440 matches
-
imediate în planul mai larg al renegocierii raporturilor de putere. Umberto Eco încearcă o analiză comparativă a semnului lingvistic și a celui vizual refuzând să recunoască semnului vizual un statut semiotic deplin, cu argumentul că în cazul reprezentărilor vizuale, demersul semiotic nu e aplicabil decât unui ansamblu, unui tablou. Se poate reproșa aici lui Eco o neatentă tratare a semnului iconic, care este în mod nepotrivit identificat cu semnul vizual. Mai bogat în sensuri și mai penetrant în planul conștiinței este
[Corola-publishinghouse/Science/1983_a_3308]
-
cum l-a numit George Muntean. Interogația lui (acel "Cine ești?" din Memento mori) acționează ca o armă de luptă: ea violează spațiul extramundan extrăgând/relatând, în permanență, despre "semnele" ascunse după lințoliile pecetluite ale astrelor. Interogația este un "reper semiotic și principal instrument al reflexivității artistice". Ea nu e "sterilizatoare, descurajantă, ci bărbătească, prometeică, asociindu-și spre a fi astfel, un cortegiu de emoții intelectuale".29 În fond ne-o demonstrează chiar notația poetului: "În fiece om Universul s-opintește
[Corola-publishinghouse/Science/1516_a_2814]
-
serii de teorii critice, de la critica semiotică la cea estetică ori de la critica psihanalitică la cea marxistă ori de la critica feministă la cea postcolonialistă. Unii critici pot, însă, combina diferite tipuri de metode interpretative, de la criticile marxiste ori psihanalitice orientate semiotic, la criticile care combină perspectivele marxiste cu cele psihanalitice ori cu cele feministe, ori perspectivele feministe cu cele semiotice, chiar dacă demersul criticului poate fi relativ, prin apartenența sa la un anumit grup, adeziunea la anumite teorii și asocierea cu anumite
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
schimb. Intervențiile realizate de Graham în diferite reviste surprind atitudinea sa față de materialitatea artei. Astfel, în Other Observations (scris în 1969)173, propus ca un comentariu asupra studiului său anterior Schema (din 1966), Graham pune în discuție caracterul de semnificant semiotic al oricărei pagini scrise vis-à-vis de care conceptul de "materialitate" se referă la limbajul întrebuințat ca material "imaterial" (de felul unui eter mediumistic), sistemul de informație (in-formația) aflându-se la jumătatea distanței dintre material și concept, fără a fi niciunul
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
last century, characterized by its critical and interdisciplinary position. Considered as an extension of cultural studies, in the analysis and evaluation of the visual culture expressions, visual studies are investigating the social role of the images from the perspective of semiotic, psychoanalytic, post-marxist, feminist and post-colonial critical theories. Complementary to these researches, this book proposes a new interpretation of visual studies, rather from the perspective of a critical practice of art theories and visual arts, than from the perspective of the
Condiţia critică: studiile vizuale în critica culturală, critica de artă şi arta critică by Cătălin Gheorghe [Corola-publishinghouse/Science/926_a_2434]
-
de replici; tranzacția; conversația; discuția; Mecanisme comunicative; principiul cooperării; maximele cooperării; principiul politeții; strategiile politeții pozitive; strategiile politeții negative; presupoziții; implicații; implicaturi CAP 2 CULTURA Atribuirea și construirea atributelor; teoria atribuirii, Biserica și cultura Budismul Caracteristicile culturii: caracterul sistemic; sistem semiotic; se învață și se transmite; fenomen social și individual; structură polifonică; caracter nonmonolitic; fenomen dinamic, adaptat schimbărilor; modelarea percepțiilor; contactul dintre culturi; relativismul cultural; Categorizare socială; Tajfel și Turner; Zimmerman; Colectivism Confucianism Creștinism Cultura: definiții ale culturii; metaforele culturii; caracteristicile
[Corola-publishinghouse/Science/1922_a_3247]
-
perioada dintre 1960 și 1995 nu se remarcă prin efervescența teoriilor ce investighează câmpul relațiilor dintre literatură și artă. Dacă în critica occidentală investigarea literaturii și a artelor vizuale sub raportul similitudinilor dintre ele ia forme destul de numeroase - de la discursul semiotic la analizele de retorică a imaginii vizuale -, în cultura și critica românească, fie că e vorba de critică literară sau critică de artă, subiectul acesta nu este, în plan teoretic, fecund. În esență, se conturează câteva particularități ale reflecției românești
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
poem takes on the "still" elements of plastic from which we normally attribute to the spatial arts", Idem, p. 266. 14 "In speaking of ekphrasis, or at least of the ekphrastic impulse, I have pointed to its source in the semiotic desire for the natural sign, the desire, that is, to have the world captured in the word, the word that belongs to it, or, better yet, the word to which it belongs", Idem, p. 11. 15 "Let me follow that
[Corola-publishinghouse/Science/84951_a_85736]
-
că îl punea în mare dificultate din moment ce o expedia la "vorbire", ceea ce nu rezolvă nimic." (Probleme de lingvistică generală, p. 56). Benveniste pare foarte aproape de Saussure: "Sensul" (în accepțiune semantică [...]) se realizează în și printr-o formă specifică, sintagma, spre deosebire de semiotic care se definește printr-o relație de paradigmă. Pe de o parte, substituția, pe de altă parte, conexiunea, iată cele două operații tipice și complementare. (Benveniste 2000: 193) Benveniste se desprinde totuși de Saussure, instaurînd în limbă "o diviziune fundamentală
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
iată cele două operații tipice și complementare. (Benveniste 2000: 193) Benveniste se desprinde totuși de Saussure, instaurînd în limbă "o diviziune fundamentală, total diferită de cea pe care a încercat-o Saussure între limbă și vorbire" (2000: 224), între domeniul "semiotic" și domeniul "semantic" al lingvisticii enunțării. [...] În realitate, lumea semnului este închisă. Nu există tranziție de la semn la frază, nici prin sintagmare și nici altfel. Le desparte un hiatus. Trebuie să admitem, în această situație, că limba comportă două domenii
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
Nu există tranziție de la semn la frază, nici prin sintagmare și nici altfel. Le desparte un hiatus. Trebuie să admitem, în această situație, că limba comportă două domenii distincte, fiecare cu propriul aparat conceptual. Pentru cel pe care-l numim semiotic, teoria saussuriană a semnului lingvistic va servi ca bază de cercetare. Domeniul semantic, dimpotrivă, trebuie să fie recunoscut ca fiind distinct; necesită un nou aparat de concepte și definiții. (2000, vol. II: 56) Benveniste exclude "textul enunțului" din cîmpul "semantic
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
intrăm într-un domeniu nou" (2000: 121) [...] "Ea se distinge net de celelalte unități lingvistice" (2000: 123) Considerînd propoziția ca pe o unitate de ultim rang integrator (trăsături distinctive > foneme > silabe > morfeme > lexeme > propoziție), Benveniste fixează o limită lingvisticii sistemului ("semiotic"). El consideră fraza ca pe o unitate de alt ordin: Fraza aparține, fără îndoială, discursului. Chiar așa putem s-o și definim: fraza este unitatea discursului. [...] Fraza este o unitate, în măsura în care este un segment al discursului". (2000: 123). Această unitate
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
avem despre forma enunțului nostru, adică despre un gen precis al vorbirii, ne ghidează în procesul discursiv. (Bahtin 1984: 288, în traducerea în franceză revăzută de autor) Introducerea noțiunii de gen, alături de limbă, se deschide spre o sinteză dialectică a "semioticului" (sistemul limbii) și a "semanticului" (discursul): Formele limbii și formele tip de enunț, adică genurile vorbirii, întră în experiența și în conștiința noastră simultan, fără ca strînsa lor corelație să se rupă. (Bahtin 1984: 285) Rolul determinant al genurilor este un
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
poți spune o frază, nu poți s-o faci să acceadă la o existență fără să fie folosit și un spațiu colateral. Un enunț are întotdeauna margini populate cu alte enunțuri. (1999: 120) Această observație dovedește că articularea benvenistiană a "semioticului" (ordinea sistemului care permite producerea frazelor gramaticale) și a "semanticului" (enunțarea care permite producerea enunțurilor) nu este suficientă. Enunțurile trebuie puse în raport cu un "cîmp adiacent", un "spațiu colateral" populat cu alte enunțuri articulate în (inter)discurs. Spre deosebire de Benveniste, Foucault pune
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
frazelor gramaticale) și a "semanticului" (enunțarea care permite producerea enunțurilor) nu este suficientă. Enunțurile trebuie puse în raport cu un "cîmp adiacent", un "spațiu colateral" populat cu alte enunțuri articulate în (inter)discurs. Spre deosebire de Benveniste, Foucault pune accent pe faptul că limba ("semioticul") singură nu este suficientă pentru a produce enunțuri: Nici aceeași sintaxă, nici același vocabular, nu sînt folosite într-un text scris și într-o conversație, într-un jurnal și într-o carte, într-o scrisoare sau pe un afiș; ba
by JEANMICHEL ADAM [Corola-publishinghouse/Science/981_a_2489]
-
istorică. Genul narativ este considerat astfel drept o categorie înglobantă, cu sub-genurile sale sau cu formele și funcțiile specifice. Cu alte cuvinte, caracterul omogen este privit simultan în raport cu caracterul eterogen, pe când această complexitate este de regulă ignorată în proiectul structural (semiotic sau poetic). Mai exact, ar trebui să analizăm felul în care devine vizibilă dezintegrarea unor forme clasice prin trecerea la forme de contestare sau de parodiere a narațiunii clasice. Într-adevăr, încă din Antichitate, idealul povestirii canonice este distrus de
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
cunoșteam mult mai bine. Pentru o primă analiză, inițiasem o descriere narativă a acestui text. Aceasta se explică prin faptul că, la acea vreme, concepția mea privind povestirea era foarte apropiată de semiotica narativă a lui Greimas. Or, în modelul semiotic al Școlii din Paris, se presupune că sintaxa narativă ținea seama de toate textele (Greimas 1983:17-18). Narativitatea este definită chiar ca "principiu organizator al oricărui discurs" (Greimas și Courtés 1979:249). Neavând la dispoziție cele 6 criterii amintite în
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
fel de situație finală (Pn5). Am putea merge până la a acorda propozițiilor [j] și [k] statutul de "morală". În afara unor semne de întrebare privind ultimele două fraze și mulțumirile din partea mâinilor subiectului vizat dar și a soțului, constatăm că modelul semiotic al actanților povestirii și al programelor narative se aplică destul de ușor aici. Într-adevăr, calitatea accentuată de finețe și frumusețe a mâinilor aduce cu sine un contra-serviciu în forma mulțumirilor din partea destinatarului. Vesela poate primi rolul unui oponent și Mir
by Jean-Michel Adam [Corola-publishinghouse/Science/1083_a_2591]
-
și oraculară nu fiindcă exprimă înțelepciunea unui mythos imemorial, ci întrucât crede în ierarhizarea ontologică a cosmosului. La Platon, dialogul exersat ca dialectică devine emblema filozofiei care depășește sfera privată a conversației. (Aceasta și pentru că limbajul este probabil singurul sistem semiotic autotelic.) Între culpabilizarea socratică a scriiturii (Phaidros, 274 b-e) și prostituarea rostirii în cazul sofiștilor, Platon a preferat dialogul ca gen literar capabil să reproducă protocoalele ascunse ale gândirii. Toată maieutica și efortul anamnezei depindeau de buna însușire a regulilor
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cade în manieră dogmatică și devine un instrument eficient în plan hermeneutic. De exemplu, capitolul „Epica magna” sau Procesul desemnificării amestecă stângăcii („Reluarea procesului productiv [...] reia la nesfârșit procesul productiv”) și forțări ale schemei (acceptarea morții ca refuz al sistemului semiotic dominant, idee preluată prin Jean Baudrillard) cu formulări plastice („Epica magna e epopeea unei Troie de după războiul troian”) și observații de reală subtilitate (circularitatea semnificanților din Epica magna e decodată ca reprezentare voalată a „totalitarismului sistemului semiotic”). De altfel, principala
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288855_a_290184]
-
refuz al sistemului semiotic dominant, idee preluată prin Jean Baudrillard) cu formulări plastice („Epica magna e epopeea unei Troie de după războiul troian”) și observații de reală subtilitate (circularitatea semnificanților din Epica magna e decodată ca reprezentare voalată a „totalitarismului sistemului semiotic”). De altfel, principala calitate a criticii practicate de P. constă în ingeniozitatea ipotezelor, întotdeauna polemice și provocatoare. O deficiență rezidă în insuficienta contextualizare a interpretării, ceea ce face ca unele concluzii să fie aplicabile unui număr indeterminat de conținuturi. Cele două
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288855_a_290184]
-
perceput ca simplu transfer al unei secvențe textuale dintr-o pagină în alta, adică dacă vom depăși abordarea simplist-citațională. Psihologia funcționării, anumite resorturi ale mecanismului, o serie de semne din adâncimea intertextului au ispitit analiza dezvoltată în prezentul studiu. Discursul semiotic utilizează pentru intertextualitate termenul "dispozitiv"1. Noi preferăm "mecanismul"2. O atare abordare ne va ajuta să urmărim jocul repetare/diferire care animă conceptul kristevian (după unii, mai curând barthesian). Dispozitivul este restrâns și static, în timp ce mecanismul are o configurație
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
nuanțării barthesiene. După cum observa Claude Lévi-Strauss, gândirea sălbatică, prin rituri și mituri, se prezintă ca știință a concretului, care pleacă de la organizarea și exploatarea speculativă a lumii sensibile în termenii sensibilului. Regăsim aceeași abordare la Julia Kristeva, când stabilește locul semiotic pentru intertextualitate: gândire care gândește gândirile și se gândește pe sine. În semantica lor ontică, mitul și intertextul au sensuri care converg. "Istoria este lectura progresivă a lumii și a ei înseși; scriitura este un mod privilegiat al acestei lecturi
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
trăirea nouă a unei stări de început de lume. Repetarea din mit și din intertext este forma văzută a identificării celui care parcurge cartea lumii cu momente și personaje definitorii pentru el. Accepțiunea butoriană asupra lecturii lumii cadrează cu discursul semiotic pe tema intertextualității, văzute ca "indice al măsurii în care textul citește istoria și se inserează în ea" (Antologia Tel Quel: 1980, 266)14. Datorită relației hipotext/hipertext, care poate merge până la interdependență, fragmentarismul literaturii este pus sub semnul relativității
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
un model codat de discurs care descrie o reprezentare (în general, o pictură, un motiv arhitectural, o sculptură, o orfevrărie, o tapiserie). Această reprezentare este în același timp referent, temă de tratat și tratament artistic deja realizat, într-un sistem semiotic sau simbolic diferit de cel lingvistic. Ajungem să considerăm că avem în față un index al valorii culturale, obiect prin excelență al retoricii. (Molinié amintește despre grade de referențialitate, în timp ce A. Compagnon, mânat de demonul teoriei, constată că nu mai
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]