KorAP: Find »[drukola/base=prior & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...9 10 11 ...111 >

2,775 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241

de braț. — Acum, sensul văzutei forme Îmi este limpede. Cu siguranță, așa e. Quod erat demonstrandum. Continuă să strângă brațul omului, pe al cărui chip trecu o umbră de dezgust, În timp ce Încerca, fie și cu politețe, să se elibereze. Dar priorul Îl strânse și mai tare. — Este sufletul senzitiv, unde se Întipărește urma iubirii. De aceea rămâne chiar dacă femeia care a inițiat-o dispare. Așa cum și În somn rămâne amintirea respirației. De aceea putem iubi ceea ce nu vedem. De aceea Îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
totul. — Cel mai bun dintre cele cinci, repetă el cu un glas somnoros. Există cinci case de dragoste În Florența, messer Alighieri. Iar fiecare e situată În apropiere de una din porțile cetății. Ar trebui să știi acest lucru, ca prior. Priorii nu merg la lupanar. Cinci porți. Cinci bordeluri. În ce se transforma Florența, sub coruptul Bonifaciu? — „Paradisul“? Casa monnei Lagia... murmură Dante. Acum pricepea, era totul limpede. — Îl cunoști? Întrebă Veniero pe un ton ironic. Credeam că doar Angiolieri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Cel mai bun dintre cele cinci, repetă el cu un glas somnoros. Există cinci case de dragoste În Florența, messer Alighieri. Iar fiecare e situată În apropiere de una din porțile cetății. Ar trebui să știi acest lucru, ca prior. Priorii nu merg la lupanar. Cinci porți. Cinci bordeluri. În ce se transforma Florența, sub coruptul Bonifaciu? — „Paradisul“? Casa monnei Lagia... murmură Dante. Acum pricepea, era totul limpede. — Îl cunoști? Întrebă Veniero pe un ton ironic. Credeam că doar Angiolieri este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
a venit o asemenea idee? — Și totuși eu am văzut o corabie cu pânzele pe dos. — Unde? Glasul lui Veniero parcă venea de la mari depărtări. Dar, chiar și așa, Dante Îi deslușea curiozitatea. — Unde? repetă. — Printre planurile meșterului Ambrogio, răspunse priorul. Încercă să caute În buzunarul interior al veșmântului. Însă mai apoi Își aminti că pusese la păstrare hârtia la San Piero. — O extravaganță. Ambrogio era un mare artist și constructor, dar știa prea puține despre marinărie. Sau o fi vrut

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
simți un miros confuz, suflarea animalică a unei iepe amestecat cu ceva artificial, unul din parfumurile acelea ieftine care se vindeau În piețele din Oltrarno. — Pietra, bâigui el. Tu ești? — Da, eu sunt, messer Alighieri. Sau trebuie să te numesc prior? Se Întinse și mai mult spre el, căutându-i buzele. Dante se retrase instinctiv, spre a evita contactul cu pielea ei goală. Femeia reacționă cu o tresărire, aruncându-și peste spate părul negru ca pana corbului și lipindu-se la

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
mult. Dante simți dedesubt rezistența saltelei, lenjeria mototolită și jilavă de umezeală și de sudoare, În timp ce trupul Antiliei se strivea de al său, alipindu-se cu toată disperarea unui suflet rănit de singurătate. Mâinile ei coborau să Îl caute. Iar priorul se abandonă În voia atingerii ei și se cufundă În sânul și mai apoi În pântecele pe care i-l oferea, fără să se mai gândească. Făcu dragoste cu dansatoarea cu fața vopsită, care În umbra camerei se suprapunea peste

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
un singur polițai cu lancea pusă de-a curmezișul, pentru a-i ține la distanță pe curioșii ce Începuseră să se Înghesuie În preajmă. Omul se grăbi să se dea la o parte pentru a-l lăsa să treacă pe prior, de Îndată Îl recunoscu. Trupul se afla dinaintea cuptorului de cărămidă, cu gâtul atârnat de unul din lanțurile lampadarului. Poate că era, Într-adevăr, Teofilo. Hainele erau ale lui, iar inelul ce Îi Împodobea degetul arătător părea și el să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
cu un gest, Dante Începu să Împingă mobila din răsputeri, fără să Îi pese de ultimele vase de ceramică, care se prăbușeau pe dușumea, spărgându-se cu mare zgomot. În cele din urmă structura cedă, rotindu-se spre Înăuntru, În timp ce priorul, Împins de propriul său elan, cădea În cămăruța Întunecată care se deschidea Înapoia prăvăliei. Se ridică la loc nerăbdător, privind de jur Împrejur. Făcu un gest de dezamăgire când descoperi că era pustie. Undeva, sus, era un soi de ferestruică

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-și suflul, Însă cel puțin sosise. Fiți atenți, e aici! Aleargă spre voi! strigă Dante. Probabil că misteriosul adversar Își dăduse și el seama că sosiseră oameni Înarmați, iar acum Începu să fugă din nou În sens contrar, venind spre prior, ca și când ar fi hotărât că, acum, acesta reprezenta primejdia cea mai mică. Silueta Învăluită În pânze se apropia fulgerător. Peretele se umflă cu o viteză surprinzătoare, ca și când nu un om, ci o bestie feroce ar fi alergat În direcția lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
alături de el și două mâini care Îl Înșfăcau. De cum se eliberă din strânsoare, Înțelese că erau soldații ce dăduseră fuga În ajutorul său. Lângă ei se afla Bargello, cu aerul lui nătâng. Părea amuzat. — Era aici acum o clipă! strigă priorul. Nu-l lăsați să fugă! — Cine? Noi n-am văzut pe nimeni. — Vă spun că era aici, Înăuntru... Nu se poate să se fi evaporat! Căutați-l! Oamenii se uitară În jur perplecși. Între timp, mai apăruseră și restul. — Distribuiți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Poetul tăcu o clipă, cu pumnii strânși pe brațele jilțului. — Care, prin purtarea lor iresponsabilă, alimentează planurile lui Bonifaciu asupra libertății noastre? La acel nume, un sentiment de stânjeneală Îi lovi pe toți cei de față. — Nu... firește, zise celălalt prior, Încurcat. Dar să exilăm și familia Donati... Nu sunt Înrudiți cu domnia ta? — Soția mea e o Donati. Și ce-i cu asta? Celălalt nu știa ce să zică. Dar Încă nu părea resemnat să tacă. — Dar sunt patruzeci și nouă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
mea e o Donati. Și ce-i cu asta? Celălalt nu știa ce să zică. Dar Încă nu părea resemnat să tacă. — Dar sunt patruzeci și nouă... — Ai văzut greșit. Sunt cincizeci. Am adăugat un nume cu mâna mea. Ultimul. Priorul ridică lista În dreptul ochilor, căutând nerăbdător. Apoi Își aținti privirile asupra ultimului vorbitor, ca și când răceala tonului l-ar fi Înțepat precum limba unui șarpe. — Crezi că trebuie... — E necesar. Pentru binele Florenței. Dante Își trecu o mână peste frunte, căutând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
purta pe degetul arătător Într-un tampon de fetru muiat În cerneală și, după o ultimă ezitare, aplică sigiliul. — S-a făcut, se mărgini să adauge trecându-i lista vecinului de la dreapta sa. Rând pe rând, cu repeziciune, ceilalți patru priori repetară acest gest, ca și când ar fi vrut să se descotorosească de o spaimă, acționând rapid. Al cincilea reținu pentru o clipă documentul, Înainte de a-l trece ultimului. Din fericire, mandatul nostru expiră la idele lui august. Intenționez să plec În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
fascicul legat cu o sforicică. — Am venit să stau de vorbă cu domnia ta, priorule. Ai ordonat să ți se raporteze orice amănunt care ar putea avea vreo legătură cu crima. — E ceva nou? Șeful gărzilor Își Îndreptă privirea spre ceilalți priori, neștiind cum să se poarte. Apoi, pe chipul impasibil al interlocutorului, citi ordinul de a nu le destăinui nimic celor de față. Dante așteptă să se Îndepărteze toți colegii, iar apoi se grăbi să Îl Întrebe. Nu avea prea mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
citi ordinul de a nu le destăinui nimic celor de față. Dante așteptă să se Îndepărteze toți colegii, iar apoi se grăbi să Îl Întrebe. Nu avea prea mult timp la dispoziție: nu Îi scăpase privirea bănuitoare pe care unii priori i-o aruncaseră În timp ce părăseau Încăperea. Ce știau ceilalți de toată situația? Ce putea să fi spus netotul acela de Bargello? Era cu putință ca vreunul dintre ei să fi fost implicat În ceva ce, cu o evidență tot mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
fi simțit nelalocul lui. Dante se opri lângă o coloană, spre a reflecta o clipă și a se pregăti pentru Întâlnire. Așadar, lupul venise la stână. Dimpreună cu bandiții lui. Cine le permisese unor oameni Înarmați să pătrundă În Palatul priorilor, fără ca garda să fie alertată? Șovăi o clipă: poate că ar fi trebuit să se Întoarcă și să adune câțiva soldați, Înainte să se apropie de inchizitor. Însă acesta Îl zărise și se mișcă cu repeziciune prin spațiul pustiu al

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
picioarele nedemnului Iuda. — De unde se trage atâta bunăvoință? Dorești oare revocarea exilului? Cine știe cine Îl informase pe câinele acela de o hotărâre ce trebuia să rămână secretă până la executare. Dar era inutil să Își mai bată capul. Oricare dintre ceilalți cinci priori putea fi În serviciul cardinalului. Călugărul făcu o grimasă. — Biserica nu nutrește nici o preocupare pentru destinul oamenilor care se Înfruntă În cetatea voastră. Și nici nu cere revocarea nici unui surghiun: În curând, mâna noastră va fi cea care va Închide

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
vrei să Îți fie predată? Cu siguranță, nu fiindcă e vrăjitoare, zise el apropiindu-se ceva mai mult. Călugărul pălise. — De ce o acuzați? Îl presă mai departe. Spune-mi ce i se impută cu adevărat! — O acuzăm de furt. Fruntea priorului se Încruntă. De furt? Parcă revăzu inelul de aur pe care Teofilo i-l Încredințase și care acum era ascuns În chilia de la San Piero. La fel cu altele care circulau prin oraș, după cum Îi dezvăluise messer Falvio. Și extraordinar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
morții lui Celestin, iar acest secret scăpase din ghearele lui Bonifaciu. Dar poate că exista o breșă În zidul de tăcere ridicat de Biserică În jurul acelei povești. Își aminti de ceea ce Îi sugerase Iacopo Torriti În legătură cu raporturile dintre cei doi priori. Arhitectul relatase doar zvonuri. Dar Antonio da Peretola putea să știe mult mai multe. În răstimpul anilor petrecuți În serviciul Bisericii, probabil că văzuse și auzise multe pe coridoarele Lateranului. În gaura aceea de șerpi, moartea lui Celestin fusese cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
fi găsit. De sub braț scosese o foaie mare, făcută sul, pe care se tot căznea să o desfășoare sub ochii lui Dante. — Poate pentru că mă ocup cu ceva, replică poetul cu răceală, fără să catadicsească a privi spre foaie. — Dar priorii nu ar trebui să se Îndepărteze de Palat, pe timpul mandatului... știi asta. — Așa spune norma. Dar viața iubește excepțiile, i-o reteză Dante, deranjat de acel contratimp. Ce-i așa de important? — Trebuie să hotărăști instalarea. — Instalarea a ce? Priorul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
priorii nu ar trebui să se Îndepărteze de Palat, pe timpul mandatului... știi asta. — Așa spune norma. Dar viața iubește excepțiile, i-o reteză Dante, deranjat de acel contratimp. Ce-i așa de important? — Trebuie să hotărăști instalarea. — Instalarea a ce? Priorul Își plecă privirea peste foaia pe care celălalt continua să i-o Împingă sub ochi. Părea un plan arhitectonic, schița unei clădiri. O structură lungă, Împărțită Într-un număr de Încăperi mai mici. O mănăstire, poate. Sau un nou spital

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
o latrină! Vreți să puneți o latrină În fața Palatului Comunei? exclamă roșind. — Desigur, asta e ideea. Ar fi o sursă grasă de venituri, un impozit pe uree... — Vreți să adunați urina și să faceți negoțul ăsta scârbos taman În fața Palatului priorilor? Dar urina e bună pentru argăsit... Și Împărații se Îngrijeau de strângerea ureei... — Du-te la dracu’, messer Duccio, cu tot cu ureea dumitale! Treci cu bereta, dacă vrei să strângi ceva! strigă Dante exasperat, Împingându-l Într-o parte și Îndreptându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
să mai apuce să se gândească la o alternativă, se trezi În spatele carului. — Messere, chiar e un mare spectacol! strigă cineva lângă el, scuturându-i brațul ca să-i atragă atenția. Probabil că omul Îl recunoscuse și părea fericit că un prior Împărtășea cu el emoția serii. Poetul Îl Îngheță, Îndepărtându-i brusc mâna. — Ce-i așa de mare În toată limbuția asta, mojicule? Celălalt nu păru să Îi deslușească tonul insultător. — Lupta Îngerului cu Diavolul! Îi explică el cu același entuziasm

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
trupul cele șapte Păcate capitale? Numai că cele șapte Virtuți nu le lasă să-l ia pe bietul om! mai exclamă mojicul, care părea să nu piardă nici o replică din aprinsa dispută. — De ce trebuie salvată de la iad păpușa aceea? Întrebă priorul, devenit curios ca urmare a certitudinilor granitice ale interlocutorului său. — Nu pricepi? Și-a mărturisit păcatele, s-a căit! — Și e de ajuns ca să se salveze? O lăcrimioară? — Desigur, dacă vrea Îngerul. Acum i se va hotărî soarta, dacă e

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
Părea să fie o floare, un soi de trandafir care bătea În alb. — Acela e Raiul, messere! se simți Îndatorat să-l lămurească omul, care Îl urmărise Încotro privise. Vezi drumul astrelor? Cercurile? Părea foarte satisfăcut să poată ajuta un prior să interpreteze complexitatea scenei. Dante Îi azvârli o privire Înghețată. — Și pentru ce e o floare În centrul cercurilor? — Asta-i bună... Acolo e Dumnezeu. Iaca de ce! Și de ce o floare? — Și de ce nu? pufni celălalt. Dante se uită În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]