130,724 matches
-
de ultima turnantă, cuvîntul de ordine a devenit stabilitatea. Deraiază la Transporturi bani publici într-o direcție cam nebuloasă - un post de televiziune "de importanță strategică" (?!!!) -, premierul nu ordonă o anchetă, mulțumindu-se cu explicațiile ministrului său. Ia foc Muzeul Satului, la o zvîrlitură de băț de Ministerul Culturii și Cultelor. Apoi aflăm că în casele de patrimoniu de la muzeu aveau loc întîlniri amoroase. Nici măcar de formă nu și-a prezentat demisia ministrul Răzvan Theodorescu după această catastrofă patrimonială. E drept
Răspunderea miniștrilor români by Cristian Teodorescu () [Corola-journal/Journalistic/15183_a_16508]
-
viață (cu totul patru bărbați și trei femei). Evitând contactul cu omul alb, ei au supraviețuit în valea unor canioane, păstrând cu strictețe un mod de viață și tradiții unice. în 1908, lucrătorii unei companii de electricitate le-au descoperit satul. în 1911, Ishi a fost descoperit lângă gardul unei măcelării: venise singur în lumea omului alb, epuizat refăcându-se după boală, înfometat. A ajuns în custodia unui șerif care, neștiind prea bine ce să facă peste noapte cu un om
Ultimul yahi by Bogdan Suceavă () [Corola-journal/Journalistic/15182_a_16507]
-
specia amplă, aluziile sexuale, arta echivocului, logoreea, spiritul de farsă (și un amănunt subtil, cînd apar ca personaje în narațiune sînt amîndoi malefici (Caragiale în Bubico, Creangă în Ion la Fălticeni), și deosebiri: noaptea primează la Caragiale, ziua la Creangă, satul la unul, orașul la celălalt; Caragiale e ironist, Creangă, umorist; ancorat în prezent și deci aparent mai modern Caragiale, cu ochii spre trecut Creangă. Dan Grădinaru dă impresia că a mers atît de departe tot scociorînd după documente, fișînd mărturii
O monografie spectaculoasă by Luminița Marcu () [Corola-journal/Journalistic/15169_a_16494]
-
iarba sfîșiindu-se). Un rol semnificativ îl îndeplinește cromatica împrospătată, regeneratoare și energizantă, care preface sumbra imagistică expresionistă într-una stenică, impresionistă: "Daniel, azi îți voi vorbi despre culorile/ grave ale Nordului: negrul cleios al/ lutului, negrul - prelat al cortegiilor din sate/ purtat ca o onoare poetică a omului de-a/ se afla în calea neantului" (Lui Daniel șRăul de Nordț). Picturală, bizuită pe o retorică plastică, o asemenea poetică a reabilitării își anexează și aspectul melic al unei vegetații sonore; "Nordul
Un poet al Nordului by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15172_a_16497]
-
efect al obscurității: "Pe mine mă însoțește/ Row. El are un Ochi orb. Nu știu dacă eu l-am ales pe Row sau/ dacă el m-a ales pe mine. Uneori Ochiul/ său e un coridor torsionat pe unde/ năvălește satul meu ca o viitură învolburată/ peste paginile poemelor. E o văgăună,/ o poartă, o valvă secretă a beznei/ Ochiul orb. Prin nămolurile scrisului/ își tîrăște animalele diforme ale Nopții" (Iarba e un serviciu divin). Liber de obligațiile omenirii canonice, inspirat
Un poet al Nordului by Gheorghe Grigurcu () [Corola-journal/Journalistic/15172_a_16497]
-
unor rase ori indivizi? Iar opinia că "tragedia cîtorva indivizi" (aceea care îl scandaliza pe Sebastian) nu interesează statul este de-a binelea comunistă. Cioran e, în tinerețe, primul nostru național-comunist, care are chiar și o idee de sistematizare a satelor avant la lettre. Și, să nu uităm, "antisemitismul lui inteligent și rece n-are nimic cu bufeurile agresive ale colegilor săi", cum scrie însăși Lavastine (pagina 155) într-un capitol intitulat totuși (de ce?) Ura lui Cioran. Ca și Nae Ionescu
Istoria ca proces politic by Nicolae Manolescu () [Corola-journal/Journalistic/15164_a_16489]
-
lente. Zăngăneau din toate încheieturile. Cum exista o singură linie, se așteptau în fiecare stație, unde se petreceau. De la Dumbravă la Rășinari, era o minune. Prin pădure, kilometri buni, apoi pe marginea rîului Șteaza, puteai privi, cînd te apropiai de satul lui Goga și Cioran, munții. Proaspăt student, în toamna lui 1956, luam tramvaiul 4 sau 19 spre Unirii, Mămulari, Avram Goldfaben, Dudești. Locuiam pe Parfumului, vis-à-vis de Primăria de azi a Sectorului 3, unde este Intrarea cu același nume. Alt
Actualitatea by Gabriel Dimisianu () [Corola-journal/Journalistic/15249_a_16574]
-
Constantin Țoiu Prima și cea mai frumoasă excursie am făcut-o cam pe la opt ani împreună cu prietenul meu greu, Garabet, și cu Mița lui, despre care am mai scris. Mița avea niște neamuri de-ale ei, la Speteni, sat măricel, cu oameni harnici și fete frumoase, la vreo trei kilometri după ce treci podul de peste Ialomița. Tot la Speteni, zece ani mai târziu, aveam să particip la balul de pomină în întunericul sălii de școală, cu cei doi lăutari aduși
La gârlă by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15247_a_16572]
-
deasă, ale cărei rămurele te izbeau în trecere peste față dacă nu înaintai cu cotul în sus, cum făcea, masiv, Garabet. Era prin luna mai, de Sfântul Constantin. Țin minte că Mița mă pupase cu foc, făcându-mi urări. În sat ajungând, trăseserăm la neamurile ei. Garabet, care le adusese rahat și cafea într-o legăturică neagră de pulberea râșnită, mă prezentase tuturor zicând ca de obicei despre mine că ajungeam om mare la imperfectul lui caraghios. Tot în ziua aceea
La gârlă by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15247_a_16572]
-
o legăturică neagră de pulberea râșnită, mă prezentase tuturor zicând ca de obicei despre mine că ajungeam om mare la imperfectul lui caraghios. Tot în ziua aceea, armeanul, plictisindu-se probabil de acei, totuși, țărănoi, mă luase la plimbare prin sat, discutând între noi. Ajungând în dreptul școlii, care nu se compara cu a noastră de la Urziceni, Garabet, tot lăudându-mă, îmi promisese că într-o zi îmi va citi ceva din Coran. Ei, tocmai la școala asta avea să aibă loc
La gârlă by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15247_a_16572]
-
noastră de la Urziceni, Garabet, tot lăudându-mă, îmi promisese că într-o zi îmi va citi ceva din Coran. Ei, tocmai la școala asta avea să aibă loc balul faimos, peste zece ani... Mă dusesem și eu cu Lică în satul cu fete bogate și frumoase. Nu știu cum se făcuse, dar ne treziserăm fără lăutari. Mă aleseseră pe mine să mă duc într-un sătuc învecinat, să caut câțiva. Împrumutând o șaretă, - tocmisem un viorist și un țambalagiu. La întoarcere, ne prinsese
La gârlă by Constantin Țoiu () [Corola-journal/Journalistic/15247_a_16572]
-
și dădea fiecăruia dintre ei câte o bucată de pâine pe care o sărutau cu respect și o monedă de zece centime, pomană generoasă în comparație cu "centima de barbă" - centima pentru fiecare - pe care o dădeau în general ceilalți bogătași ai satului. Moartea, credința puternică și deșteptarea instinctului sexual reprezintă forțele vii din adolescența mea, al căror prim contact l-am resimțit în Calanda. Într-o zi, în timp ce mă plimbam cu tata printr-o livadă cu măslini, o adiere de vânt mi-
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
m-a apucat de braț și m-a luat de acolo. Altă dată, unul dintre ciobanii care ne păzea turma a fost înjunghiat în spate, în urma unei certe stupide, și a murit. Toți bărbații purtau un cuțit la brâu. Medicul satului și asistentul lui, care făcea și pe bărbierul, i-au făcut autopsia în capela cimitirului. De față erau patru sau cinci persoane, toți prieteni de-ai medicului. Și am reușit să mă strecor și eu. Sticla de rachiu trecea din
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
în scena finală a filmului Cumbres borrascosas - "Culmi încețoșate" - se observă o urmă a acestei ceremonii). Bătea clopotul mare, a moarte. Când bărbații apucau coșciugul ca să-l poarte pe umeri până la cimitirul aflat la câteva sute de metri distanță de sat, izbucneau țipetele sfâșietoare ale mamei: "Ah, copilul meu! Ce singură mă lași! N-o să te mai văd niciodată!". Surorile celui mort și celelalte femei din familie, uneori chiar și vecinele sau prietenele, se alăturau bocetelor mamei, alcătuind un cor de
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
cânta la contrabas, iar directorul unei instituții religioase din Alcañiz (los Escolapios - piariștii), cânta la violoncel. Am cântat de vreo douăzeci de ori. De obicei, eram invitați la Mănăstirea Carmelitelor - mai târziu a dominicanilor - care se afla la ieșirea din sat și fusese fondată la sfârșitul secolului al XIX-lea de un oarecare Forton, locuitor din Calanda, soțul unei aristocrate din familia Cascajares. Era o familie foarte credincioasă, care n-a lipsit de la slujbă nici măcar o dată. Mai târziu, la începutul războiului
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
cărui picior era mort și îngropat" își regăsește piciorul intact! Tatăl meu a dăruit parohiei din Calanda una din acele efigii care sunt scoase în timpul procesiunii din Săptămâna Mare și pe care anarhiștii au ars-o în timpul războiului civil. În sat - unde nimeni nu punea la îndoială întâmplarea - se zvonise că regele Filip al IV-lea în persoană venise să sărute piciorul restituit de îngeri. Să nu credeți cumva că exagerez când vorbesc de rivalitățile dintre diferite fecioare. În aceeași perioadă
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
articol, ca excelent exemplu de "provocare". Nu mergeam la Calanda decât în Săptămâna Mare și vara, asta până în 1913, când am descoperit nordul și San Sebastian. Casa, recent construită de tata, atrăgea curioșii. Veneau s-o vadă chiar și din satele vecine. Era mobilată și decorată după gustul epocii, acel "prost gust" revendicat acum de istoria artei și al cărei strălucit reprezentant a fost, în Spania, catalanul Gaudí. Când se deschidea poarta mare a casei, ca să intre sau să iasă cineva
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
în stare să gonească muștele așezate în dreptul glandelor lacrimale sau în colțul buzei. Mamele acestor puști lucrau la câmp sau la bucătărie, pregătind cartofii cu fasole, aliment de bază, hrană permanentă a agricultorilor. La mai puțin de trei kilometri de sat, lângă râu, tata puse să se construiască o casă pe care am botezat-o La Torre - Turnul. De jur împrejur, a plantat apoi o grădină cu pomi fructiferi, ce dădea spre un mic heleșteu, unde ne aștepta o barcă, și
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
mustață mare și albă și, aproape întotdeauna, cu o pălărie cubaneză pe cap (cu excepția uneia în care poartă o canotieră). Iat-o pe mama la douăzeci și patru de ani, brunetă și zâmbitoare, ieșind din biserică, de la slujbă, salutată de toate notabilitățile satului. Iată-i pe părinții mei pozând cu o umbreluță de soare, și mama cocoțată pe un măgar (fotografie care se numea "fuga în Egipt"). Iată-mă pe mine la șase ani pe un câmp cu porumb împreună cu alți copii. Și
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
de tot, între picioarele tatei, care sporovăiește cu don Macario, bunicul meu, hrănindu-și câinele, o frumoasă pasăre în cuibul ei... Astăzi nu mai vezi în Calanda săraci așezându-se vinerea lângă biserică, pentru a cerși o bucată de pâine. Satul e relativ prosper, oamenii trăiesc bine. Costumul tradițional a dispărut, cum brâul faja, cu podoaba de păr cachirulo și cu pantalonii strânși pe corp. Străzile sunt asfaltate și luminate electric. Există apă curentă, canalizare, cinematografe și baruri. Ca pretutindeni în
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
forma din ce în ce mai înspăimântătoare a exploziei demografice. Eu am avut norocul să-mi petrec copilăria în Evul Mediu, în acea epocă "dureroasă și rafinată", cum zice Hauysmans. Material - dureroasă, spiritual, rafinată. Exact invers decât azi. Tobele din Calanda Există în câteva sate din Aragón un obicei probabil unic în lume, cel al tobelor din Vinerea Mare. Se bat tobele și la Alcañiz și Hijár. Dar nicăieri cu forța aceea, misterioasă și irezistibilă, din Calanda. Obiceiul acesta, care datează de la sfârșitul secolului al XVIII
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
bisericii. Cu toții așteaptă în liniște absolută, cu toba prinsă în bandulieră. Dacă vreunul nerăbdător începe cumva să bată, îl opresc cu toții, imediat. La douăsprezece fix, o dată cu primul dangăt de clopot, un bubuit asurzitor, aidoma unui tunet cumplit, cade și zdrobește satul cu o forță copleșitoare. Toate tobele bat în același timp. O emoție indefinibilă, care se transformă imediat într-un fel de beție, pune stăpânire pe oameni. Trec două ore în care se bat astfel tobele, după care se formează o
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
un fel de beție, pune stăpânire pe oameni. Trec două ore în care se bat astfel tobele, după care se formează o procesiune, numită El Pregón (vestitorul, cel care bate, oficial, toba) care iese din Piața Mare și face turul satului. Sunt atâția oameni că ultimii nu apucă încă să iasă din piață, și deja primii ajung de pe partea cealaltă. În această procesiune se văd soldați romani, cu bărbi false (numiți putuntunes, cuvânt a cărui pronunție amintește de ritmul tobei), centurioni
Luis Buńuel - Ultimul meu suspin by Luminița Voina-Răuț () [Corola-journal/Journalistic/15229_a_16554]
-
lui Panait Istrati și Mihail Sebastian - tărâm dătător de fantezie ca și fluviul care-l mărginește - scrie o proză originală: amestec de real și fabulos, de proză realistă cu intarsii ale miraculosului. Enigmaticul este puternic implantat în viața adevărată a satului sau orașului, ceea ce conferă scriiturii lui Vasile Datcu valoare estetică. De pildă, povestirea Întâlnirea dezvăluie un atent observator al nopții orășenești - trebuie spus că mai toate povestirile au ca fundal noaptea, ea însăși un fel de personaj care adăpostește taina
Între real și fantastic by Eugenia Tudor-Anton () [Corola-journal/Journalistic/13379_a_14704]
-
atmosferă, bineînțeles, propice derulării fabulosului. Doi profesori pleacă de la o ședință prelungită până noaptea târziu, înspre librăria orașului. Pe drum, unul dintre ei povestește o întâmplare ciudată a unui bunic, plecat de-acasă, noaptea târziu înspre un loc din marginea satului unde, stranie întâmplare, se întâlnește cu niște consăteni veniți, și ei, mânați de o aceeași bizară, inexplicabilă pornire. Cei doi profesori au surpriza să vadă reeditată întâmplarea din satul de altădată, căci și alți colegi profesori dintre cei ce participaseră
Între real și fantastic by Eugenia Tudor-Anton () [Corola-journal/Journalistic/13379_a_14704]