582 matches
-
companii particulare în piesele regizate de către Sică Alexandrescu și Ion Iancovescu, fiind vedetă în special la Teatrul Vesel. Acest teatru își ținea spectacolele într-o sală mică dintr-un pasaj al Bulevardului Elisabeta din București; teatrul fusese înființat de regizorul Sică Alexandrescu împreună cu dramaturgul Tudor Mușatescu și avea să-și continue activitatea până în anul 1940. Printre piesele cele mai importante în care a jucat se numără: "Vârcolacul", "Micul Weber" de Arnold si Bach, "Otto Elefantul" de Arnold și Bach, "Arde nevastă
Grigore Vasiliu Birlic () [Corola-website/Science/300000_a_301329]
-
Împăratul" de Luigi Bonelli etc. Din această perioadă își trage și porecla, transformată mai târziu în supranume, "Birlic", care era titlul unei piese scrise de vienezii Arnold și Bach, adaptată special pentru el de dramaturgul Tudor Mușatescu și de regizorul Sică Alexandrescu. Acțiunea din piesă era localizată în nordul Moldovei, erou principal (un funcționar) purtând numele de Costache Perjoiu, zis Birlic, din Fălticeni. Cu rolul titular din farsa "Birlic", tânărul Grigore Vasiliu a cunoscut un succes uriaș, astfel încât a ajuns să
Grigore Vasiliu Birlic () [Corola-website/Science/300000_a_301329]
-
personajul și să-i adopte numele. Mai întâi o poreclă ce stârnea râsul, "Birlic" (cuvânt de origine turcă însemnând asul de la cărțile de joc) a devenit o marcă pe care actorul a adăugat-o numelui său, transformând-o în renume. Sică Alexandrescu și Tudor Mușatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, cel mai adesea cu piese ușoare, din repertoriul bulevardier. Sică Alexandrescu montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având un mare succes la public. Birlic
Grigore Vasiliu Birlic () [Corola-website/Science/300000_a_301329]
-
de joc) a devenit o marcă pe care actorul a adăugat-o numelui său, transformând-o în renume. Sică Alexandrescu și Tudor Mușatescu au creat pentru Birlic aproape exclusiv spectacole comice, cel mai adesea cu piese ușoare, din repertoriul bulevardier. Sică Alexandrescu montează piesă după piesă cu Birlic în rolul principal, toate având un mare succes la public. Birlic a impresionat publicul și criticii teatrali prin creațiile sale actoricești complexe, având capacitatea de a trece foarte ușor de la un rol din
Grigore Vasiliu Birlic () [Corola-website/Science/300000_a_301329]
-
regimului comunist l-a prins în plină glorie, închizându-i însă granițele spre lume. Se întoarce ca actor la Teatrul Național din București, după naționalizarea teatrelor particulare. Repertoriul Teatrului era stabilit de Direcția de Propagandă a Comitetului Central al PCR. Sică Alexandrescu montează în anul 1953 piesa "O scrisoare pierdută", Birlic interpretându-l inițial pe Dandanache, apoi pe Brânzovenescu. Prin Decretul nr. 43 din 23 ianuarie 1953 al Prezidiului Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Romîne, actorului Grigore Vasiliu Birlic i
Grigore Vasiliu Birlic () [Corola-website/Science/300000_a_301329]
-
românesc”, așezându-l alături de Constantin Tănase. Criticii au spus că umorul și fizionomia sa l-ar fi putut propulsa într-o carieră internațională de excepție, dacă nu ar fi fost prizonierul unei cinematografii marginale. În cadrul Festivalului Goldoni din anul 1956, Sică Alexandrescu pleacă la Veneția cu Birlic, Alexandru Giugaru și George Calboreanu pentru a prezenta piesa "Bădăranii" în traducerea lui Iancovescu. Apariția lui Birlic în Italia, în piesa "Bădăranii", a oprit din fugă spectatorii care doreau să se adăpostească de ploaia
Grigore Vasiliu Birlic () [Corola-website/Science/300000_a_301329]
-
U.A.P. din anul 1954 Activitatea de creație artistică a pictorului scenograf cuprinde un număr de peste 250 de spectacole identificate într-un interval de 33 de ani de activitate profesionala și colaborare cu cei mai mari regizori ai scenei românești : Sică Alexandrescu, Mony Ghelerter, Al. Finți, Marieta Sadova, Mihai Berechet ș.a. Participări la expoziții peste hotare : 1963 - Expoziția Românească de Scenografie - Paris - Franța 1964 - Expoziția Românească de Scenografie - Havana - Cuba 1966 - Trienala Internațională de Scenografie - Novi Sad - Yugoslavia 1971 - Quadrienala de
Mihai Tofan () [Corola-website/Science/332730_a_334059]
-
ciulin ("Carduus nutans"), urda-vacii ("Cardaria draba"), volbură ("Convolvulus arvensis"), nemțișor de câmp ("Consolida regalis"), căprișor ("Cyperus flavescens"), pir-gros ("Cynodon dactylon"), crin de baltă ("Butomus umbellatus"), pufuliță ("Epilobium tetragonum"), pipiriguț ("Eleocharis palustris"), sânziană (Galium humifusum), ciumăreauă ("Galega officinalis"), stânjenel-de-baltă ("Iris pseudacorus"), sică ("Limonium gmelinii"), nufăr alb ("Nymphaea alba"), nufăr alb ca neaua ("Nymphaea candida"), piper de baltă ("Polygonum hydropiper"), cinci-degete ("Potentilla reptans"), știr târâtor ("Amaranthus blitoides"), pătlagină ("Plantago lanceolata"), pelin ("Artemisia santonicum"), firuță ("Poa angustifolia"), mei ("Panicum miliaceum"), buzdugan-de-apă ("Sparganium erectum"), broscăriță
Parcul Natural Balta Mică a Brăilei () [Corola-website/Science/324289_a_325618]
-
evidențiază următoarele studii: Sensibil la valoarea pedagogică a filmului și la potențialitățile sale didactice, DS a dedicat comentarii și conferințe unor filme, printre care Fiul risipitor (, Germania, 1934), Al treilea om (Carol Reed, SUA, 1949) și Umberto D. (Vittorio de Sica, Italia, 1952). Unele articole și scrisori ale lui pot fi citite online: Latura filozofică a operei sale are o incidență specială în filozofia germană a sec. XX. Inițial, cercetarea sa se apleacă asupra inconvenienței aplicării metodelor matematice și a științelor
Delfim Santos () [Corola-website/Science/320768_a_322097]
-
(în limba ucraineană: Запорізька Січ, "Zaporiz'ka Sici") a fost centrul administrativ, politic și militar al cazacilor zaporojeni, o forță în stepele din nordul Mării Negre în perioada secolelor al XVI-lea - al XVIII-lea. era amplasat pe o insulă în mijlocul râului Nipru, în regiunea Zaporojia din Ucraina contemporană
Siciul Zaporojean () [Corola-website/Science/317463_a_318792]
-
construiască aici primele fortificații de pământ cu ziduri din bușteni. Acestui sistem defensiv format din valuri de pământ și trunchiuri de copaci i s-au adăugat o abatiză (zid din trunchiuri de copaciî nfipți în pământ, aplecați spre exterior). Substantivul „sici” este derivat din verbul ucrainean сікти ("sikti") „a tăia”, cu sensul de a tăia pădurea pentru ridicarea unei tabere, sau de a tăia copaci pentru construirea unei fortificații. Protecția acestei locații era asigurată atât de pragurile Niprului și de izolarea
Siciul Zaporojean () [Corola-website/Science/317463_a_318792]
-
a tuturor membrilor ei, iar conducătorii „starșina” erau aleși, nu numiți. Societatea căzăcească („hromada”) era formată din „kurene” , (fiecare având câteva sotnii de cazaci). Un tribunal militar judeca și pedepsea cu severitate violențele și furturile între cazaci, pătrunderea femeilor în Sici, consumarea de alcool în timpul campaniilor militare ș.a. Administrația cazacilor se ocupa și de problemele bisericilor și de sistemul de învățământ religios și laic. Populația zaporojiană era multinațională și, în afară de CAZACI, existau reprezentanți ai altor etnii: moldoveni, ruși, evrei, tătari, polonezi
Siciul Zaporojean () [Corola-website/Science/317463_a_318792]
-
au lucrat în nord s-au mai întors la casele lor. După bătălia de la Poltava, rușii au distrus Siciul original în 1709, iar capitala lui Ivan Mazepa, Baturin, a fost ștearsă de pe suprafața pământului. Baturin este denumit uneori drept Vechiul Sici ("Stara Sici"). Între 1734 - 1775 a fost construit Noul Sici ("Nova Sici"). Administrația rusă s-a temut însă de tendințele independentiste ale cazacilor și a desființat Hetmanatul în 1764, iar în 1775 a distrus prin forța armelor Siciul Zaporojean. La
Siciul Zaporojean () [Corola-website/Science/317463_a_318792]
-
în nord s-au mai întors la casele lor. După bătălia de la Poltava, rușii au distrus Siciul original în 1709, iar capitala lui Ivan Mazepa, Baturin, a fost ștearsă de pe suprafața pământului. Baturin este denumit uneori drept Vechiul Sici ("Stara Sici"). Între 1734 - 1775 a fost construit Noul Sici ("Nova Sici"). Administrația rusă s-a temut însă de tendințele independentiste ale cazacilor și a desființat Hetmanatul în 1764, iar în 1775 a distrus prin forța armelor Siciul Zaporojean. La sfârșitul secolului
Siciul Zaporojean () [Corola-website/Science/317463_a_318792]
-
lor. După bătălia de la Poltava, rușii au distrus Siciul original în 1709, iar capitala lui Ivan Mazepa, Baturin, a fost ștearsă de pe suprafața pământului. Baturin este denumit uneori drept Vechiul Sici ("Stara Sici"). Între 1734 - 1775 a fost construit Noul Sici ("Nova Sici"). Administrația rusă s-a temut însă de tendințele independentiste ale cazacilor și a desființat Hetmanatul în 1764, iar în 1775 a distrus prin forța armelor Siciul Zaporojean. La sfârșitul secolului al XVIII, ofițerii cazaci din Ucraina au fost
Siciul Zaporojean () [Corola-website/Science/317463_a_318792]
-
bătălia de la Poltava, rușii au distrus Siciul original în 1709, iar capitala lui Ivan Mazepa, Baturin, a fost ștearsă de pe suprafața pământului. Baturin este denumit uneori drept Vechiul Sici ("Stara Sici"). Între 1734 - 1775 a fost construit Noul Sici ("Nova Sici"). Administrația rusă s-a temut însă de tendințele independentiste ale cazacilor și a desființat Hetmanatul în 1764, iar în 1775 a distrus prin forța armelor Siciul Zaporojean. La sfârșitul secolului al XVIII, ofițerii cazaci din Ucraina au fost primiți în cadrul
Siciul Zaporojean () [Corola-website/Science/317463_a_318792]
-
de al Doilea Război Mondial. După război, filmul italian a fost recunoscut pe plan mondial și a devenit produs de export până la începutul unui declin artistic în preajma anilor 1980. Regizori de film cunoscuți ai acestei perioade au fost Vittorio De Sica, Federico Fellini, Sergio Leone, Pier Paolo Pasolini, Luchino Visconti, Michelangelo Antonioni și Dario Argento. Între filmele produse de ei se numără și capodopere ale cinematografiei mondiale, ca "La dolce vita"; "Cel bun, cel rău, cel urât" și "". Între jumătatea anilor
Italia () [Corola-website/Science/296633_a_297962]
-
a prezentat hanului Ghiray scrisoarea regelui polonez și a propus tătarilor semnarea unei alianțe. După câteva zile de gândire, hanul a fost de acord să trimită în sprijinul cazacilor pe generalul său Tugay Bey. După ce Hmelnițki s-a reîntors la Sici, (fiul său rămăsese la curtea hanului ca „oaspete”), atamanul taberei a convocat o adunare a tuturor cazacilor pe 19 aprilie. Datorită numărului mare de cazaci prezenți la întâlnire, discuțiile au fost ținute în aer liber, în afara zidurilor Siciului. Cazacii și-
Bătălia de la Żółte Wody () [Corola-website/Science/327315_a_328644]
-
în funcția de hetman. În cadrul unei ceremonii, atamanul taberei i-a înmânat hatmanului însemnele puterii - bunciucul (stindardul), bulawa (buzduganul) și drapelul cu însemenele heraldice. În cadrul acestei întâlniri s-a hotărât ca 8.000 de cazaci să plece în marș din Sici, în vreme ce restul aveau să rămână aici ca rezervă. În timpul pregătirilor de luptă, au sosit în misiune oficială hetmanul Coroanei Mikołaj Potocki și rotmistrzul Chmielecki, care le-au cerut lui Hmelnițki și cazacilor să părăsească Zaporojia și să se reîntoarcă la
Bătălia de la Żółte Wody () [Corola-website/Science/327315_a_328644]
-
stegarului Coroanei Aleksander Koniecpolski din Kaniv. Armata Coroanei destinată înăbușirii revoltei avea aproximativ 15.000 de sodați. Mai înainte părăsirea Siciului, Hmelnițki l-a trimis pe Tugay-Bey cu aproximativ 500 de calăreți în misiune de patrulare, pentru asigurarea accesului în Sici a altro răzvrătiți. După ce a primit informații că armata poloneză se îndrepta spre fortăreața Kodak, Hmelnițki a decis să părăsească Siciul pe 22 aprilie cu principalele sale forțe (aproximativ 2.000 de cazaci), încercând să ajungă la Krylîv și Cihirin
Bătălia de la Żółte Wody () [Corola-website/Science/327315_a_328644]
-
(în limbile ucraineană: Задунайська Сiч, rusă: Задунайская Сечь) a fost o așezare fortificată ("sici") a cazacilor zaporijieni care a fost ridicată pe teritoriul Imperiului Otoman (în Delta Dunării), după ce fosta lor organizație teritorială a fost desființată iar Siciul Zaporijian distrus. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, capacitatea de luptă a cazacilor zaporijieni a fost
Siciul Dunărean () [Corola-website/Science/318018_a_319347]
-
pierdut toate teritoriile pe care sultanul le repartizase lor. După înfrângerea Imperiului Otoman, o parte a cazacilor s-au retras împreună cu armata turcă pe malul drept al Dunării. Sultanul le-a permis să-și construiască în Delta Dunării un nou Sici la Caterlez (Sfântu Gheorghe), chiar lângă așezările deja existente ale cazacilor nekrasoviți și lipovenilor. Între cele două grupuri s-a născut o rivalitate crescândă, de vreme ce ambele grupuri depindeau aproape în exclusivitate de pescuit pentru a supraviețui. În 1794, nekrasoviții au
Siciul Dunărean () [Corola-website/Science/318018_a_319347]
-
care păreau că sunt pro-turci, adică aproximativ 2.000 de oameni. El s-a prezentat cu ei la Silistra, după care a cerut permisiunea să se întoarcă în Deltă și să mobilizeze un al doilea val de cazaci. Ajuns în Sici, el a convocat Rada cazacilor și și-a anunțat decizia de trecere de partea rușilor cu restul efectivelor. Pe 10 mai 1828, 218 cazaci și 578 raiahi conduși de Gladki au traversat Dunărea cu toate simbolurile, tezaurul și obiectele de
Siciul Dunărean () [Corola-website/Science/318018_a_319347]
-
a fost interpretate de Franco Franchi. Criticul Tudor Caranfil a dat acestui film două stele din patru și a comentat astfel: ""Steno (Stefano Vanzini), cineast prolific, vechi scenarist al lui Monicelli și regizor al unor filme cu Sordi, Totò, De Sica și Bardot deschide, cu acest polar, o lungă serie de succes comercial cu un polițist “de fier” care-și plimbă agil silueta masivă printre primejdii și își învinge adversarii cu cea mai redutabilă și mai puțin sofisticată armă de care
Piedone - comisarul fără armă () [Corola-website/Science/326621_a_327950]
-
prin nonconformism, prin „dorința juvenilă de a epata“ etc. Scritorii de mare talent, încă din cele mai vechi timpuri, au știut să valorifice (pentru „coloritul mediului social“, pentru „atmosferă“ etc.) potențialul stilistic argotic: Petroniu («Satyriconul»), François Villon («Balade»), Tudor Arghezi («Sici, bei“), Miron Radu Paraschivescu («Cîntice țigănești»), Eugen Barbu («Groapa»), Nichita Stănescu («Argotice») ș. a. „Lamentația (de dor și of)“ a unui Gică, la cârciuma "Calul Bălan", grație capacității stănesciene de a rafina și sublima „argoticele“, capacitate datându-se din orizontul zilei
Argou () [Corola-website/Science/302505_a_303834]