601 matches
-
a unui univers total, armonios, integrator. Item 3: ilustrarea a patru elemente de compoziție și de limbaj ale textului poetic studiat semnificative pentru tema și viziunea despre lume Dispus în patru unități compoziționale, textul poetic se organizează ca o structură polifonică, pe mai multe „voci“. Partea întâi (strofele 1- 43) surprinde întrun decor romantic povestea iubirii peste fire între ființe care aparțin unor lumi diferite. Incipitul plasează imaginarul poetic în tiparul narativ al basmului, prin formula introductivă specifică. Secvența expozitivă schițează
Şi tu poţi lua 10 la BAC! Ghid complet pentru probele de limbă, comunicare şi literatură română by Mioriţa Baciu Got, Rodica Lungu, Ioana Dăneţiu () [Corola-publishinghouse/Science/1365_a_2894]
-
sociologiei și relațiile sale cu alte discipline sociale, precum și cu practica socială; * o compoziție ideatică omofonică (ideile să fie înscrise pe o axă unică, progresivă, ca momente succesive ale unui fond progresiv de cunoaștere înscris pe axa timpului) sau una polifonică (ca dialog între idei, teorii fiecare reprezentând o încercare de a interpreta viața socială chiar dacă nu cu succes); * o compoziție ideatică ancorată în realitate, militantă și motivată; * o compoziție de tip muzeistic în care sunt expuse spiritele reprezentative ale gândirii
by Dumitru Popovici [Corola-publishinghouse/Science/972_a_2480]
-
LINARES 2004; BUSSMANN 2008. RN DIAFONIE. Introdus pentru a preciza conceptul de "polifonie", de către E. Roulet, în 1985, termenul diafonie desemnează un caz particular de component al discursului, și anume, reluarea și integrarea discursului interlocutorului în discursul locutorului. Spre deosebire de fenomenele polifonice pentru care nu există nici o indicație a originii componentului utilizat de interlocutor, diafonia permite înțelegerea cuvintelor interlocutorului în vederea exploatării lor în propria intervenție: Ceea ce susține X nu se dovedește util, căci nu pornește de la ceva real. Vorbirea diafonică se opune
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
analizei discursului pentru discursul raportat se manifestă atît la nivelul reflecției asupra fenomenului în lumina diverselor teorii care îl studiază, subordonîndu-le noțiunii intergratoare de "discurs", cît și la cel al legăturii esențiale dintre discursul raportat și genul discursiv. Ca fenomen polifonic, discursul raportat trimite la caracterul eminamente eterogen al discursului. La M. Bahtin, discursul raportat reprezintă o manifestare a dialogismului, iar la E. Roulet, un caz special al acestuia, de diafonie. Pentru J. Authier- Revuz, discursul raportat ține, în ansamblul său
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
acestuia, de diafonie. Pentru J. Authier- Revuz, discursul raportat ține, în ansamblul său, de eterogenitatea constitutivă, iar cel raportat în stil direct, de eterogenitatea manifestă. În teoria lui O. Ducrot, discursul raportat ilustrează polifonia lingvistică: discursul în stil direct este polifonic, caracterizîndu-se prin prezența a doi locutori, discursul indirect este monofonic. În teoria scandinavă a polifoniei, aplicabilă atît discursului literar, cît și celui non-literar, ambele tipuri de discurs raportat constituie manifestări ale polifoniei discursive, diferența situîndu-se la nivelul jocului actual/virtual
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
adaugă unei alterități așa-numite "externe", o alteritate "internă", stabilind că sensul unui enunț descrie enunțarea ca un dialog cristalizat, în care mai multe voci se confundă. Figurile retorice produc sensuri implicite, astfel încît enunțul în care se găsesc devine polifonic. Polifonia nu privește numai sensul, ea poate privi de asemenea semnificantul unităților, regulile sintactice sau chiar referința. Locutorul este persoana responsabilă de propriul său enunț (de ceea ce enunță); este aici o intervenție discursivă care nu coincide, în mod obligatoriu, cu
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
al acestei proprietăți, iar al doilea este mai complex, putînd avea și alte însușiri. Dacă locutorul vorbește de el însuși, ca ființă a lumii, atunci cea de-a doua ipostază, de ființă a lumii, va fi implicată. Există o interpretare polifonică dacă actul ilocuționar de asertare cu ajutorul căruia se caracterizează enunțarea este atribuit unui personaj diferit de locutorul care își manifestă identitatea. De fiecare dată cînd, într-un enunț, responsabilitatea a ceea ce este spus revine mai multor instanțe, se vorbește de
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
pe care le are și pe care presupune că le are interlocutorul său. În acest sens, competența sa nu este numai lingvistică, ci și comunicațională și discursivă. În general, se consideră că subiectul discursiv are o structură compozită; el este polifonic în măsura în care este reprezentantul mai multor voci enunțiative, el este diversificat, fiindcă posedă mai multe tipuri de cunoștințe, și se dedublează, în măsura în care este dispus să joace alternativ două roluri de bază diferențiate, rolul celui care produce un act de vorbire, imaginîndu-și
[Corola-publishinghouse/Science/84947_a_85732]
-
și amantă, nebunia Liei, tânăra iubită, regăsirea amanților și traiul lor promiscuu într-o Dobroge aproape pustie - joacă un rol secundar în această scriere „selenară și densă ca un acvarium de meduze” (Perpessicius), unde alternanța vocilor narative creează o structură polifonică și o proliferare incontrolabilă a subiectivismului și a impresionismului confesiv. S-a vorbit, în acest sens, de autenticitate în accepție gidiană ori camilpetresciană (G. Călinescu), opinie discutabilă având în vedere predispoziția evident calofilă a esteticii lui V. („E o socoteală
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290575_a_291904]
-
de gelatină: ce/ pustiu...”. Mitul nu este irevocabil abandonat, ci doar trecut sub carantină, pentru a fi resuscitat în versurile din Când memoria va reveni (1985), unde formează placa turnantă a viziunii. Pivotând în jurul obsesiei labirintului, cartea e o construcție polifonică și inițiatică unde incursiunea printre filele arhivei personale devine o treaptă necesară revelației purificatoare. Deși grevate uneori de o emfază autoreferențială, versurile impresionează, de regulă, tocmai prin gravitatea lor oraculară. Fără a aduce date substanțial noi, O lume paralelă (1989
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289956_a_291285]
-
implicării emoționale. Fațeta ideologică a focalizării poate fi explicită sau implicită, viziunea focalizatorului extern fiind înzestrată cu autoritate. La nivelul focalizatorilor interni, viziunea lor ideologică intră în dialog sau polemică cu alte ideologii întrupate în alți focalizatori, antrenînd o citire polifonică a textului (Rimmon-Kenan 2002:78-86). Deosebit de valoroasă ni se pare secțiunea dedicată de Mieke Bal povestirilor vizuale, picturale și mai ales cinematografice. Ea atrage aici atenția asupra importanței studiului vizualității în povestirile filmate, unde camera de luat vederi este echivalentul
by MIEKE BAL [Corola-publishinghouse/Science/1018_a_2526]
-
așadar, afinitatea cu regnul vegetal și explică viziunea și arta proustiană. Antiteza esențială a lumii proustiene are doi poli: de o parte stabilitatea (țărănimea împlantată geografic, nobilimea statornică și vecheă, de cealaltă - instabilitatea (burghezia filistină, superficială, caricaturalăă. Eseul se organizează polifonic, în funcție de aceste axe ideologico-estetice. Conștiința însăși este - în credința lui Proust - instabilă și doar arta o poate extrage din temporal, fixând-o în eternitate: „...cu ideea artei ca stabilitate a mobilismului existențial, ne aflăm chiar între antinomiile estetice ale viziunii
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
aproape literară, ca pelerin și peregrin internațional, sub inițiere telepatică, Este un hipersenzitiv ce se bucură de privilegiul fanteziei în detrimentul realului. Este moral cu cine și când trebuie, versatil și proteic după împrejurări, neîntrecut povestitor, furnizor epic mlădios, polimorf și polifonic. Petrece 16 ani la Paris la studii, sponsorizat de însăși împărăteasa Beatrice, de care goliardicul nostru erou e îndrăgostit, bineînțeles în taină. Compune poezii în spirirul febrei dolcestilnoviste, și chiar un epistolar amoros. Mai importantă va fi pregătirea sa enciclopedică
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
lumii. Capitolul VIII Travesti, aventuri în provincia universală Statut special în Sodoma Stațiunea este un roman subversiv, provocator, un text-pilot în care arta de a seduce prin desăvârșirea formei și versatilitatea prelucrării informației nu este întrecută decât de rafinamentul structurii polifonice și angajamentul grav, totul fiind menit și drămuit să spulbere superstiția că după 1989 nu mai apar cărți de referință. Stațiunea se va impune ca o carte-reper, în ciuda unor Zoili de profesie, ce nu vor pregeta să minimalizeze pariul câștigat
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
-și eclipseze cam toate cărțile de până acum, începând cu "Amintiri din provincie" (1983), "Firesc" (1985) și terminând cu "Erou fără voie" (1994), "Un regat pentru o muscă" (1995). Este vorba de un roman în 12 capitole ce se asamblează polifonic, fiecare dintre acestea reprezentând o mișcare spre centru și în profunzime, dar și un lent avans spre deznodământul anunțat, spre o dezlegare a enigmei de fond, perceptibilă în toți porii partiturii. Simultan cu starea entropică, la început difuză și respirabilă
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
puțin vizibilă, cel al proverbelor și sloganurilor, ceea ce ne va permite să reflectăm asupra proceselor de captare și de subversiune care permit enunțiatorului să-și sprijine vorbirea pe vorbirea altcuiva. 1. Enunțare proverbială și polifonie Proverbul Enunțarea este, prin excelență, polifonică; enunțiatorul își prezintă enunțarea ca fiind reluarea unui număr nelimitat de enunțări anterioare, cele ale tuturor locutorilor care au pronunțat proverbul respectiv. Dar nu este vorba de un citat în sensul obișnuit al cuvîntului, cum ar fi, de exemplu, cea
Analiza textelor de comunicare by Dominique Maingueneau [Corola-publishinghouse/Science/885_a_2393]
-
printr-o emanație necesară, ci este opera generozității pure, confirmată de toată economia văzută și nevăzută a mântuirii. Istoria nu este un labirint sufocant, la capătul căruia așteaptă răzbunător Minotaurul, ci mai degrabă o partitură muzicală, traversată diafan și recitată polifonic. Nu întâmplător, o existență liturgică poate fi asemănată unei opere de artă1. În cuvintele psalmistului, „laudă și frumusețe este înaintea Lui, sfințenie și măreție în locașul cel sfânt al Lui” (Ps. 95,6). Cacofonia este structural demonică, fiind o abatere
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Își pregătesc mădularele să-l ia pe dracul în spate”, Maria Magdalena) sau ficționalizări parabolice ale amintirii, în care pumnalul și pianul execută partituri similare, convergente în linia metalului vibratil (Pumnalul și pianul). Poezia nu beneficiază de avantajele unui discurs polifonic și evolutiv, se înscrie în paradigma aceluiași tip de discurs, prin manierizarea aceluiași fir („Să nu privești la alții. Să prinzi numai privirea / celui ce este singur, s-o tragi ca pe un fir, / fără ca el să știe, s-o
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289633_a_290962]
-
obiect narativ pictural îl află deja numit de altcineva, îl află deja evaluat, apreciat, controversat și înconjurat de haloul altor discursuri străine, purtate ca un amestec babilonic în jurul lui. Pentru că orice discurs îndreptat spre un obiect narativ pictural este plurivoc, polifonic și lipsit de pretenția că ar putea fi vreodată adevărat sau fals. Despre funcția narativă în pictură În Introduction à l’analyse structurale des récits Roland Barthes consideră că, fiind un sistem, adică o combinație de unități ale căror clase
Construcţii narative în pictură by Jana Gavriliu () [Corola-publishinghouse/Science/626_a_1333]
-
mai solidă a acestei încheieri stă în legitimarea privitorului de artă ca potențial analist. Observatorul picturii, oricare ar fi el, este cel care are disponibilitatea și competența, atunci când referința se diluează, să resimtă și să trăiască la modul senzitiv și polifonic imaginea în complexitatea ei figurativă. Observatorul este cel căruia semiotica îi dă dreptul și mai ales libertatea de a reevalua importanța figurilor, de a atribui fiecăreia partea posibilă de semnificație și de a percepe suplimentul pasional al acestei semnificații. Beyaert
Construcţii narative în pictură by Jana Gavriliu () [Corola-publishinghouse/Science/626_a_1333]
-
spre sinucidere. O carte neiertătoare cu sine și cu ceilalți, la fel ca al doilea roman, Strigătul umbrei, situat, într-un fel, în continuarea primului. Se regăsesc aici aceleași personaje principale, aceeași vehemență a suferinței transpuse într-un discurs narativ polifonic. Diferența este însă notabilă: prozatorul amplifică diapazonul stilistic, înclină cumpăna narațiunii către povestire, instanța auctorială cedează spații importante vocii personajelor. Strigătul umbrei este un roman despre iubiri eșuate, într-o lume ostilă, înrăită, căreia i se refuză darul iubirii. SCRIERI
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286244_a_287573]
-
au decernat Premiul revistei „Tribuna” (1986) și Premiul Filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor (1995). În romanul de debut Matei și Eva, apărut în 1985, doi adolescenți descoperă lumea labirintică, iar aventurii lor inițiatice îi corespunde aventura stilistică a autorului: compoziția polifonică, distribuția pe mai multe voci a discursului narativ susțin un recital livresc ludic și caricatural, cu numeroase accente parodice, în care se întâlnesc istorisirea sadoveniană cu basmul eroicomic, exuberanța rabelaisiană cu fabulosul arghezian. Jucăria (1989), roman despre dictatură, lipsit de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289715_a_291044]
-
în mare parte celuilalt, exteriorului. Imaginile sunt o cale mai directă de transmitere a mesajului decât cuvintele. Civilizația secolului al XIX-lea este, preponderent, a imaginii [v.Hamon, Imageries. Littérature et image au XIXe siècle, 2001]. Reprezentarea are un caracter polifonic, fiind o densitate de semne, care, paralel cu textul, se bazează pe numeroase sisteme extraverbale. Pariziana exploatează diversele resurse ale expresivității: cea a verbalului se dublează eficient cu cea a paraverbalului. Că în teatrul lui Artod, cuvântului îi este rezervat
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
pe care o oferă despre personalitatea lui Vlad Țepeș. „Toate se leagă în adevăr și ficțiune - scrie Zoe Dumitrescu-Bușulenga - așa încât, de la descripție și portret până la scena de bătălie, toate sunt istoric determinate, dar capătă o integrare literară, estetic certă.” Compoziția polifonică, recursul la tehnici narative moderne conduc la o reală reușită în regândirea cu mijloacele prozei contemporane a unui gen literar precum romanul istoric. Dar R. rămâne în istoria literară deopotrivă pentru proza ei științifico-fantastică: Eu și Bătrânul Lup de Stele
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289295_a_290624]
-
dar nu și fără tensiune dramatică, propune dezbaterea principalelor momente ale domniei lui Carol I într-un proces literar viu și alert, în care se confruntă personaje istorice reale din trecut și altele actuale. Reconstituirea istorică se face prin orchestrarea polifonică ingenioasă a diferitelor puncte de vedere asupra problemelor naționale vitale prin prisma evenimentelor care au marcat începuturile istoriei moderne a României, mai cu seamă în câștigarea independenței de stat. Modalitatea literară experimentată în volumul de povestiri Pagini pestrițe (1986), amestec
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286323_a_287652]