... Anghel se ținea mai bine. In sânge îi mai alerga rachiul băut înainte de plecare. Nici mâinile nu-i înghețaseră și trăgea vârtos pe
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
lui martie, subțire. Pe coana Chirița o înfiora toată, umplîndu-i fustele. - A, coană Marghioalo! Din casă se auzea un bufnet și o vorbă: "s-acasă!"; se bucura bătrâna. Îi auzea motanii căzând de pe scrinuri, miorlăind să iasă afară, că-i podidise și pe ei arșița înșelătoare a primei călduri. - O, că vin! făcea muierea din casă. În salcâmii lustruiți de crivăț se posomora cerul cât era el de albastru, numai cu niște floace albe călătoare, ca spuma mării. Pe poteci, dinspre
Groapa by Eugen Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295563_a_296892]
-
uitat că Dumnezeu și-a trimis fiul pe pământ și a trebuit să asiste la răstignirea lui? Întoarce-te acasă liniștit. Îi venea să plângă. Se întoarse brusc, își acoperi ochii cu mîinile ca și cum ar fi vrut să nu-l podidească lacrimile, și plecă. Dezlegat parcă de orice grijă, ca un cerșetor care, spre ghinionul lui, își pierduse traista cu bucate de căpătat și nu știe cui să se adreseze. Caterina ghicise motivul ce-i îmboldise bărbatul să iasă atât de
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]
-
întorc acolo și să mă zbengui ca un șobolan în băltoacă. Știu, libertatea se cucerește doar în ziua în care îți este indiferent că trăiești sau mori. Am repetat alături de Telesio că Dumnezeu și Natura sunt totuna. Și m-au podidit păduchii, m-au făcut să-mi fie scârbă de mine. Așadar, de ce sunt întrebat de ce mă mai tem acum?". Dar nu-i așa că te-ai deghizat? Și ai făcut magie și vrăjitorie în temnița de la Castel Nuovo? I-am ajutat
by Dante Maffìa [Corola-publishinghouse/Science/1046_a_2554]