253 matches
-
politice și prin profesionalizarea discursului politic, în funcție de profilul auditoriului, de situația de comunicare, de efectele urmărite la nivel de receptare, de statutul emitentului în plan politic etc. O formă a limbajului politic folosit în democrație este limbajul demagogic, caracterizat prin retorism excesiv și afectivitate pronunțată la nivelul expresiei verbale. La polul opus, se află limbajul totalitar, care valorifică capacitățile de manipulare prin intermediul manifestărilor discursive. Pericolele pe care le implică un astfel de fenomen sunt ilustrate în spațiul artistic de utopia negativă
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
orice edificiu retoric, sunt încorporate, la Eminescu, materiale heteroclite, ținând fie de sfera narativă, fie de regimul poetic"231. În acest sens, lectura contrastivă a creației beletristice și a celei publicistice relevă o serie de mijloace comune și înclinația spre retorism, specifică întregului limbaj eminescian. Exegeza eminesciană consacră pagini numeroase recurenței unor teme, imagini, motive, expresii în poezia și publicistica eminesciană, apropierile dintre cele două domenii relevând încă o dată organicitatea scrisului eminescian. În fond, și creația literară și publicistica sunt moduri
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
obiective și curajoase. Distanțarea de stilul gazetăresc cultivat de generația pașoptistă se face simțită, atât la nivelul temelor abordate, dintre cele mai variate și atingând probleme esențiale pentru politica țării, cât și la nivelul expresiei jurnalistice, diferită de patosul și retorismul specifice publicisticii secolului al XIX-lea. Lectura articolelor evidențiază apelul permanent la surse de autoritate în domeniile abordate, folosirea paremiologiei românești și străine în construirea demersurilor argumentative, refuzul oricărei înregimentări politice care i-ar fi pervertit scrisul, respectul față de adevărul
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
transformă astfel într-un dialog virtual cu cititorii, pe care jurnalistul încearcă să-i convingă de justețea afirmațiilor sale și pe care îi atrage ca martori în dezbaterea ideilor. Eminescu angajează adevărate dialoguri cu publicul cititor, mizând pe claviatura unui retorism familiar, bine regizat și cu mijloace stilistice variate (fraze exclamative și interogative, dublate de accente ironice), capabile să suscite și să mențină interesul receptorului: "Este oare un singur cititor care să crează cumcă un om de condiția socială și de
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
gazeta conservatoare relevă o relație explicită cu cititorul, vizibilă în adresarea directă, în formulări colocviale care instaurează un soi de complicitate între jurnalist și public, în demersul evaluativ și critic al clasei politice. În paginile Timpului, Eminescu dă frâu liber retorismului și patosului exprimării, expresie a angajării gazetarului în campanii de presă, în polemici virulente cu ceilalți colegi de breaslă. În ce privește receptarea, publicistica eminesciană construiește, în mod explicit, imaginea a două tipuri de cititori: cititorii părtinitori, care citesc în articolele jurnalistului
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
și confuz, În același poem, În spațiul aceleiași scriituri. * Dificultatea de a-i desface discursul pentru a-i determina felul special de a se apropia de obiectul liric (care la Heliade se confundă cu obiectul cultural) vine și din teribilul retorism al versului. Poemul este adesea un discurs În sens didactic, o demonstrație cu abstracțiuni. Metaforele sînt puține și fără strălucire: „vălul mîhnirii”, „plumbul datoriei”, „scaunul veciei”, „brațul Îngrijirei”, „vîntul soartei”, „demonul geloziei”, „aripile vremii”, „a dealului sprinceană”, „brațele somniei”. Metafora
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
secară pe piept”, „ca pelecanul mi-am sfîșiat pieptul”) care dă oarecare substanță versului, prea subțire Însă, prea ușoară pentru a putea determina În poemul heliadesc o clară imaginație materială. Însă, din moment ce există poezia, trebuie să existe În inima acestui retorism și cîteva elemente care particularizează imaginarul. Începem prin a observa că noțiunile, lucrurile capătă În lirica lui Heliade atributul amplitudinii, vastității. Obiectele, stările sînt totdeauna largi, Înalte, iar dacă noțiunea implică un sens moral, atunci ea primește unul din determinantele
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
șir („visu-și mai ținea șirul”), cu oarecare rupturi, puncte obscure cînd temele se confundă și alegoria aceea supărătoare dispare pentru o clipă. SÎnt momentele cele mai interesante din punct de vedere liric. Confesiunea atinge atunci zone mai profunde și coaja retorismului se subțiază. Semnificativă este partea a VIII-a a poemului, nu cu totul străină de o intenție explicativă: „În sufletul meu nesațiu, delirul meu cel mare, Pe dragele ființe ardeam să le privesc, Și s-aprindea În mine o naltă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cît se poate de banală), dar: „E scrisă Într-o limbă aici necunoscută Pe inima-mi ce geme și care-n veci e mută, Și singur numai mie mi-e dat a o citi”, aplicație care tulbură, iarăși, alegoria, Întunecă retorismul propozițiilor anterioare. O „limbă necunoscută”, citită numai de poet, ascuzînd o taină pe care poetul acesta vorbăreț, pedagog, nu vrea s-o comunice?! Asta ne pune pe gînduri. Heliade Încearcă să explice o inexplicație, să justifice ceea ce nu vrea sau
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la Eminescu și Macedonski. Acel „parfum de roze și ambrozie”, sau valurile de aur, mărgăritare, purpură, roze și diamant, revărsate din cerul zilei de amarant (comentate de I. Negoițescu) anticipează pe parnasienii, estetiștii, coloriștii noștri. Selectate, curățite de praful unui retorism insuportabil (căci, ignorînd Retorica, Bolintineanu este, poate, poetul cel mai retoric din secolul al XIX-lea!), imaginile lasă să se Întrevadă un mod particular de a privi și de a asculta. Evidentă este senzualitatea (simțualitatea) lor, clară este tendința poetului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un car mitic cu o doamnă misterioasă etc. Sau se culpabilizează, Își atribuie păcate imaginare, mistificînd adevărata esență a tragediei. * Văzînd peisajele, obsesiile, figurile poeziei lui Bolintineanu, să ne Întoarcem la retorica lui. Cum putem Înțelege și analiza mai bine retorismul lui fără o retorică conștientă? Secolul al XIX-lea este reputat prin iubirea lui pentru modele, În timp ce poezia secolului nostru se constituie din refuzuri „Poeții vechi - observă Jean Paulhan În Les fleurs de Tarbes ou la terreur dans les lettres
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
azi, Într-o retorică a ternarei. Cazul poetului român este mai complicat. El admiră modelele fără să facă o teorie a poeziei. Folosește retorica fără să fie conștient de utilitatea ei. Bolintineanu este, Într-adevăr, exemplul cel mai elocvent al retorismului fără retorică. Poeții dinaintea și din timpul lui Încearcă să inventeze (adapteze) o retorică a poeziei, cu sentimentul că inventează Însăși Poezia. Și cum retorica este, În ultimă instanță, o rețea de figuri, de legi ale limbajului, ei Încep prin
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
convingerile lui sceptice. Încrezătoare sau dezamăgite, ideile află, ușor și din abundență, expresia trebuitoare. Locurile comune se țin, Într-adevăr, lanț. Modelele se degradează repede, avalanșa aceea de diminutive, gingășii, clișee literare exasperează la lectura versurilor, insă, de la un punct, retorismul inconștient Începe să-și creeze propria-i figură. Simțualismul nebulos, spontan, debordant capătă, atunci, gustul ordinei. Bricolînd, poetul Își montează din retoricile tuturor, propria retorică. Formele Încep să-și fabrice fondul de care au nevoie și din spuma acestor clișee
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
capătă, atunci, gustul ordinei. Bricolînd, poetul Își montează din retoricile tuturor, propria retorică. Formele Încep să-și fabrice fondul de care au nevoie și din spuma acestor clișee, locuri comune, modele, se ridică un peisaj. Spiritul Își construiește un corp, retorismul desfrînat o retorică virtuoasă. Obiectul liric iese la Bolintineanu din această disponibilitate nemărginită a spiritului său poetic. Apoi obiectul Începe să aibă propriile exigențe, sfîrșind prin a le impune spiritul creator. Putem spune, atunci, că poezia, apare, la Bolintineanu, dintr-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
probleme și adevăruri ale satului basarabean postbelic, romanul exploatează „gama întreagă a comicului: voioșia generală alternează cu intonația discretă a vocii autorului, solemnitatea verbului scade brusc și cade chiar în neutralitate epică, condensarea aforistică își are la polul opus un retorism despletit, farsa înlocuiește dezvăluirea dezacordului adânc dintre esență și aparență” (Mihai Cimpoi). Mulțimea de alegorii și simboluri, limbajul aluziv al protagoniștilor duc, dincolo de intriga construită în esență pe viața într-o gospodărie colectivă, la amplificarea ambiguității. Proza lui V., dominată
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290443_a_291772]
-
teritoriu întins, de la genul ocazional al întâmplării cotidiene - cu datări și localizări (casa din strada Labirint, lacul Herăstrău, câteva nume feminine etc.) - la cântarea patriei (Burebista, Bicaz etc.) și la reinterpretarea unor motive livrești (Goliat, Hamlet, regele David), oscilând între retorismul conjunctural și acordurile reflexive slujite de o stilistică aproape muzicală. Ș. își găsește timbrul potrivit în lirica erotică - celebrare cu o sensibilitate delicată și senzualitate rituală, confesiune discretă și memorie cald învăluitoare, căci „dragostea-i uciderea desăvârșită”, „vis și mărginire
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289805_a_291134]
-
această operă. Fiindcă nimic nu e de mântuială, nimic nu e convențional și totuși, nimic gratuit cu istoria Anei Roșculeț. Arta lui Marin Preda e a unui prozator de adânci resurse. (Ă). Nimic nu e convențional În această carte: nici retorisme inutile, nici formule superficiale și personaje schematice, nici prezentări umflate, și false ale realității, nici limbajul voit «specific», cu «vânjoșenii», «dârzenii» și «Încrâncenări», nici un fel de șablon care să facă din oameni și din caractere tipuri standard; cu un cuvânt
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
asemenea manifestări dăunătoare, de proletcultism, În activitatea acestor tineri poeți. Vom Încerca să exemplificăm aceste afirmații, analizând câteva slăbiciuni esențiale. Una dintre cele mai frecvente În aceste poezii este fuga de concret, plaga abstractizării: Pace de Petra Duțu (Ă). Pericolul retorismului, al schematismului duce adeseori spre o viziune idilică a realității, o privire „roză” asupra greutăților pe care le avem de Înfruntat. (Ă). Poetul Ștefan Tănase, pornind de la o viziune schematică a figurii dușmanului de clasă, construiește imagini nerealiste, ridicole chiar
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
Campus dar și În paginile Almanahului literar din Cluj; primul nu reține, ca aspect pozitiv, decât sugestia din titlu: Încrederea În forța comuniștilor, aspect cu totul umbrit de multele slăbiciuni ale cărții; dincolo, mai bemolizat se vorbește despre „schematism”, abstractism, retorism, dar și despre „ampla reconstituire a vieții deținuților politici din lagărul de la Târgu Jiu”; reproducem din aceste comentarii, În note32. CRITICA ȘI AUTOCRITICA CRITICII LITERARE Impresionism, formalism, schematism, dogmatism, lipsă de stil, exprimare neglijentă, ori greoaie, ori savantă, lipsă de
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
sau Andrei. E regretabil că În desfășurarea acțiunii ei nu apar mai des, fiind ținuți de autor oarecum În umbră, Într-un fel de „conspirativism”. (Ă). În ce privește așadar construirea eroului pozitiv, romanul suferă adesea de un schematism și abstractism, uneori retorism - mai ales atunci când e vorba să prezinte trăsăturile tineretului revoluționar. Puțin mai reliefați apar În roman comuniștii mai vechi; de asemenea scriitorul izbutește să scoată la iveală trăsăturile luptătoarei proletare. (Ă). Atunci când această crustă aparentă ce ține loc de psihologie
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
în cazul acesta, aduc numai fermenți care înviorează literaturile, le procură puncte noi de vedere a lumii etc.) Prima propoziție se probează prin faptele din trecutul literaturii noastre: Poezia franceză pseudoclasică din veacul al XVIII-lea, cu formalismul ei, cu retorismul ei, cu caracterul ei factice, cu lipsa de sentimente adevărate, cu mièvreria ei, a putut conveni perfect boierimii noastre, primitivă, dar - cum spunea Pompiliu Eliade - deja decadentă din cauza traiului fanariotic de la sfârșitul dominației turcești. Și am avut atunci o serie
Spiritul critic în cultura românească by Garabet Ibrăileanu [Corola-publishinghouse/Science/295597_a_296926]
-
clopotele Mitică? al lui Lucian Pintilie, Alexa Visarion a rămas primul și unicul regizor de teatru care, după ce inovase, ba chiar revoluționase viziunea scenică a lui Caragiale, și-a propus să aducă și pe ecran o privire proaspătă, dezbărată de retorisme asupra celui mai contemporan dintre clasicii noștri. Dramaturgia i-o montase cu asumată violență iconoclastă, cu evidentă dorință de dinamitare a tradiției. Era evident că nici în film nu se putea cantona în ecranizări cuminți. În 1978, debutul cinematografic cu
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
unei aroganțe pseudo-liberale! se dovedește a fi nu numai o condiție de igenă mentală, dar și posibilitatea de a pacifica societatea și politica, precum și cele două instanțe între ele. "Cine vorbește?" și "Cine face?" sunt două regimuri intrigante ale unui retorism inautentic al gândirii; regimuri ale societății și ale politicii moderne. Acțiunile politicienilor și scrierile istoricilor nu ar fi de dorit să fie influențate sau manipulate de această formulare de retorică de doi lei: "Cine vorbește?". Să-i lăsăm pe scriitori
Foucault, cunoaşterea şi istoria by Lucian-Mircea Popescu [Corola-publishinghouse/Science/1446_a_2688]
-
de scrisori, etc. o autobiografie cu numeroase variante, de-a dreptul flexibilă și proliferabilă la infinit. În structura personajului de factură caragialiană, o mutație semnificativă intervine la nivelul limbajului: logoreea lui Mitică, inofensivă chiar atunci când e stârnită de indignare (Situațiunea), retorismul patriotard al gazetarilor sau politicienilor burghezi, au evoluat înspre stadiul malign al discursului doctrinar al activiștilor, descris de Costache Olăreanu astfel: "cuvintele se așezau în scară, senzația era că mergi pe niște clape. Cu ajutorul notelor joase aveai oricând posibilitatea tragicului
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Găina) (...). Prin poemul ciclic pe care Al. Andrițoiu îl închină Țării Moților, ne este ilustrată - în linii mari - viața de ieri și de astăzi din creierul Apusenilor. Metoda antitezei în lirică - atunci când e ostentativă - este urmărită de schematism și de retorismul ieșit dintr-un contrast valorificat pe două momente bine distincte: ieri și astăzi. Trebuie să subliniem că, exceptând unele poezii alcătuite pe vizibila antiteză, realizate prin recuzită poetică desuetă, volumul lui Al. Andrițoiu are în bună parte o compoziție organică
[Corola-publishinghouse/Science/2301_a_3626]